Colecţia de artă al lui Sorin Costina


Partea a II-a

Despre arta contemporană românească

dr. Sorin CostinaFiecare pictură, sculptură sau lucrare de ceramică ascunde o mică istorie, o poveste sentimentală, o perioadă din creaţia autorului şi multe amintiri. Capacitatea colecţionarului de artă este cea de a vedea dincolo de aparentele succese, dincolo de viziune şi etichete ataşate artei contemporane. Colecţionarul este curatorul propriei colecţii. Doctorul Sorin Costina, în vremuri grele, de neimaginat pentru unii, a colecţionat o mulţime de artişti, a făcut ceea ce o instituţie de stat ar fi trebuit să facă. În continuare o discuţie cu domnul doctor Sorin Costina despre arta românescă contemporană.

 „Fiecare lucrare are povestea ei”

Grigore Roibu: Este clar că în perioada comunistă nu exista o piaţă de artă în România. Acum consideraţi că există o piaţă de artă formată în România?

Sorin Costina: Nu există. Nu există piaţă de artă şi nu există colecţionari. Există doar investitori.

GR: Să înţeleg că arta este doar o afacere?

– Nu, nu este o afacere. Mulţi cred că îşi bagă banii în valori sigure. Eu cunosc fenomenul pentru că am fost căutat de case de licitaţii. Unii au venit mai mult să mă miroasă, să vadă ce ar putea lua de la mine după ce mor. Îmi vin cataloage de la licitaţii şi mă uit la ele pe internet. Acolo după 4 sau 5 tablouri vândute, vezi cum o să meargă vânzarea. Cei care cumpără sunt, de cele mai multe ori, nişte parveniţi. Habar nu au ce cumpără. Sunt investitori. Aşa-zisa piaţă de artă este distorsionată de anumiţi oameni, persoane pe care le cunosc şi eu.

GR: Mai există totuşi şi colecţionari împătimiţi, care pun pasiune în artă?

– Adică nebuni ca mine. Sunt cam puţini. Este unul pe care l-am cunoscut prin Sorin Neamţu. Dar, în general, nu prea există astfel de oameni.

Andrei Rosetti: Un exemplu de om care a căutat un refugiu în artă ar fi părintele Bizău…

– A da, părintele Bizău. Dar părintele Bizău s-a apucat ceva mai târziu decât mine.

dr. Sorin Costina

GR: Cum este să trăiţi între atâtea poveşti cu şi despre artişti, fiecare lucrare având povestea ei şi dvs. să le cunoaşteţi pe toate?

– Fiecare lucrare are povestea ei şi pe fiecare am scris-o. Toate lucrările au o fişă. Cea mai lungă poveste este cea a lucrării cu pasărea şi clepsidra. Este o poveste de 10 ani de zile. Vasile Gorduz lucra într-un ritm extrem de lent, la fel ca şi Paul Gherasim. La ei niciodată o lucrare nu era terminată. Lucrarea cu ţăranul am luat-o din atelier cu ajutorul unor beţe, pentru că nu se uscase culoarea de pe ea. A lucrat până în ultima secundă. Asta era mania lui Paul Gherasim. El nu termina niciodată lucrarea…

dr. Sorin Costina

GR: Aveţi vreo colaboarare cu o instituţie publică sau cu Uniunea Artiştilor Plastici?

Cu Uniunea de unde să am? După ’89 nu exista nici o zi în care să nu am lucrări date la o expoziţie. Poate timp de o săptămână să fi fost toate acasă.

AR: Cu expoziţia Vasile Varga va fi o premieră. În expoziţia de la Deva lucraţi cu mine şi cu UAP…

– Da, este o premieră în acest sens.

Vasile VargaGR: Care sunt obstacolele pe care le întâmpinaţi în alcătuirea colecţiei?

– Singurul obstacol este cel că nu mai am spaţiu. Totul este plin. Am sute de desene. De exemplu, cartea lui Bertalan este realizată în procent de 90% cu lucrări de la mine.

GR: Cum ar trebui, în opinia dvs, să fie încurajaţi colecţionarii de artă?

– Nu ştiu ce să zic. Să fie lăsaţi în pace.

GR: Este păcat că aceste lucrări nu pot fi văzute de publicul larg. Nu există nici un pliant. Eu am aflat prin intermediul colegului meu Andrei Rosetti. Bradul este un oraş destul de mic şi necunoscut. Vă întreb dacă oricine poate veni la dvs. în vizită?

– Poate să vină oricine doreşte. După 1990 nu a mai venit nimeni. Înainte venea foarte multă lume. Acum se duc la Paris, la Londra sau New York.

AR: Ne puteţi spune câteva vorbe despre Vasile Varga, mai ales că urmează expoziţia de la Deva. Cum l-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut prin domnul Paul Gherasim. Erau prieteni foarte buni. L-am cunoscut la Bucureşti.
Vasile Varga a fost un autodidact, dar un autodidact în ce sens? El era un fel de portar la muzeul Toma Stelian, după care a devenit un mare specialist al combinaţiilor de culori. Dacă aveai o întrebare despre amestecuri cromatice, el avea toate răspunsurile. Te lămurea. Unii l-au considerat o catastrofă. Astăzi, tot acei oameni zic despre el că a fost formidabil.

AR: În dosarul Prolog, Mihai Sârbulescu spune că atunci când Vasile Varga a fost invitat să expună, alături de grup, lumea a zis: „gata cu Prologul, au trădat avangarda…”

– Să ne înţelegem. Christian Paraschiv era într-o perioadă ezitantă. Făcuse „Strunga” şi, apoi, câteva desene avangardiste. Eu m-am mirat că se afla la Tescani pentru a picta „Flori de măr”…

Mihai Sârbulescu AR: Lumea se aştepta de la Flondor şi de la Bernea la altceva?

Cei din Grupul Prolog au fost reacţionari. Aici Kessler are dreptate când spune ca ei au fost reacţionari în perioada ordinară a propagandei ceauşiste. De curând a apărut o carte la Cărtureşti, editată în Germania, cu toţi cei care l-au pictat pe Ceauşescu. Viorel Mărgineanu a făcut 17 case de la Scorniceşti. Toate consiliile judeţene voiau o casă de la Scorniceşti. Şi…Prolog, în timpul ăsta, picta flori de măr. Era un scandal. Aia proslăveau la Ceauşescu sau îi dădeau cu muncitorii şi ăştia pictau flori de măr.

GR: Cu toate acestea, în România, înainte de anul 1989, nu a existat o artă protestatară. Am avut o artă experimentală, neagreată de regimul comunist, dar nu una protestatară…

– Pictura este pictură. Nu ştiu cum să spun acest lucru. Bitzan a făcut nişte porcării, dar porcării de calitate şi, încă, de o calitate excepţională. Una este ceea ce a făcut Popescu Negreni, dar Bitzan picta bine. Eu nu cred că pictura are ceva comun cu politicul. Nu trebuie să fie protestatară.

AR: Varga spunea: „Noi n-am avut mari probleme cu regimul. Am evitat să fim prea pentru sau prea contra, ne-am adresat sufletelor din oameni, prin artă mai mult decât prin cuvinte, fără să ne oprim la situaţiile aparente. Cine avea simţuri să simtă, simţea…”

– Da, nu-i interesa politica. Exact ca şi Bertalan. Nu-l interesa politica…

AR: Uneori deveneau incomozi prin ceea ce făceau.

– Sigur, Bertalan era incomod, pentru că s-a deplasat de la realismul socialist. Toată şcoala de la Timişoara a pus-o la punct Bertalan, aşa cum a fost el considerat de unii sau de alţii. Exact ca şi Livius Ciocârlie, care părea că nu are nici o treabă şi e picat din lună, dar în a cărui umbră a crescut o pleiadă întreagă de scriitori cum ar fi Mircea Mihăeş, Marcel Tolcea, Adriana Babeţi ş.a.
Părea un tip cu capul în nori şi, cu toate acestea, din dosarul de la securitate am aflat că 40 de inşi îl urmăreau. Eu aş dori să scot dosarul lui Bertalan de la securitate. Toată lumea spune că a fost nebun şi avea mania persecuţiei. Eu sunt convins că dosarul lui are câteva volume.

Lucia Maftei - Vas răsucitGR: Pe undeva asta am vrut să zic şi eu în legătura artelor cu politicul, legătură care nu poate fi negată în totalitate. Dacă o anumită grupare dorea să picteze, de exemplu, flori de măr, subiectul risca să devină incomod şi partidul considera că gruparea respectivă este suspectă. Pentru faptul că anumite subiecte au fost interzise, unii artişti, cum este exemplul lui Christian Paraschiv, au plecat din ţară.

– Aşa spun unii. Eu zic că puteai să faci orice, numai că nu te cumpăra nimeni, nu te expunea şi erai într-un circuit periferic. Nu intrai în expoziţii mari. Erai în afara circuitului oficial.

AR: Lui Ion Grigorescu pare că i-a convenit acest circuit periferic. Acum este scos în faţă, deşi lui îi plăcea să stea într-o zonă mai retrasă.

– Eu cred că Ionică este supărat în sinea lui. El este luat acum în seamă pentru lucrurile pe care le-a făcut acum 40 de ani.

GR: La Ion Grigorescu putem vorbi însă de o artă protestatară, de un militantism repulsiv, mă refer la filmele lui, cum ar fi, de exemplu, Dialog cu Ceauşescu, în care punea în discuţie consecinţele regimului politic.

– Da, dar atunci nu îl vedea nimeni. Filmele lui au fost văzute de aproximativ 20 de inşi la Timişoara. Şi asta în anii ’80.

Ion GrigorescuGR: Acum, după toate lecturile şi cu experienţa pe care o aveţi, ce credeţi că ridică cota unui artist?

– Nu are nici o legătură cota cu valoarea artistică. De exemplu, lucrările lui Băncilă se vând cu 6000-7000 de euro, dar el este un manufacturier. El a făcut industrie, nu artă, lângă Iaşi, ceva asemănător cu ceea ce face Marian Zidaru acum.

Paul Vasilescu GR: Cu alte cuvinte piaţa de artă este artificial întreţinută?

– Absolut. Unii se fac că vând, alţii că doresc să cumpere. De multe ori pentru a spăla bani….

AR: În cazul acesta ceea ce am învăţat noi la Istoria artelor, începând cu Leonardo da Vinci şi ajungând la Brâncuşi, nu este valabil? Nici în acest caz nu putem vorbi de valori?

Ba da. Dar, era vorba de comandă socială. Când Brâncuşi a făcut complexul de la Târgu Jiu a fost vorba de o comandă socială. Principiul era: „Ştii să-l faci… fă-l”. Nu s-a amestecat nimeni şi a făcut ce a vrut acolo.

dr. Sorin CostinaAR: În corespondenţa pe care aţi avut-o cu diverşi artişti, cum ar fi, de exemplu, cea cu Paul Neagu, aţi fost interceptat de către securitate.

– Cu Paul Neagu am zeci de scrisori. Paul Neagu era formidabil cu scrisorile pe care le ansambla cu fotografii lipite. Am corespondenţa cu Bernea de pe vremea când nu era telefon. Am vrut să-mi scot dosarul de la securitate şi mi s-a spus că nu am aşa ceva, nici eu, nici soţia mea.
Am cerut dosarul tatălui meu de la securitate şi nu am primit nici un răspuns. Nici că are nici că nu are. Am cerut dosarul lui Horia Bernea care are 50 de pagini, de când era elev la şcoala tehnică de arhitectură. În dosarul domnului Bernea (când spun domnul m-am referit la Ernest, tatăl lui Horia) sunt mii de pagini, iar în una dintre acestea este specificat faptul că securitatea va instala tehnică de ascultare în atelierul fiului. Ori, în atelier la el era ca la piaţă, venea toată lumea, venea Paul Gherasim şi chiar Nicolae Steinhardt.

Lucia Maftei - Cutie pecetuităVă mulţumim pentru ospitalitate şi timpul acordat.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)
Citiţi prima parte a interviului:
Povestea colecţiei de artă al lui Sorin Costina

4 comentarii la “Colecţia de artă al lui Sorin Costina

  1. Felicitari! Ce mare bine face un interviu interesant, firesc, in care adevarul este spus simplu, fara patima, iar valorile -multe si de nepretuit- sunt prezentate cu calm olimpian de cel care le-a descoperit mult inainte de a fi consacrate. Sper sa continuati.
    Eu va multumesc si pentru corespondente, sunt mereu bucuroasa de vestile bune! Doina Mandru

    • Sunt bucuros când oameni de valoare, precum dumneavoastră, citiţi acest blog. Nu încerc decât să fac cunoscută arta contemporană. Sunt deschis tuturor celor care iubesc arta. Interviul şi întâlnirea cu domnul doctor Sorin Costina a fost de o reală frumuseţe. Vă mulţumesc în numele tuturor celor care mă sprijină şi mă ajută. Vom încerca să continuam cu toată priceperea nostră. G.R.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s