Viitorul artelor

Colecţonari sau snobi ?

Grigore Roibu

Cine s-a gândit vreodată că ar putea accede în cercul colecţionarilor de artă, dacă s-ar trezi peste noapte cu câteva sute de mii de dolari, bani special destinaţi pentru asta, se înşeală. Dacă acest imbold ar veni din cunoaşterea autentică a operelor de artă, noul intrat în rândul colecţionarilor ar avea o mare deziluzie. De ce spun acest lucru. Colecţiile nu se pot face nici pe departe doar cu bani. Pentru a le constitui ai nevoie de o viaţă de om, trăită într-un anume spirit şi bazată pe o anumită educaţie estetică.

Falşii colecţionari au apărut în istorie în perioada Romantismului, când vechii colecţionari de artă, din rândul aristocraţiei, pierdeau treptat puterea şi erau înlocuţi de o nouă clasă – burghezia. Nici pe departe de la aceştia din urmă, oameni care se îmbogăţeau datorită afacerilor din industrie, fiind noii posesori ai resurselor şi a banilor, nu se putea cere o educaţie artistică asemăntoare cu cea din cadrul familiilor aristocrate. Cum artiştii au depins, într-o mare măsură, de cei care îi protejau, cum ar fi  de exemplu papii, regii sau familiile nobiliare,  ei au trebuit să se adapteze noii clase sociale care era la putere. Anii în care: „acolo unde se afla regele era şi artistul” erau de domeniul trecutului. În era industrială au dispărut saloanele cu coloane somptuase, acestea fiind înlocuite de stâlpi, grinzi şi grilaje din fier forjat. Zeiţele, zeii şi personajele mitologice a tablourilor de odinioară au fost înlocuite cu cele care prezentau scene urbane, în care fumul fabricilor sau a trenurilor din gări învăluie peisajul.

Domnia Regelui Carol I a adus Romaniei, independenţa ţării faţă de marile puteri. Familia regală a mai adus însă şi cultura unei case regale crescută în spiritul artistic al Occidentului. Datorită conectării la aceste curente perioada interbelică aducea în România aerul modernităţii. Astfel, în arhitectură neoclasicismul, clasicismul, ecletismul sau linia națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor, care acum fac parte din rândul monumentelor istorice. Numeroşi sculptori precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Vladimir Hegel, Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi se remarcă pe plan naţional şi european. Pictura aduce o întreagă paletă de schimbări, majoritatea pictorilor români făcându-şi studiile la Paris, München dar şi la Bucureşti, unde încearcă să-şi definească propiul stil de lucru îmbinând elemente ale modernismului cu cele tradiţionale. În domeniu picturii întâlnim foarte mulți artiști români cum ar fi de exemplu: Ştefan Luchian, Gheorge Tăttărescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady şi alții, artişti a căror lucrări sunt vândute astăzi cu sume uriaşe în cadrul licitaţiilor publice.

Apariţia colecţiilor şi a colecţionarilor de artă în Romania are loc la sfârşitul secolului al XIX. Cel care a dat impulsul a fost însuţi regele Carol I. În anul 1866, atunci când vine pe tronul Romaniei, din nevoia impunerii unei etichete de protocol demnă de o curte europeană, dar şi datorită aplecării sale către tot ceea ce era frumos, achiziţionează opere de artă, mai ales din colecţiile europeane. Exemplul va fi urmat de oamenii înstăriţi din rândul bancherilor, industriaşilor sau a politicienilor, dar şi a iubitorilor de artă. Între aceştia din urmă se numără Klikor Zambaccian, fiul unor comercianţi din Constanţa, care avea parte de o educatie aleasă. La început sfătuit de pictorul şi prietenul său Ion Theodorescu-Sion şi Camil Ressu, Zambaccian cumpără tablouri, mai întâi timid, la preţuri modeste, iar apoi cu sume tot mai mari. Ceea ce îl interesa pe Zambaccian în momentul care achiziţiona o lucrare era ca aceasta „să reprezinte o valoare reală şi, această valoare o reprezintă tablourile ce poartă garanţia semnăturii unui artist de seamă” (Oscar Han). Banii nu reprezentau un impediment pentru Zambaccian, care cheltuia pentru propria pasiune sume enorme. În perioada marii recesiuni economice dintre anii 1929-1933 Zambaccian spunea: „am plătit pentru Iarna la Barbizon a lui Andreescu 150.000 lei”, sumă care pe vremea aceea era echivalentul unui apartament. Marele colecţionar prefera să-şi reducă la minim cheltuielile proprii, locuind într-o casă modestă şi refuzând luxul, decât să nu poată achiziţiona un tablou pe care şi-l dorea. Ceea ce defineşte colecţia lui Zambaccian sunt tablourile lui Petraşcu, Tonitza şi Pallady, trei artişti a căror carieră a urmărit-o şi de care s-a ataşat. Dorinţa lui Zambaccian era cea de a aduna colecţia într-un muzeu public. În anul 1935, Primaria Capitalei îi face o propunere în acest sens, dar tratativele eşuează. Abea în anul 1942, el mută întreaga colecţie în clădirea care adăposteşte actualul muzeu Zambaccian, aceasta putând fi vizitat de oricine dorea, după un program stabilit. Iată ce spunea Zambaccian în discursul inaugural: „Am dăruit poporului colecţia mea de artă deoarece talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului şi fac mândria lui. Altfel, aş fi trădat şi poporul şi artiştii cărora le-am cules rodul”.

Nucleul patrimoniului deținut de către Muzeul de Artă din Cluj-Napoca este constituit din colecția ce poartă numele de Pinacoteca Virgil Cioflec. Virgil Cioflec a fost în perioada interbelică secretar al Ministerului Instrucţiunii Publice, în vremea guvernului condus de către Octavian Goga. El a făcut parte din cercurile artistice şi literare ale Bucureştiului, cunoscând artişti români precum Ştefan Luchian, Camil Ressu şi Theodor Pallady.

Colecționarul şi-a exprimat dorința de a achiziționa personal lucrări ale celor mai prestigioşi artişti români, în timpul vieții sale, pentru ca după moartea sa, fondul să continue a fi folosit înspre îmbogățirea colecției. În aceste condiții, colecția sa a ajuns, de la un număr de 72 de lucrări în anul 1930, la cel de 325 de lucrări în anul 1940. Donația către universitate a avut drept scop educarea artistică a intelectualilor care o frecventau. Pe lângă lucrările de pictură, colecția mai însumează piese de sculptură aparținând lui Dimitrie Paciurea şi Cornel Medrea. Colecția lui Cioflec este una reprezentativă pentru arta românească modernă, reunind lucrări ale celor mai importanți pictori români ai acestei perioade cum ar fi de exemplu: Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Rodica Maniu şi Nicolae Grigorescu sau Ştefan Luchian.

În perioada interbelică s-a creat o modalitate de a trăi frumos, care era departe de cea de astăzi în care se trăieşte ostentativ.

Pe de altă parte, piaţa artei contemporane din România rămâne subevaluată.  Acest  lucru se datorează faptului că artiştii români sunt mai puţin mediatizaţi decât cei din Europa de Vest. Mai mult, acest dezavantaj mediatic este şi mai pronunţat cu artiştii din provincie în comparaţie cu cei din Bucureşti. Puţini oameni de afaceri sunt dispuşi să-şi plaseze banii în lucrări ale unor autori neconsacraţi. Mult mai puţini au cunoştinţe estetice despre arta contemporană şi foarte puţini sunt capabili să intuiască talente pe care să le sprijine. Luaţi, dacă vreţi, de exemplu oamenii de afaceri sau politicienii care se laudă astăzi cu colecţiile lor de artă. Nu vreau să dau nume, dar este clar, mulţi dintre ei colecţionează lucrări de artă din snobism. La orice vernisaj al unei expoziţii dintr-un oraş mai înstărit apar oamenii cunoscuţi „comunităţii locale”. Dar, aceştia nu vin pentru a se bucura de lucrările expuse sau a susţine pe cei care le produc ci, doar pentru a da impresia că sunt interesaţi de fenomenul artistic autohton. În fapt nu au nici cea mai mică cultură estetică. Este o acţiune identică cu cea în care politicienii atei se duc la biserică pentru a fi văzuţi de public. Achiziţia obiectelor de artă pentru cei mai mulţi dintre aceşti oameni de afaceri este o investiţie, ce nu are nimic de-a face cu educaţia sau gustul lor pentru artă. Este o afacere şi atât. O investiţie ce nu trebuie să se devalorizeze în timp. Ca o depunere a unei sume de bani într-o bancă, a cărei dobândă creşte progresiv. În cazul acesta caută semnături şi nu lucrări. Cât despre a susţine artele? Nici vorbă.

Spaţiile de expoziţie sunt tot mai puţine iar curatorii parcă nu mai există! O galerie nu înseamnă doar un spaţiu expoziţional sau un magazin de artă ci, este o instituţie care face legătura între artist şi cumpărator.

Supravieţuirea unei galerii depinde de „construirea” unui grup de colecţionari pe care să te poţi baza, puţini dar stabili, pe care galeristul îi abordează personal. Arta trebuie să mişte ceva în cel ce o percepe şi o achiziţionează. Este greu să bagi obiecte de artă pe gâtul cuiva. Produsul artistic poate exprima foarte multe lucruri, de la ceea ce înseamnă un creator ca individualitate, până la definirea celui care îl achiziţionează şi îl expune ca obiect, în propria sa casă, pentru a se bucura de el. Arta este pentru elitele societăţii care trebuiesc instruite pentru a avea simţul necesar de a deveni colecţionari. Piaţa de artă contemporană din România se axează, în mare parte, pe speculaţia financiară cu tablouri, a unor oameni pe care cu greu îi putem numi colecţionari. Ei sunt noii investitori şi, dacă îi privim mai atent, ne putem da seama pe mâinile cui încape patrimoniul nostru artistic pe care dorim să-l lăsăm generaţiilor viitoare.

Anunțuri

Un comentariu la “Viitorul artelor

  1. Apreciez pasiunea ce o ai pentru tot ce tine de domeniu plasticii şi sârguinţa ta de a aduce subiecte interesante despre artă la cunoştiinţa altora. Aşa este…. lumea colecţionarilor este una a snobilor şi a celor parveniţi, de cele mai multe ori. Aştept alte subiecte… Succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s