Despre noi

artavizuala21 și-a propus să promoveze toate domeniile artelor contemporane: pictură, grafică, ceramică, sculptură, fotografie, arhitectură, film și intermedia. Pe lângă prezentarea unor evenimente artistice, puteți citi articole ce vin în completarea analizei fenomenului plastic contemporan. Oricine dorește poate să ne trimită materiale și informaţii ce anunță sau relatează evenimente culturale importante, argumentate printr-un discurs coerent, la adresa de E-mail pe care o găsiți la contact.

Grigore Roibu

administrator

Când eram copil, prietenii îmi spuneau Artistul. Asta pentru că de mic am avut o atracţie pentru arte. De fapt, mă numesc Grigore Roibu şi m-am născut în România, în anul 1970, într-un oraş sumbru, industrial, care la acea vreme avea 20.000 de muncitori în cadrul unui combinat siderurgic. De mic copil m-am mutat la bunici, la Deva, unde am făcut cele 8 clase ale şcolii primare cu profil artistic. Cum regimul comunist nu „suporta” o formare a tinerilor în domeniu artistic, iar Deva avea un liceu de artă desfiinţat, a trebuit să merg la Cluj, într-un oraş necunoscut mie, care înainte de 1989 era în adevăratul sens al cuvântului „un oraş înfometat”, pentru a urma clasele liceale. Fiind puţine la număr (doar câteva în toată ţara), liceele de artă din acea perioadă aveau adevărate examene de admitere pentru a-şi selecta elevii. În anul 1989 am terminat liceul de Artă din Cluj şi am încercat să intru în cadrul Institutului de Artă Ioan Andreescu, care la acea vreme avea aproximativ trei locuri pentru o secţie. Dorinţa mea s-a spulberat pentru moment deoarece am fost respins, fiind al treilea sub linie, din 96 de concurenţi care candidau pentru trei locuri la Pictură.

Pe fondul unui climat destul de tensionat al acelei veri din anul ’89, aşteptam să fiu incorporat în armată, pentru un an şi patru luni, situaţie pe care nu aveam cum să o evit. După Revoluţie şi terminarea stagiului militar, mai scurt cu patru luni decât mă aşteptam, am revenit în oraşul meu natal, cu siderurgie şi mulţi muncitori, angajându-mă ca grafician-decorator în cadrul unei societăţi care avea în subordine toate magazinele cu produse industriale din oraş. După un an, timp în care am practicat meseria de vitrinier, când numărul de locuri pentru cei admişi în cadrul Institutului de Artă din Cluj a ajuns la 10, pentru fiecare secţie, am intrat în cadrul departamentului ceramică-sticlă. În anul 1997 am absolvit cursurile Acadermiei de Arte Vizuale Ioan Andreescu din Cluj-Napoca, specializarea Ceramică, fiind licenţiat în Istoria artei universale şi româneşti: orientări şi tendinţe în arta contemporană şi Arte decorative: Compoziţie şi Analiza relaţiei culoare-volum.

În cel de-al şaselea an de studiu din cadrul Academiei de Arte am devenit tot mai interesat de mijloacele alternative ale vizualului, ceea ce a făcut să mă angajez în cadrul unei televiziuni locale din Cluj. Datorită colegilor din departamentul tehnic am reuşit să stăpânesc montajul video, reuşind în acelaşi timp să aplic ceea ce făceam şi în unele experimente plastice. După ce am schimbat mai multe televiziuni am ajuns în presa scrisă, ca redactor cultural în cadrul unui cotidian de mare tiraj din Cluj. Munca, alături de colegul meu Oleg, din cadrul redacţiei, a fost una agitată, dar fructuasă din punct de vedere al articolelor şi cronicilor plastice scrise în rubrica, frumos intitulată, „Cultural”. Clujul, ca oraș în plină dezvoltare post-decembristă, oferea o perspectivă dinamică a evenimentelor, iar cultura de muzician a lui Oleg care „devora”  orice carte pe teme filozofice ce apărea pe noua piaţă publicistică liberă mă impulsiona să caut calitate în articolele publicate. Piaţa de producţie plastică era în plină transformare. Noile mijloace interdisciplinare îşi făceau apariţia în cadrul galeriilor de artă și în spaţiul public.

Din păcate, piaţa liberă a presei a făcut ca unele ziare să se clatine şi altele să dispară. Munca la „mogulii” de presă presupunea, în acea perioadă, o continuă „bătălie” pentru salarul pe care îl luai, de cele mai multe ori și cu puțin noroc, cu întârziere de 2 luni. Întors din nou în oraşele copilăriei mele, Hunedoara și Deva, am descoperit o lume ce s-a scurtcircuitat. Combinatul dispăruse ca instituţie. Cu toate acestea forma sa de mastodont industrial era prezentă în tot oraşul. Am încercat să mă adaptez noului peisaj tarkovskian al oraşului provincial în care mă născusem. Am lucrat o scurtă perioadă în cadrul Departamentului de Creaţie de la o fabrică privatizată prin sistem MEBO, care numai de creaţie nu avea nevoie. Am cochetat cu mai multe ziare locale, pentru ca în final să devin cadru didactic, mai întâi în Hunedoara iar, apoi, la Liceul de Artă Sigismund Toduţă din Deva. Intrând în învăţământ am început să mă ataşez tot mai mult de această meserie şi de ceea ce pot oferi eu altora, prin pregătirea pe care am dobândit-o, la fel cum de-a lungul anilor de studiu profesorii pe care i-am avut mi-au oferit mie.

Lumea, însă, s-a schimbat. Instituţiile pot fi denigrate cu uşurinţă şi în funcţii, mai mult sau mai puţin publice, ajung oameni care nu au nimic comun cu arta sau cultura. Începând din anul 2007 am fost membru UAP Deva, o filială care a trecut din anii tranziţiei în cel al crizei, adaptându-se contextului social, politic şi economic devastat de servilism și impostură. În urma unor alegeri pe liste și nu alegeri nominale, în funcţiile de conducere au ajuns oameni (nu toţi, dar cu influienţă) care nu au pregătire de specialitate. Indivizi ce nu au absolvit o școală artistică (pare de necrezut dar mă refer la școală preuniversitară și nu la o instituție de învățământ superior!). În societate se dau artişti căci se ocupă, zic ei, cu arta. Nu trebuie să fiu înţeles greşit. În filiala deveană sunt plasticieni a căror valoare artistică este incontestabilă, însă, nu aceştia ocupă funcţiile de conducere în momentul acesta, fiind modești și fără a avea dorința de a „ieși în față”. O dată ajunși „la conducere”, cei a căror pregătire profesională lasă de dorit se impun folosind orice mijloc: denigrând, aruncând cu vorbe urâte etc. O rețetă ușor de recunoscut dacă ne uităm în jurul nostru… Nu au întârziat, în acest context, să apară represariile. Cu toate că am participat la toate expoziţiile de grup ale filialei, în urma cărora mi s-au acordat 2 diplome (pentru contribuţia şi promovarea artelor la Gorj şi o alta semnată de Dumitru Şerban şi Consiliul Judeţean Hunedoara) mi-a fost luat în iarnă anului 2011 atelierul de creație, de 13 metri pătraţi, atelier pe care îl aveam în calitate de chiriaş, de 2 ani, de la vechea conducere (încălcând astfel termenul prin care spaţiul îmi era acordat pe o perioadă de 3 ani), noua conducere invocând motivul că nu am avut activitate corespunzătoare.

În 2010 am participat la expoziţiile filialei de la Târgu-Jiu, Bucureşti, Bruxelles, Salonul de iarnă de la Hunedoara şi Salonul Artelor Vizuale de la Deva, la care, în 2011, s-a adăugat participarea la expoziţia din foaierul Teatrului de Artă din Deva. În urma scrisorilor în care ceream Consiliului Director al UAP Deva să ia atitudine față de acest abuz am fost ameninţat chiar și cu suspendarea din UAPR, (de către cei fără pregătire), asta dacă nu părăsesc atelierul. În aceste condiţii și cu o astfel de conducere am decis să părăsec „barca”, până nu se scufundă, transferându-mă la Filiala UAP Interjudeţeană Cluj-Bistriţa, unde sunt onorat să fiu coleg cu artişti ce sunt cunoscuţi în domeniul ceramicii, o parte dintre aceşti fiind foştii mei profesori sau colegi de facultate. În această lume -cu abuzuri, denigrări, mult zgomot și mici învârteli în familie-, încerc să-mi desfăşor activitatea plastică şi de profesor din cadrul liceului de artă.

Koncz-Münich András

colaborator permanent în primul an de existență artavizuala21

Abia acum, când trebuie să aleg împreună cu soţia mea şcoala primară din Cluj la care urmează să fie înscris fiul nostru, reuşesc să înţeleg dilema prin care au trecut părinţii mei, atunci când în anul 1975 m-au înscris în clasa întâi, la şcoala germană din Bistriţa. Surorile mele învăţau în limba maghiară. Nu ştiu exact din ce motive legate de  învăţătoarea de limbă maghiară, cu care ar fi trebuit să învăţ şi eu, la îndemnul tatălui meu care amintea des ce rău îi pare că mama sa săsoaică nu l-a învăţat germana (pentru că bunicul nu ar fi lăsat-o), am urmat şcoala primară în limba germană. Aşa am ajuns la 6 ani într-o clasă cu aproximativ 42 de elevi, din care jumate erau saşi şi vorbeau în săseşte, iar ceilalţi nu ştiau o boabă germană şi vorbeau româneşte.

Mergeam săpămânal acasă la Feidel Onkel ca să mă înveţe germană. Îmi amintesc mirosul amestecat de cafea şi pâine prăjită ce plutea prin camera în care trebuia să merg de jur-împrejur pentru a numi obiectele văzute în limba germană. Feidel Onkel era tot timpul ocupat cu ceva: ba schimba pământul de la flori, ba citea ziarul Neuer Weg ori lua de pe dulap autoportretul său în ulei şi mai adăuga câte o tuşă de gri colorat pe pânză. În curte avea cioplită de el o replică a mesei tăcerii al lui Brâncuşi…

Nu ştiu dacă datorită lui sau a diapozitivelor pe care unchiul meu din Bucureşti le proiecta cu picturile din Ermitaj, mi-a trecut prin minte, pe când eram elev în clasa a XI-a, că aş dori să dau admitere la o facultate de artă. Unchiul meu mi-a dat peste nas zicând că acolo nu reuşesc să intre decât cei cu pile foarte mari şi, în tot timpul copilăriei mele ziceam că vreau să mă fac mecanic de locomotivă ca tatăl meu, aşa că n-aveam decât să încerc la Politehnică.

Abia după armată şi noroc cu „Revoluţia” lui Iliescu am ajuns să fiu student la Politehnică, la secţia Utilaj Tehnologic. În timp ce eram muncitor la fabrica de robineţi industriali din Bistriţa m-am înscris şi la Şcoala Populară de Artă, la secţia de pictură, condusă de Retegan Macedon. Odată ajuns student politehnist la Cluj m-am înscris şi aici la Şcoala Populară de Artă. I-am avut profesori pe Gavrilaş Gavril şi Sorin Câmpan, iar Istoria Artei am studiat-o cu dl. Mândrescu. Eram o trupă bună care ne pregăteam sârguincios făcând studii în desen sau culoare după model. Mulţi dintre colegi au reuşit la admitere chiar în acel an. Eu am fost primul sub linie la secţia Pedagogia artei, aşa că atunci când am fost întrebat dacă nu doresc să ocup unul din locurile rămase libere de la departamentul Ceramică, am acceptat bucuros, ca să scap, într-un fel, de Politehnică.

În primul an am studiat desen cu Titu Toncian, culoare cu Dana Fabini, modelaj cu Nicolae Procopan şi compoziţie cu Cornel Ailincăi. Ulterior am frecventat, în paralel, cursurile americancei Erika Wolf, de la Michigan University,care ţinea un curs finanţat de Fundaţia Soros despre arta secolului al XX-lea şi, în semestrul doi, despre arta contemporană. În anul următor Mary Donahue din New York şi apoi doi ani la rând Sylvie Moreau din Franţa au condus cursul ce ne introducea în lumea artei contemporane internaţionale.

După 6 ani de studii la Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu, cum se numea pe-atunci, am ajuns înapoi la Bistriţa, profesor la nou înfiinţatele clase de arte de la Şcoala Andrei Mureşanu (unde erau şi clase de limba maghiară). În anul următor s-a înfiinţat Liceul de Arte Plastice Corneliu Baba,unde m-am mutat. Nu am rămas, însă, prea mult aici. După ce m-am perindat pe la mai multe şcoli clujene am ajuns la Şcoala Specială pentru Deficienţi de Auz nr.2 Cluj, cu predare în limba maghiară. Aici am descoperit importanţa uriaşă pe care o are ceramica pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil sau adolescent. Am început să experimentez, împreună cu două colege profesoare care au atestat psihoterapeutic, tehnica „câmpului cu lut” (Arbeit am Tonfeld), dezvoltată de Heinz Deuser, obţinând rezultate bune.

La primele expoziţii de grup, din afara Academiei de Arte, am participat la început cu picturi şi, tot mai mult cu instalaţii. La început am expus alături de colegi studenţi, pe urmă alături de colegi profesori din Bistriţa sau Cluj, apoi împreună cu soţia mea Judith. Abia expoziţia personală „de nivelări”, de la Muzeul Judeţean Bistriţa, din anul 1999, curator Rodica Adriana Barna, a avut ca temă ceramica. Expoziţia şi frumosul catalog documenta drumeţiile făcute împreună cu soţia mea, atunci când hălăduind pe dealuri adunam diverse soiuri de lut şi, îi dădeam acestuia o formă pe care o pietrificam, folosind diferite metode primitive de ardere în aer liber. Expoziţia a fost prezentată apoi la Galeria Veche din Cluj, prilej în care am cunoscut-o pe Eugenia Pop, cea care de mulţi ani face astfel de experimente cu arderi ale ceramicii în aer liber.

Cele câteva săptămâni petrecute la International Ceramics Studio din Kecskemet, la invitaţia ceramistei Jakobovits Marta, m-a atras şi mai mult către lumea vastă a ceramicii şi mi-a reaprins dorinţa de a aprofunda domeniul acesta artistic.
Cursurile de masterat de la Universitatea de Artă Cluj, secţia Ceramică au fost un prilej de reîntâlnire cu foştii mei profesori, Cornel Alincăi şi Titu Toncian, şi de continuare a cercetărilor mele. Practica Erasmus de la Fundaţia Keramion din Frechen (Köln) m-a ajutat să cunosc mai bine lumea ceramicii germane în contextul foarte strâns legat de cel internaţional dar şi în mediul local propice creat de diverse organizaţii, colecţionari şi iubitori ai ceramicii de aici. Colecţia de ceramică modernă şi istorică, biblioteca plină cu adevărate comori de specialitate, precum şi munca muzeografului ceramist se dovedesc a fi un demers interesant.

Prin statutul meu de artist mi-am pus mereu întrebarea unde se situează ceramica, ea aparţinând sculpturii, picturii sau designului, meşteşugului, chimiei, olăritului sau este al artei fine? Istoria unică a ceramicii, tehnicile infinite şi posibilitatea nelimitată de studiu al formelor, culorilor şi tehnicilor de ardere mă vor atrage mereu către acest domeniu al artelor vizuale.

Andrei Rosetti

administrator FB

M-am născut în anul 1974, la Deva. Între anii 1993 – 1997 am urmat cursurile de inginerie a sistemelor de producţie din Universitatea „Politehnica” Timişoara, după care am absolvit, în 2003, Facultatea de Arte din Timişoara, specializarea pictură.

Sunt unul din fondatorii grupului NOIMA, format în anul 2003 de 6 pictori absolvenţi ai Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara, care au lucrat în atelierul coordonat de profesorul Constantin Flondor. Din timp în timp, invitat tot de Constantin Flondor, m-am bucurat de răsfăţul şi încercarea de a picta alături de gruparea Prolog.

Preocupările mele de atelier sunt reflexii asupra unor eşantioane decupate din lumea înconjurătoare ce se întemeiază pe studiul realităţii văzute prin intermediul picturii şi al fotografiei. Ţin mult la reperul văzut. Nu vreau să izolez pictura mea într-un cadru strict conceptual. Cred că drumul de la formă la concept este dus-întors.

Timp de 10 ani am avut ocazia să îmi limpezesc gândurile cu privire la pictură, culoare, compoziţie împreună cu elevii liceului de profil din Deva.

Din anul 2004 sunt membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am realizat proiecte de design ambiental şi colaborez cu mai multe edituri în domeniul design-ului grafic şi al ilustraţiei de carte. Ocazional îmi intervievez colegii sau semnez articole publicate pe blogul nostru sau în reviste ale breslei.

Citiţi:Despre blog