Vânzare excepţională: Colecţia de artă a lui Nicolae Giurgiu

Artexpert Gallery
Cluj-Napoca | 26 octombrie – 12 noiembrie 2013

O colecţie cu o origine şi de o consistenţă artistică cu totul deosebite este colecţia de artă a lui Nicolae Giurgiu (26 sept. 1912, Preluci – Maramureş – 10 sept. 1999, Cluj), încadrator de tablouri şi mare iubitor de artă. Ineditul şi valoarea acestei colecţii constă în faptul că proprietarul ei a alimentat pasiunea sa prin selecţia lucrărilor de artă românească – şcoală clujeană şi şcoală băimăreană, artă maghiară – care circulau în zona Ardealului, precum şi artă central-europeană (Austria, Germania, Italia etc.), dintr-o bază de selecţie cu totul excepţională (fiecare artist îşi înrăma lucrările la acest colecţionar, prieten cu majoritatea pictorilor, fiindu-le adesea şi mecena).

Scoaterea la vânzare a acestei colecţii este un prilej deosebit pentru colecţionarii actuali de a ajunge la lucrări autentice, păstrate într-o colecţie valoroasă, a căror semnificaţie valorică depăşeşte, prin apartenenţă, valoarea intrinsecă conferită de numele artistului. Succesiunea colecţiei se va realiza prin oferirea către public în două etape a unui număr relativ egal de loturi (circa 80) selectate valoric, dintr-un număr mult mai mare de lucrări.
Colecţia a cuprins opere semnate de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Camil Ressu, Barabás Miklós, Antonio David.

Lecţia de muzeografie de la castelul Bran

Una dintre cele mai cunoscute destinaţii turistice din România este Castelul Bran. M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre acest castel, deoarece au scris alţii înaintea mea tot ce s-ar putea scrie despre, să-i spun aşa, cel mai apreciat monument de importanţă naţională din ţară, alături de Castelul Corvinilor din Hunedoara. Totuşi, datorită faptului că am vizitat curând castelul şi Muzeul Bran, o să-mi permit câteva consideraţii în urma a ceea ce am văzut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Inițial, Castelul Bran a fost un castru regal, cu scop militar, având la bază o structură gotică ce a suferit numeroase modificări. Astăzi este un punct turistic şi, mai mult, unul comercial. Biletul costă 25 de lei, fiind unul corect având în vedere că monumentul este bine conservat şi întreţinut. Faţă de majoritatea muzeelor de la noi din ţară unde vizitatorii sunt puşi în faţa unor vitrine cu expoziţii permanente, într-un circuit muzeal, aici totul se transformă în spectacol. Este emoţionant să vezi fotografii şi obiecte vechi ce au aparţinut familiei regale din România, dar este tot atât de important să atragi atenţia şi să captezi interesul vizitatorilor pentru ca aceştia să recomande prietenilor ceea ce au văzut. Vlad Ţepeş, chiar dacă nu a locuit niciodată în acest castel, îţi prezintă în limba engleză încăperile şi te poate provoca la un partidă de cărţi, joc care face furori în rândul turiştilor români şi străini.

După expulzarea din ţară a familiei regale, în anul 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat şi devastat. În anul 2000, proprietatea a fost revendicată de Arhiducele Dominic de Habsburg, ca moștenitor al castelului şi, în 2006, arhiducele şi familia sa au devenit proprietarii clădirii şi a domeniului aferent acesteia. Interiorul a fost mobilat cu obiecte din colecția personală a familiei aristocrate. Edificiul a intrat în circuitul turistic drept „castelul lui Dracula”, o legendă falsă care aduce, însă, bani. În concluzie, renovarea, mobilarea şi transformarea domeniului într-un punct turistic de atracţie, unde la ora 9 dimineaţă se face coadă la casa de bilete, forţând istoria în asocierea fortăreţei cu personajul lui Bram Stocker, poate fi o lecţie pentru guvernanţii noştri care nu reuşesc să administreze patrimoniul naţional pe care îl avem.

Gândindu-mă la tot ce a fost distrus în această ţară din ignoranţă sau nepăsare, în acest sens consider că anumite activităţi „de graniţă”, într-un fel experimentale, ce par a intra în conflict cu ideea de patrimoniu naţional, pot coexista pentru a transforma muzeul în sursă de venit, deoarece muzeografia modernă trebuie să se adapteze la reguli noi bazate pe cerinţa vizitatorilor. (Grigore Roibu)

Saga Stein la Grand Palais

O expoziţie pe urmele excentricei familii americane Stein, instalată la Paris, care a cumpărat Cézanne, Gauguin, Renoir şi i-a susţinut pe Picasso şi pe Matisse se află deschisă, până în 16 ianuarie 2012, la Grand Palais. Expoziţia reconstituie fabuloasele colecţii reunite: pe de o parte, cele ale lui Leo Stein şi a tinerei sale surori Gertrude, pe de alta, cea a lui Michael, fratele mai mare, şi a soţiei sale Sarah.

Stein era o familie evreiască cosmopolită, care călătorise între Viena şi Paris, înainte de a se instala în California. Tatăl făcuse avere cu societatea de tramvaie din San Francisco. Erau suficient de bogaţi pentru a trăi avantajos în America şi comfortabil în Franţa. Ei au colecţionat opere de artă având un stil de viaţă destul de modest. Ansamblurile excepţionale pe care au reuşit să le strângă, incluzând 180 de lucrări de Picasso şi Matisse, pentru a nu mai vorbi de restul, au fost achiziţionate de la artişti, unii dintre ei încă necunoscuţi, dar şi de la negustori de artă. Marea parte a colecţiilor a fost constituită înainte de Primul Război Mondial. După aceea n-au mai cumpărat foarte mult deoarece cota artiştilor preferaţi devenise prea mare pentru ei. „Instigatorul” acestei poveşti familiale a fost Leon (1872-1947), cel de al patrulea copil, care avea un caracter foarte independent. După studii nu foarte aplicate, părăseşte Harvard şi porneşte în jurul lumii de unul singur. În 1900, era la Florenţa, pasionat de arta Renaşterii, sub aripa unui mare istoric al acestei perioade, Bernard Berenson, şi se hotăra să se consacre istoriei şi teoriei artelor. Lucrează la o monografie despre Mategna. În realitate, suferea de lipsă de încredere în sine care îl împiedica să-şi realizeze propriile proiecte. În timpul şederii la Florenţa, Berenson l-a făcut să-i descopere pe Cézanne şi pe impresionişti, ceea ce îi permite să-şi dezvolte o teorie despre arta modernă bazată pe tradiţia clasică a secolului al XV-lea, ai cărei patru piloni erau Manet, Degas, Renoir şi Cézanne, „cei patru mari”, cum îi numea el, cărora le adăuga pe Puvis de Chavanne, verigă obligatorie între clasicism şi modernitate.

Stein, o familie de colecţionari îndrăzneţi

În 1903, Leo se află la Paris şi, dorind să devină pictor, frecventează Academia Julian. Se stabileşte aici, împreună cu sora sa Gertrude (1874-1947), care abandonase studiile de medicină pentru a deveni scriitoare. Amândoi sunt pasionaţi de arta modernă şi încep să cumpere, cu precădere de la Ambroise Vollard, opere de Cézanne, Gauguin, Renoir, Toulouse-Lautrec, iar ceva mai târziu, Picasso, din mica galerie a lui Clovis Agot, Matisse, de la Salonul de toamnă din 1905 sau pictorii care au provocat un adevărat scandal, Fovii. Au achiziţionat una dintre pânzele cele mai controversate ale momentului, „Femeia cu pălărie roşie” de Matisse. Şi-au câştigat rapid faima de colecţionari îndrăzneţi şi de fini cunoscători.

Salonul casei lor din „Rue de Fleurus”, unde Leo îşi dezvolta teoriile despre arta modernă, a devenit locul de întâlnire al artiştilor, colecţionarilor, negustorilor de artă şi, bineînţeles, al americanilor în trecere prin Paris, mai ales scriitori, ca Ernest Hemingway, Sherwood Anderson, Scott Fitzgerald. Spre deosebire de alte saloane, mai mondene, acesta era deschis şi frecventat de adevăraţi intelectuali, care susţineau artiştii cu care deveniseră prieteni şi a căror viaţă boemă o împărtăşeau până la un punct. „Rue de Fleurus” era stimulator pentru artişti. Aici se joacă multă vreme rivalitatea dintre Picasso şi Matisse.
Cei doi fraţi cumpărau de multe ori operele chiar în momentul în care erau realizate, ca în cazul lucrărilor „Trei femei”, „Femeia cu prosop” sau carnetul de studii pentru „Domnişoarele din Avignon” ale lui Picasso.

Dar, Leo este rezervat în faţa cubismului şi a noilor căutări ale lui Matisse şi, în 1914, părăseşte strada „Fleurus” unde se stabileşte prietena Gerturdei, Alice Toklas.
Motivele rupturii totale sunt complexe. Leo era sceptic în privinţa cercetărilor literare ale lui Gertrude şi se aventurase în arta modernă la un alt nivel. Pentru ea, tablourile colecţiei au fost suportul căutării literare. Mai târziu, în „Autobiografia lui Alice Toklas”, ea va povesti cum tablourile şi mai ales marele Cézanne, în „Portretul doamnei Cezanne”, au ajutat-o să-şi forjeze propriul stil. Creatoare, ea se identifică cu marii artişti pe care îi frecventa. Despre Picasso scria: „Eram singura care-l înţelegea poate pentru că eu exprimam acelaşi lucru în literatură”.

„Madame Cézanne a fost mâncată”

La câteva luni după Leo şi Gertrude, Michael şi Sarah s-au instalat la Paris şi au început să cumpere tablouri moderne pe care le expuneau în salonul medieval, printre mobilele Renaşterii, obiectele chinezeşti şi covoarele persane. Astfel că strada „Madame” devenise un loc strategic în care se încrucişa tot Parisul artistic. Interesul era focalizat pe pictura lui Matisse pe care ei o cumpără din abundenţă începând cu 1907. Sarah avea un veritabil cult pentru Matisse. Artiştii o incitau să studieze pictura şi să deschidă o Academie. Familia Stein a contribuit enorm la difuzarea artei, în special în Statele Unite, împrumutând tablourile lor pentru expoziţii, găsind noi colecţionari pentru arta modernă. Datorită lor, Matisse a expus în „Galeria 291”, a lui Alfred Stieglitz, în 1908. Dar angajamentul lui Mike Stein în favoarea artei moderne nu s-a oprit numai la pictură. În zorii primului război, Michael şi Sarah i-au comandat lui le Corbusier o vilă cu terase, pe care arhitectul o considera creaţia sa exemplară. El spunea că nu a avut niciodată comanditari cu un spirit atât de deschis. În 1934, Mike şi Sarah se decid să se întoarcă în California. Gertrude va rămâne în Franţa până la moartea sa. În afara portretelor pe care le-a făcut prietenilor, pictori şi scriitori, a scris multe texte despre artă. Interesul său pentru Cubism nu a încetat nicodată, dar şi pentru artişti foarte diferiţi, ca Picabia.

Contrar altor mari colecţionari americani, familia Stein n-a avut dorinţa de a-şi perpetua colecţia într-o instituţie şi de a crea o fundaţie, deoarece erau convinşi că operele trebuiau să fie în serviciul vieţii. Şi atunci când a fost în criză de bani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gertrude a vândut Cézanne-ul la care ţinea atât de mult. „Madame Cézanne a fost mâncată”, scria ea fără emoţie. La moartea ei, lasă moştenire celebrul său portret din 1906, semnat de Picasso, Muzeului Metropolitan.

Expoziţia este fructul colaborării între trei instituţii: „Museum of Modern Arts” din San Francisco, „Metropolitan Museum of Art” din New York şi RMN (Uniunea Muzeelor Naţionale) din Franţa.
Expoziţia se articulează pe trei momente, consacrate lui Leo, Michael şi Sarah şi, în sfârşit, Gertrude. Ea este punctată de casete documentare cu arhive sonore şi video, cât şi de fotografii în jurul colecţiilor Stein. Totodată este prezentat şi un film despre Gertrude Stein, „Les Aventures des Stein”, realizat de Elisabeth Lennard, în 2011, şi care va fi difuzat pe canalul ARTE, în 17 octombrie.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Muzeul Soumaya

Muzeul lui Carlos Slim,
omul cel mai bogat din lume

La sfârşitul lunii martie a acestui an a fost deschis pentru public, în Mexico, „Muzeul Soumaya”, un incredibil muzeu particular, construit de Carlos Slim, omul cel mai bogat din lume, potrivit clasamentului revistei Forbes. El adăposteşte o parte dintre cele de 66.000 de opere de artă ale colecţionarului, printre care şi cea mai mare colecţie de sculpturi de Auguste Rodin din afara Franţei.

„Mica nebunie” a unui colecţionar

Gânditorul lui Rodin domină holul de la intrarea muzeului

La prima vedere, cubul asimetric, torsadat, ridicat de miliardarul Carlos Slim în vestul megapolisului Mexico este deconcertant, mai ales din cauza intrării înguste, practicate în centrul suprafeţei de aluminiu a imensului edificiu, un fel de sculptură imensă, înaltă de 45 de metri. Totul, începând cu scara care duce până la uşă în maniera unui templu Aztec, dă acestei străpungeri înguste a zidului alura intrării într-un sanctuar. Ca şi cum omul cel mai bogat din lume a vrut să concretizeze parabola biblică. Reflectând la bogăţiile strânse şi la cele 74 de miliarde de dolari, şi-ar fi adus aminte că „mai curând trece cămila prin urechile acului decât ajunge bogatul în împărăţia cerurilor”.
Carlos Slim s-a decis să ofere cheia unui paradis artistic concetăţenilor săi mai puţin favorizaţi de soartă, aşa încât oricine poate vizita gratis muzeul. Au venit deja mii de oameni să privească operele lui Rodin, de la „Sărutul” la „Danaidă”, să contemple lucrări semnate de artişti celebri, de la El Greco la Zurbaran, de la Van Gogh la Monet, de la Renoir la Cézanne, pe care cei mai mulţi dintre ei nu le-au văzut decât în reproduceri.

„Este un dar pe care a dorit să-l facă oraşului Mexico”, a afirmat arhitectul Fernando Romero, autorul edificiului şi ginerele lui Carlos Slim. La inaugurarea muzeului, la care au fost prezenţi preşedintele Felipe Calderon, scriitorul premiat cu Nobelul pentru Literatură Gabriel Garcia Marquez şi prezentatorul-vedetă de televiziune Larry King, Slim a declarat: „Este esenţial, când ai constituit cu răbdare o colecţie, să o poţi împărtăşi cu toată lumea”.

Nimeni n-ar îndrăzni să pună la îndoială latura socială a personalităţii lui Slim, prieten cu preşedintele brazilian Lula, care afişează o mare simplitate. În asemenea măsură încât un jurnalist de la Sunday Telegraph scria pe un ton condescendent că, în timp ce costumul lui, în ziua inaugurării, părea să fie o creaţie a rafinatului stilist Brioni, „ceasul avea un cadran obişnuit”, iar pantofii, „desigur bine lustruiţi, erau cei ai oricărui om de afaceri mexican respectabil”. Desigur, ziaristul ignora faptul că Slim îşi face o datorie de onoare de a se îmbrăca la magazinele lui, „Sears”, ce se întind pe o suprafaţă de mari dimensiuni şi în care preţurile costumelor sunt imbatabile. Aşa cum şi-a oferit un imobil de 44 de milioane de dolari pe Fifth Avenue, în care refuză să locuiască, considerându-l prea mare şi afirmând că îi preferă „mica” sa locuinţă dintr-un cartier rezidenţial al Mexico-ului. Acest „Howard Hughes în variantă latino”, cum îl numea un ziarist francez, refuză să bată la ochi. Nu are avion particular şi ca un „tycoon” de modă veche se laudă că nu are niciun computer şi se bizuie în totalitate pe secretara sa, că şi-a condus singur multă vreme Mercedesul şi că nu are alte vicii în afară de havane şi de pasiunea pentru base-ball.

Ar fi însă periculos să te încrezi în fizionomia sa bonomă, cu o mică mustaţă şi cu bărbie dublă. Acest magnat al companiilor de telefonie, deţinătorul a jumătate din acţiunile Bursei Mexicului şi al „tuturor cactuşilor din ţară”, cum se spune de multă vreme în glumă, este redutabil. Vastul ansamblu imobiliar din Plaza Carso, de fapt un cartier întreg construit de conglomeratul său în jurul „Muzeului Soumaya”, cu hoteluri de cinci stele şi o galerie comercială, a costat 800 de milioane de dolari, pe care Slim speră să-i recupereze. El crede că după baia de cultură gratuită, vizitatorii vor mearge să-şi recupereze forţele la „Sanborns”, lanţul său de restaurante, să-şi scoată bani de la banca sa, „Inursa”, sau să cumpere ultimul tip de iPhone de la „iShop”, distribuitorul „Apple”, în care a investit.

Şi operele lui caritabile sunt bine ordonate. ”N-am de gând să-mi risipesc averea în dreapta şi-n stânga ca Moş Crăciun”, a răspuns el celor care i-au reproşat că nu a aderat la campania „Giving Pledge” al lui Warren Buffett şi Bill Gates, constând în donarea unei jumătăţi din avere pentru opere de caritate. „Pentru a combate sărăcia, caritatea nu serveşte la nimic. E mai bine să continuie să-şi conducă afacerile”, a adăugat acest filantrop care dă totuşi, prin fundaţia sa, „Carso”, miliarde de dolari pentru a finanţa aproximativ 200 de mii de operaţii chirurgicale şi oferă burse de studii de 150.000 de dolari.
Nu este genul de părinte care să-i ofere fiicei lui, Soumaya Slim Romero, Versailles-ul pentru nuntă, ca Lakshmi Mittal, dar i-a încredinţat conducerea colecţiei sale de artă, iar ginerelui său, în vârstă de 40 de ani, i-a oferit posibilitatea de a realiza o clădire emblematică, precum acest muzeu, cu imensul său vestibul în care tronează „Gânditorul” lui Rodin, învăluit de culorile calde ale unei „Naturi statice” de Rufino Tamayo, şi din care se înalţă rampa elicoidală ce constituie, până la al cincilea etaj, centrul construcţiei.
E drept că Romero nu este un nume necunoscut, dat fiind că a colaborat cu marele Rem Colhaas, fiind şeful de proiect la „Casa da Musica” din Porto. Iar pe cei trei fii ai săi, Carlo, Marco Antonio şi Patricio, i-a numit în posturi-cheie ale imperiului său după operaţia pe cord deschis din 1997, care a făcut să cadă Bursa din New York. El s-a concentrat asupra Grupului „Carso” şi a fundaţiilor sale de ajutorare a copiilor din America Latină, dotate cu aproximativ 10 miliarde de dolari.

Inspirat de sculpturile lui Rodin

Rodin, Catedrala

Vorbind despre muzeu, Romero explica: „Am vrut să dau celui care intră un sentiment de pace. Un moment de seninătate după zgomotul infernal al Mexico-ului. La început, mă gândisem la o soluţie mai raţională, pentru că grupul a construit imobile mai curând clasice. Am imaginat până la urmă acest edificiu mai special, cu o formă amintind de rezervoarele de apă, ca o fântână a artei, şi cu această mişcare în torsadă care îl pune în relaţie cu piesele cele mai importante ale colecţiei, sculpturile lui Rodin”. Comanditarul a avut însă unele idei ferme. Arhitectul a trebuit să renunţe la marmură în favoarea aluminiului, considerat mai modern de către Carlos Slim, dar, desigur, şi pentru că are o fabrică de aluminiu. De altfel, Romero recunoaşte că socrul său i-a spus de la început: „În proiectul ăsta vor fi doi arhitecţi. Unul dintre ei voi fi eu”.

Muzeul, de 6.000 de metri pătraţi, este dispus pe şase niveluri, iar faţada este acoperită cu 17.000 de hexagoane ce reflectă lumina soarelui. Este integrat unui ansamblu comercial şi de birouri, cu magazine, bibliotecă, sală de spectacole de 1.500 de locuri, un hotel de cinci stele şi un turn de apartamente. Considerat pasionant de amatorii de artă, el a suscitat şi critici, considerându-se că nu este o mare contribuţie la arhitectura mondială.

Colecţia cuprinde opere europene şi americane din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, dar şi artă din Noua Spanie, impresionişti mexicani din secolul al XIX-lea şi creaţii semnate de David Alfaro Siqueiros sau Diego Rivera., dar şi creaţii ale lui Picasso şi Salvador Dali.
Puriştii îi reproşează caracterul inegal şi eclectic, precum şi tipul de expunere neconform cu cel al marilor muzee, elemente aproape inerente multor colecţii particulare. Ea posedă excelente exemplare de obiecte religioase, documente istorice şi monede coloniale, instrumente muzicale, fotografii, mobilier şi chiar veşminte din secolele XVIII-XX. Valoarea lor este estimată la 700 de milioane de euro.

Dispunerea pieselor a fost, de asemenea, îndeaproape urmărită de Slim, expunerea nefiind nici istorică, nici pe şcoli şi urmărind o îmbinare a artei mexicane cu cea universală. E drept, uneori vizitatorul poate fi uimit, mai ales în sala sculpturilor. Se află acolo capodopere cum ar fi „Valul” şi „Conversaţia” de Camille Claudel, „Cele trei graţii” ale lui Carpeaux, „Melancolia” sau „Beethoven”, semnate de Bourdelle, admirabile „Groteşti”, realizate de Daumier, alături de „Iris” sau „Moartea lui Adonis” de Rodin. Dar şi opera pompieristică a lui Paul Dubois, „Caritatea”, sau un bronz nereuşit, „Furtuna”, o curiozitate, dat fiind că o are ca autoare pe Sarah Bernhardt. În apropierea lor, „Femeia girafă” şi „Elefantul spaţial” ale lui Dali dau un aer suprarealist expunerii. Este, de fapt, un muzeu în spiritul Salonului de la Paris. Pot fi văzute alături un Van Gogh din perioada olandeză, „După furtună”, „Portretul lui Jean Renoir”, realizat de Pierre-Auguste Renoir, opere de Cranach şi Rubens, de El Greco şi Tintoretto sau un „Sfântul Francisc în extaz” al lui Zurbaran. Totul creează un parcurs exotic, în afara timplui, în care poţi întâlni un şaman prehispanic sau portretul unei frumoase femei din timpul Conquistei.

Taj Mahalul sentimentalului miliardar

Muzeul Soumaya

Şi dacă Carlos Slim a rămas conservator în gusturile sale, el a oferit unui „tânăr miliardar”, Eugenio Lopez, „mult mai sexy şi mai amuzant decât el”, moştenitorul sucului de fructe „Jumex”, 2.500 de metri pătraţi de teren pentru a-şi adăposti colecţia de artă contemporană, cu opere de Jeff Koons sau Olafur Eliasson, cu un sentiment al clanului pe care îl datorează probabil originilor sale libaneze. Tatăl său, Yusef Slim Haddad, a debarcat la Tampico, în 1902, fugind din satul său de frica otomanilor şi a tensiunilor religioase. Luându-şi numele de Julian Slim, a devenit proprietarul unui bazar numit „Steaua Orientului”. Carlos Slim n-a uitat niciodată rădăcinile sale, căsătorindu-se cu Soumaya Domit Gemayel, nepoata vechiului preşedinte al Libanului. Odată cu ea s-a născut şi pasiunea pentru artă. În timpul lunii de miere, petrecută în Europa, au vizitat marile muzee şi au cumpărat prima piesă a viitoarei colecţii, o lucrare semnată Rudolf Stingel, cu 20.000 de dolari. După un timp, ea a fost vândută cu 1.000.000 de dolari. Şi-a spus atunci că este norocos şi că merită să investească în artă. Neconsolat de moartea soţiei sale, Carlos Slim i-a dedicat acest muzeu, care poartă numele ei. Către seară, soarele desenează pe faţada argintie un S. „Omul cel mai bogat din lume, prietenul prinţului Charles, este un sentimental, iar muzeul lui, un Taj Mahal”, scria Thomas Pignot. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro
Citiţi pe această temă: Muzeul Dalí din SUA; Cafesjian Museum of Art; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice

Colecţia de artă al lui Sorin Costina

Partea a II-a

Despre arta contemporană românească

Fiecare pictură, sculptură sau lucrare de ceramică ascunde o mică istorie, o poveste sentimentală, o perioadă din creaţia autorului şi multe amintiri. Capacitatea colecţionarului de artă este cea de a vedea dincolo de aparentele succese, dincolo de viziune şi etichete ataşate artei contemporane. Colecţionarul este curatorul propriei colecţii. Doctorul Sorin Costina, în vremuri grele, de neimaginat pentru unii, a colecţionat o mulţime de artişti, a făcut ceea ce o instituţie de stat ar fi trebuit să facă. În continuare o discuţie cu domnul doctor Sorin Costina despre arta românescă contemporană.

 „Fiecare lucrare are povestea ei”

Grigore Roibu: Este clar că în perioada comunistă nu exista o piaţă de artă în România. Acum consideraţi că există o piaţă de artă formată în România?

Sorin Costina: Nu există. Nu există piaţă de artă şi nu există colecţionari. Există doar investitori.

GR: Să înţeleg că arta este doar o afacere?

– Nu, nu este o afacere. Mulţi cred că îşi bagă banii în valori sigure. Eu cunosc fenomenul pentru că am fost căutat de case de licitaţii. Unii au venit mai mult să mă miroasă, să vadă ce ar putea lua de la mine după ce mor. Îmi vin cataloage de la licitaţii şi mă uit la ele pe internet. Acolo după 4 sau 5 tablouri vândute, vezi cum o să meargă vânzarea. Cei care cumpără sunt, de cele mai multe ori, nişte parveniţi. Habar nu au ce cumpără. Sunt investitori. Aşa-zisa piaţă de artă este distorsionată de anumiţi oameni, persoane pe care le cunosc şi eu.

GR: Mai există totuşi şi colecţionari împătimiţi, care pun pasiune în artă?

– Adică nebuni ca mine. Sunt cam puţini. Este unul pe care l-am cunoscut prin Sorin Neamţu. Dar, în general, nu prea există astfel de oameni.

Andrei Rosetti: Un exemplu de om care a căutat un refugiu în artă ar fi părintele Bizău…

– A da, părintele Bizău. Dar părintele Bizău s-a apucat ceva mai târziu decât mine.

GR: Cum este să trăiţi între atâtea poveşti cu şi despre artişti, fiecare lucrare având povestea ei şi dvs. să le cunoaşteţi pe toate?

– Fiecare lucrare are povestea ei şi pe fiecare am scris-o. Toate lucrările au o fişă. Cea mai lungă poveste este cea a lucrării cu pasărea şi clepsidra. Este o poveste de 10 ani de zile. Vasile Gorduz lucra într-un ritm extrem de lent, la fel ca şi Paul Gherasim. La ei niciodată o lucrare nu era terminată. Lucrarea cu ţăranul am luat-o din atelier cu ajutorul unor beţe, pentru că nu se uscase culoarea de pe ea. A lucrat până în ultima secundă. Asta era mania lui Paul Gherasim. El nu termina niciodată lucrarea…

GR: Aveţi vreo colaboarare cu o instituţie publică sau cu Uniunea Artiştilor Plastici?

– Cu Uniunea de unde să am? După ’89 nu exista nici o zi în care să nu am lucrări date la o expoziţie. Poate timp de o săptămână să fi fost toate acasă.

AR: Cu expoziţia Vasile Varga va fi o premieră. În expoziţia de la Deva lucraţi cu mine şi cu UAP…

– Da, este o premieră în acest sens.

GR: Care sunt obstacolele pe care le întâmpinaţi în alcătuirea colecţiei?

– Singurul obstacol este cel că nu mai am spaţiu. Totul este plin. Am sute de desene. De exemplu, cartea lui Bertalan este realizată în procent de 90% cu lucrări de la mine.

GR: Cum ar trebui, în opinia dvs, să fie încurajaţi colecţionarii de artă?

– Nu ştiu ce să zic. Să fie lăsaţi în pace.

GR: Este păcat că aceste lucrări nu pot fi văzute de publicul larg. Nu există nici un pliant. Eu am aflat prin intermediul colegului meu Andrei Rosetti. Bradul este un oraş destul de mic şi necunoscut. Vă întreb dacă oricine poate veni la dvs. în vizită?

– Poate să vină oricine doreşte. După 1990 nu a mai venit nimeni. Înainte venea foarte multă lume. Acum se duc la Paris, la Londra sau New York.

AR: Ne puteţi spune câteva vorbe despre Vasile Varga, mai ales că urmează expoziţia de la Deva. Cum l-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut prin domnul Paul Gherasim. Erau prieteni foarte buni. L-am cunoscut la Bucureşti.
Vasile Varga a fost un autodidact, dar un autodidact în ce sens? El era un fel de portar la muzeul Toma Stelian, după care a devenit un mare specialist al combinaţiilor de culori. Dacă aveai o întrebare despre amestecuri cromatice, el avea toate răspunsurile. Te lămurea. Unii l-au considerat o catastrofă. Astăzi, tot acei oameni zic despre el că a fost formidabil.

AR: În dosarul Prolog, Mihai Sârbulescu spune că atunci când Vasile Varga a fost invitat să expună, alături de grup, lumea a zis: „gata cu Prologul, au trădat avangarda…”

– Să ne înţelegem. Christian Paraschiv era într-o perioadă ezitantă. Făcuse „Strunga” şi, apoi, câteva desene avangardiste. Eu m-am mirat că se afla la Tescani pentru a picta „Flori de măr”…

AR: Lumea se aştepta de la Flondor şi de la Bernea la altceva?

– Cei din Grupul Prolog au fost reacţionari. Aici Kessler are dreptate când spune ca ei au fost reacţionari în perioada ordinară a propagandei ceauşiste. De curând a apărut o carte la Cărtureşti, editată în Germania, cu toţi cei care l-au pictat pe Ceauşescu. Viorel Mărgineanu a făcut 17 case de la Scorniceşti. Toate consiliile judeţene voiau o casă de la Scorniceşti. Şi…Prolog, în timpul ăsta, picta flori de măr. Era un scandal. Aia proslăveau la Ceauşescu sau îi dădeau cu muncitorii şi ăştia pictau flori de măr.

GR: Cu toate acestea, în România, înainte de anul 1989, nu a existat o artă protestatară. Am avut o artă experimentală, neagreată de regimul comunist, dar nu una protestatară…

– Pictura este pictură. Nu ştiu cum să spun acest lucru. Bitzan a făcut nişte porcării, dar porcării de calitate şi, încă, de o calitate excepţională. Una este ceea ce a făcut Popescu Negreni, dar Bitzan picta bine. Eu nu cred că pictura are ceva comun cu politicul. Nu trebuie să fie protestatară.

AR: Varga spunea: „Noi n-am avut mari probleme cu regimul. Am evitat să fim prea pentru sau prea contra, ne-am adresat sufletelor din oameni, prin artă mai mult decât prin cuvinte, fără să ne oprim la situaţiile aparente. Cine avea simţuri să simtă, simţea…”

– Da, nu-i interesa politica. Exact ca şi Bertalan. Nu-l interesa politica…

AR: Uneori deveneau incomozi prin ceea ce făceau.

– Sigur, Bertalan era incomod, pentru că s-a deplasat de la realismul socialist. Toată şcoala de la Timişoara a pus-o la punct Bertalan, aşa cum a fost el considerat de unii sau de alţii. Exact ca şi Livius Ciocârlie, care părea că nu are nici o treabă şi e picat din lună, dar în a cărui umbră a crescut o pleiadă întreagă de scriitori cum ar fi Mircea Mihăeş, Marcel Tolcea, Adriana Babeţi ş.a.
Părea un tip cu capul în nori şi, cu toate acestea, din dosarul de la securitate am aflat că 40 de inşi îl urmăreau. Eu aş dori să scot dosarul lui Bertalan de la securitate. Toată lumea spune că a fost nebun şi avea mania persecuţiei. Eu sunt convins că dosarul lui are câteva volume.

GR: Pe undeva asta am vrut să zic şi eu în legătura artelor cu politicul, legătură care nu poate fi negată în totalitate. Dacă o anumită grupare dorea să picteze, de exemplu, flori de măr, subiectul risca să devină incomod şi partidul considera că gruparea respectivă este suspectă. Pentru faptul că anumite subiecte au fost interzise, unii artişti, cum este exemplul lui Christian Paraschiv, au plecat din ţară.

– Aşa spun unii. Eu zic că puteai să faci orice, numai că nu te cumpăra nimeni, nu te expunea şi erai într-un circuit periferic. Nu intrai în expoziţii mari. Erai în afara circuitului oficial.

AR: Lui Ion Grigorescu pare că i-a convenit acest circuit periferic. Acum este scos în faţă, deşi lui îi plăcea să stea într-o zonă mai retrasă.

– Eu cred că Ionică este supărat în sinea lui. El este luat acum în seamă pentru lucrurile pe care le-a făcut acum 40 de ani.

GR: La Ion Grigorescu putem vorbi însă de o artă protestatară, de un militantism repulsiv, mă refer la filmele lui, cum ar fi, de exemplu, Dialog cu Ceauşescu, în care punea în discuţie consecinţele regimului politic.

– Da, dar atunci nu îl vedea nimeni. Filmele lui au fost văzute de aproximativ 20 de inşi la Timişoara. Şi asta în anii ’80.

GR: Acum, după toate lecturile şi cu experienţa pe care o aveţi, ce credeţi că ridică cota unui artist?

– Nu are nici o legătură cota cu valoarea artistică. De exemplu, lucrările lui Băncilă se vând cu 6000-7000 de euro, dar el este un manufacturier. El a făcut industrie, nu artă, lângă Iaşi, ceva asemănător cu ceea ce face Marian Zidaru acum.

GR: Cu alte cuvinte piaţa de artă este artificial întreţinută?

– Absolut. Unii se fac că vând, alţii că doresc să cumpere. De multe ori pentru a spăla bani….

AR: În cazul acesta ceea ce am învăţat noi la Istoria artelor, începând cu Leonardo da Vinci şi ajungând la Brâncuşi, nu este valabil? Nici în acest caz nu putem vorbi de valori?

– Ba da. Dar, era vorba de comandă socială. Când Brâncuşi a făcut complexul de la Târgu Jiu a fost vorba de o comandă socială. Principiul era: „Ştii să-l faci… fă-l”. Nu s-a amestecat nimeni şi a făcut ce a vrut acolo.

AR: În corespondenţa pe care aţi avut-o cu diverşi artişti, cum ar fi, de exemplu, cea cu Paul Neagu, aţi fost interceptat de către securitate.

– Cu Paul Neagu am zeci de scrisori. Paul Neagu era formidabil cu scrisorile pe care le ansambla cu fotografii lipite. Am corespondenţa cu Bernea de pe vremea când nu era telefon. Am vrut să-mi scot dosarul de la securitate şi mi s-a spus că nu am aşa ceva, nici eu, nici soţia mea.
Am cerut dosarul tatălui meu de la securitate şi nu am primit nici un răspuns. Nici că are nici că nu are. Am cerut dosarul lui Horia Bernea care are 50 de pagini, de când era elev la şcoala tehnică de arhitectură. În dosarul domnului Bernea (când spun domnul m-am referit la Ernest, tatăl lui Horia) sunt mii de pagini, iar în una dintre acestea este specificat faptul că securitatea va instala tehnică de ascultare în atelierul fiului. Ori, în atelier la el era ca la piaţă, venea toată lumea, venea Paul Gherasim şi chiar Nicolae Steinhardt.

– Vă mulţumim pentru ospitalitate şi timpul acordat.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)
Citiţi prima parte a interviului:
Povestea colecţiei de artă al lui Sorin Costina