Expo Maraton la final

Galeria Casa Matei, Cluj-Napoca

Universitatea de Artă şi Design Cluj-Napoca şi Galeria Casa Matei vă invită luni, 30.05.2011, ora 18.00, la evenimentul expoziţional cu numărul 9, ultimul din cadrul Competiţiei Expo Maraton, competiţie adresată studenţilor Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca. Cei doi expozanţi aflaţi în competiţie, faţă în faţă, în cele două săli ale Galeriei Casa Matei sunt Marta Palii, studentă la Facultatea de Arte Plastice, secţia Pictură, anul III, cu proiectul artistic „Keep Quiet” şi Roxana Flentea, studentă la Facultatea de Arte Plastice, secţia Grafică, anul I, cu proiectul artistic „Realitate vs. Realităţi Paralele, Poziţionare în timp şi spaţiu”.

Marta Palii prezintă în proiectul „Keep Quiet” ideea socialismului ca o filozofie politică şi influenţele lui in societate. Proiectul decodează mesajul din posterele ruseşti, sloganele şi clişeele utopice folosite şi gestionate politic.
Posterul sovietic este o asociere a ideii de realitate şi a iluziei realităţii. Acesta este un mijloc de propagandă şi de manipulare a maselor. Simbolurile promovate şi introduse în postere sunt amprenta subtilă a realităţii celui ce conduce şi supune. Pentru majoritate, în timp, aceste simboluri au devenit lipsite de valoare.
Artista reconstruieşte cu atenţie analitică un univers al mentalitaţilor, al comunicării subliminale şi al manipulării maselor.

Roxana Flentea prin conceptul „Realitate vs. Realităţi Paralele, Poziţionare în timp şi spaţiu” porneşte de la filmul „The Butterfly Effect”, însă nu are ca idee directă conceptul menţionat. Se referă mai mult la un punct de vedere asupra realităţii şi încercarea de a controla realitatea prin intervenţia oarecum directă şi prin schimbarea ei radicală. „Pornind de la acest film, caut o poziţionare, din punct de vedere vizual, în abundenţa realităţilor înconjurătoare cu care iau contact”. Stop-cadrele alese sunt sugestive din acest punct de vedere, deoarece acestea sunt fragmente ce surprind pendularea individului între diferite perioade temporar-mentale, cu efect asupra realităţii fizice. Acestea corespund pendulării individuale între diferitele tipuri de realităţi, fie ele de ordin psihologic, spiritual sau fizic.

Marele premiu al competiţiei va fi o vizită de documentare la Bienala Internaţională de Artă Contemporană de la Veneţia, premiu ce se va desemna pe baza voturilor publicului. UAD Cluj vă aşteaptă în galeria de la Casa Matei pentru a decide câştigătorul.

Afacerea de a face artă

În Bucureşti, anul trecut, zeci de baruri şi restaurante se lansau într-un ritm care sfida criza. Anul acesta par să se deschidă în acelaşi ritm galerii de artă în care investesc, mai nou, oamenii de afaceri. Din pasiune, dar şi ca investiţie sigură într-o perioadă incertă.

Săptămâna aceasta omul de afaceri Florin Enache, care a făcut avere din producţia de mobilier şi imobiliare, a deschis, la parterul uneia dintre clădirile sale de pe Bulevardul Aviatorilor, galeria de artă Factor92.

Prima expoziţie denumită „Molcom tare” (24 mai 2011) a fost curatoriată de criticul de artă Erwin Kessler şi a cuprins lucrări de artişi mai în vârstă, dar şi de artişti tineri.

 „Vrem să promovăm artiştii tineri, dar să reprezentăm internaţional şi generaţiile mai în vârstă. Într-un an ne propunem să mergem cu galeria la târgurile internaţionale de artă precum cele din Basel, Elveţia şi Frieze din Londra. Iar în trei ani sperăm să obţinem şi profit”, a spus pentru ZF Erwin Kessler care se va ocupa de programul galeriei. Florin Enache va oferi şi una dintre proprietăţile sale de lângă Bucureşti pentru un program de rezidenţă pentru artişti străini şi români. Colaborările cu aceştia se vor schimba o dată la două luni.

„În momentele de criză, arta e o investiţie alternativă la care apelează majoritatea oamenilor de afaceri care nu mai au încredere în alte platforme. Nu trebuie decât să ne uităm cum au crescut cotele artiştilor şi sumele avansate în licitaţii”, spune Kessler.

Anul acesta la Vienna Art Fair, la unul dintre târgurile tinere de artă contemporană, au participat, faţă de anul trecut, un număr dublu de galerii de artă româneşti, încă un semn bun pentru popularizarea investiţiilor în artă.

Printre lucrările expuse de acestea au fost promovate şi obiecte de artă de zeci de mii de euro. Galeria timişoreană Jecza a expus, de exemplu, o sculptură de artistul Paul Neagu, care costă 75.000 de euro şi care şi-a găsit potenţiali cumpărători încă din primele zile ale târgului. De fapt tendinţa de a investi în artă a început chiar în zorii crizei. Avocatul Daniel Ştefănică, unul dintre asociaţii companiei Grigorescu Ştefănică, a lansat propria galerie de artă în 2009. Galeria se intitulează If şi are sediul în strada Tokyo. Cele mai recente expoziţii găzduite au avut loc şi în alte spaţii însă – The Ark – Bursa de mărfuri şi galeria H’art.

If promovează arta contemporană. La început Ştefănică şi-a dorit să organizeze o expoziţie pe lună, însă a realizat că nu poate curatoria mai mult de şase expoziţii pe an. La If au expus, printre alţii, şi artişti ca Angela Bontaş, Nicoale Comănescu, Zanga şi Ciulache. Lucrările lor costă între 1.000 şi 10.000 de euro, iar „de vreo trei ani au început să existe cumpărători constanţi. Noi avem acum în jur de 10 clienţi fideli care cumpără circa două lucrări pe an cu preţuri cuprinse între 1.500 şi 3000 de euro”, spune Ştefănică.

Un alt om de afaceri care s-a implicat în artă este şi Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, care a deschis împreună cu artistul şi profesorul universitar Petru Lucaci galeria Victoria Art Center, lângă Biserica Stavropoleos. Galeria este amenajată la parterul clădirii de birouri Victoria şi a avut parte de o investiţie considerabilă – „aş fi putut construi o casă cu banii respective”- pentru a fi transformată complet într-un spaţiu la standarde internaţionale.
Galeria nu şi-a propus însă pe termen lung niciun plan financiar, ci mai degrabă culturalizarea bucureştenilor.
„Poate atipic pentru un om de afaceri, în acest moment proiectul nu este conceput în sine ca o afacere, ci mai curând ca un „cadou”, oferind culturii contemporane şansa de a se face vizibilă… Nu exclud deloc ca în timp proiectul să devină şi oportunitate de afaceri pentru că se ştie, bursa valorilor în artă este surprin­zătoare”, spune Pogonaru.
La Victoria Art Gallery au avut loc până acum două expoziţii colective importante de artă contemporană, iar pe lângă acestea aici vor avea loc şi dezbateri, proiecţii şi discuţii libere despre expoziţiile în desfăşurare. În iunie galeria va găzdui lucrările de artă premiate anual de Muzeul Essl, unul dintre cele mai importante spaţii austriece de artă contemporană internaţională care promovează tinerii artişti. Iar la eveniment vor fi partenere alte companii de renume precum BauMax şi Vienna Insurance Group.
(Ioana Mitu)
SURSA: Ziarul financiar

Colecţia de artă al lui Sorin Costina

Partea a II-a

Despre arta contemporană românească

Fiecare pictură, sculptură sau lucrare de ceramică ascunde o mică istorie, o poveste sentimentală, o perioadă din creaţia autorului şi multe amintiri. Capacitatea colecţionarului de artă este cea de a vedea dincolo de aparentele succese, dincolo de viziune şi etichete ataşate artei contemporane. Colecţionarul este curatorul propriei colecţii. Doctorul Sorin Costina, în vremuri grele, de neimaginat pentru unii, a colecţionat o mulţime de artişti, a făcut ceea ce o instituţie de stat ar fi trebuit să facă. În continuare o discuţie cu domnul doctor Sorin Costina despre arta românescă contemporană.

 „Fiecare lucrare are povestea ei”

Grigore Roibu: Este clar că în perioada comunistă nu exista o piaţă de artă în România. Acum consideraţi că există o piaţă de artă formată în România?

Sorin Costina: Nu există. Nu există piaţă de artă şi nu există colecţionari. Există doar investitori.

GR: Să înţeleg că arta este doar o afacere?

– Nu, nu este o afacere. Mulţi cred că îşi bagă banii în valori sigure. Eu cunosc fenomenul pentru că am fost căutat de case de licitaţii. Unii au venit mai mult să mă miroasă, să vadă ce ar putea lua de la mine după ce mor. Îmi vin cataloage de la licitaţii şi mă uit la ele pe internet. Acolo după 4 sau 5 tablouri vândute, vezi cum o să meargă vânzarea. Cei care cumpără sunt, de cele mai multe ori, nişte parveniţi. Habar nu au ce cumpără. Sunt investitori. Aşa-zisa piaţă de artă este distorsionată de anumiţi oameni, persoane pe care le cunosc şi eu.

GR: Mai există totuşi şi colecţionari împătimiţi, care pun pasiune în artă?

– Adică nebuni ca mine. Sunt cam puţini. Este unul pe care l-am cunoscut prin Sorin Neamţu. Dar, în general, nu prea există astfel de oameni.

Andrei Rosetti: Un exemplu de om care a căutat un refugiu în artă ar fi părintele Bizău…

– A da, părintele Bizău. Dar părintele Bizău s-a apucat ceva mai târziu decât mine.

GR: Cum este să trăiţi între atâtea poveşti cu şi despre artişti, fiecare lucrare având povestea ei şi dvs. să le cunoaşteţi pe toate?

– Fiecare lucrare are povestea ei şi pe fiecare am scris-o. Toate lucrările au o fişă. Cea mai lungă poveste este cea a lucrării cu pasărea şi clepsidra. Este o poveste de 10 ani de zile. Vasile Gorduz lucra într-un ritm extrem de lent, la fel ca şi Paul Gherasim. La ei niciodată o lucrare nu era terminată. Lucrarea cu ţăranul am luat-o din atelier cu ajutorul unor beţe, pentru că nu se uscase culoarea de pe ea. A lucrat până în ultima secundă. Asta era mania lui Paul Gherasim. El nu termina niciodată lucrarea…

GR: Aveţi vreo colaboarare cu o instituţie publică sau cu Uniunea Artiştilor Plastici?

– Cu Uniunea de unde să am? După ’89 nu exista nici o zi în care să nu am lucrări date la o expoziţie. Poate timp de o săptămână să fi fost toate acasă.

AR: Cu expoziţia Vasile Varga va fi o premieră. În expoziţia de la Deva lucraţi cu mine şi cu UAP…

– Da, este o premieră în acest sens.

GR: Care sunt obstacolele pe care le întâmpinaţi în alcătuirea colecţiei?

– Singurul obstacol este cel că nu mai am spaţiu. Totul este plin. Am sute de desene. De exemplu, cartea lui Bertalan este realizată în procent de 90% cu lucrări de la mine.

GR: Cum ar trebui, în opinia dvs, să fie încurajaţi colecţionarii de artă?

– Nu ştiu ce să zic. Să fie lăsaţi în pace.

GR: Este păcat că aceste lucrări nu pot fi văzute de publicul larg. Nu există nici un pliant. Eu am aflat prin intermediul colegului meu Andrei Rosetti. Bradul este un oraş destul de mic şi necunoscut. Vă întreb dacă oricine poate veni la dvs. în vizită?

– Poate să vină oricine doreşte. După 1990 nu a mai venit nimeni. Înainte venea foarte multă lume. Acum se duc la Paris, la Londra sau New York.

AR: Ne puteţi spune câteva vorbe despre Vasile Varga, mai ales că urmează expoziţia de la Deva. Cum l-aţi cunoscut?

– L-am cunoscut prin domnul Paul Gherasim. Erau prieteni foarte buni. L-am cunoscut la Bucureşti.
Vasile Varga a fost un autodidact, dar un autodidact în ce sens? El era un fel de portar la muzeul Toma Stelian, după care a devenit un mare specialist al combinaţiilor de culori. Dacă aveai o întrebare despre amestecuri cromatice, el avea toate răspunsurile. Te lămurea. Unii l-au considerat o catastrofă. Astăzi, tot acei oameni zic despre el că a fost formidabil.

AR: În dosarul Prolog, Mihai Sârbulescu spune că atunci când Vasile Varga a fost invitat să expună, alături de grup, lumea a zis: „gata cu Prologul, au trădat avangarda…”

– Să ne înţelegem. Christian Paraschiv era într-o perioadă ezitantă. Făcuse „Strunga” şi, apoi, câteva desene avangardiste. Eu m-am mirat că se afla la Tescani pentru a picta „Flori de măr”…

AR: Lumea se aştepta de la Flondor şi de la Bernea la altceva?

– Cei din Grupul Prolog au fost reacţionari. Aici Kessler are dreptate când spune ca ei au fost reacţionari în perioada ordinară a propagandei ceauşiste. De curând a apărut o carte la Cărtureşti, editată în Germania, cu toţi cei care l-au pictat pe Ceauşescu. Viorel Mărgineanu a făcut 17 case de la Scorniceşti. Toate consiliile judeţene voiau o casă de la Scorniceşti. Şi…Prolog, în timpul ăsta, picta flori de măr. Era un scandal. Aia proslăveau la Ceauşescu sau îi dădeau cu muncitorii şi ăştia pictau flori de măr.

GR: Cu toate acestea, în România, înainte de anul 1989, nu a existat o artă protestatară. Am avut o artă experimentală, neagreată de regimul comunist, dar nu una protestatară…

– Pictura este pictură. Nu ştiu cum să spun acest lucru. Bitzan a făcut nişte porcării, dar porcării de calitate şi, încă, de o calitate excepţională. Una este ceea ce a făcut Popescu Negreni, dar Bitzan picta bine. Eu nu cred că pictura are ceva comun cu politicul. Nu trebuie să fie protestatară.

AR: Varga spunea: „Noi n-am avut mari probleme cu regimul. Am evitat să fim prea pentru sau prea contra, ne-am adresat sufletelor din oameni, prin artă mai mult decât prin cuvinte, fără să ne oprim la situaţiile aparente. Cine avea simţuri să simtă, simţea…”

– Da, nu-i interesa politica. Exact ca şi Bertalan. Nu-l interesa politica…

AR: Uneori deveneau incomozi prin ceea ce făceau.

– Sigur, Bertalan era incomod, pentru că s-a deplasat de la realismul socialist. Toată şcoala de la Timişoara a pus-o la punct Bertalan, aşa cum a fost el considerat de unii sau de alţii. Exact ca şi Livius Ciocârlie, care părea că nu are nici o treabă şi e picat din lună, dar în a cărui umbră a crescut o pleiadă întreagă de scriitori cum ar fi Mircea Mihăeş, Marcel Tolcea, Adriana Babeţi ş.a.
Părea un tip cu capul în nori şi, cu toate acestea, din dosarul de la securitate am aflat că 40 de inşi îl urmăreau. Eu aş dori să scot dosarul lui Bertalan de la securitate. Toată lumea spune că a fost nebun şi avea mania persecuţiei. Eu sunt convins că dosarul lui are câteva volume.

GR: Pe undeva asta am vrut să zic şi eu în legătura artelor cu politicul, legătură care nu poate fi negată în totalitate. Dacă o anumită grupare dorea să picteze, de exemplu, flori de măr, subiectul risca să devină incomod şi partidul considera că gruparea respectivă este suspectă. Pentru faptul că anumite subiecte au fost interzise, unii artişti, cum este exemplul lui Christian Paraschiv, au plecat din ţară.

– Aşa spun unii. Eu zic că puteai să faci orice, numai că nu te cumpăra nimeni, nu te expunea şi erai într-un circuit periferic. Nu intrai în expoziţii mari. Erai în afara circuitului oficial.

AR: Lui Ion Grigorescu pare că i-a convenit acest circuit periferic. Acum este scos în faţă, deşi lui îi plăcea să stea într-o zonă mai retrasă.

– Eu cred că Ionică este supărat în sinea lui. El este luat acum în seamă pentru lucrurile pe care le-a făcut acum 40 de ani.

GR: La Ion Grigorescu putem vorbi însă de o artă protestatară, de un militantism repulsiv, mă refer la filmele lui, cum ar fi, de exemplu, Dialog cu Ceauşescu, în care punea în discuţie consecinţele regimului politic.

– Da, dar atunci nu îl vedea nimeni. Filmele lui au fost văzute de aproximativ 20 de inşi la Timişoara. Şi asta în anii ’80.

GR: Acum, după toate lecturile şi cu experienţa pe care o aveţi, ce credeţi că ridică cota unui artist?

– Nu are nici o legătură cota cu valoarea artistică. De exemplu, lucrările lui Băncilă se vând cu 6000-7000 de euro, dar el este un manufacturier. El a făcut industrie, nu artă, lângă Iaşi, ceva asemănător cu ceea ce face Marian Zidaru acum.

GR: Cu alte cuvinte piaţa de artă este artificial întreţinută?

– Absolut. Unii se fac că vând, alţii că doresc să cumpere. De multe ori pentru a spăla bani….

AR: În cazul acesta ceea ce am învăţat noi la Istoria artelor, începând cu Leonardo da Vinci şi ajungând la Brâncuşi, nu este valabil? Nici în acest caz nu putem vorbi de valori?

– Ba da. Dar, era vorba de comandă socială. Când Brâncuşi a făcut complexul de la Târgu Jiu a fost vorba de o comandă socială. Principiul era: „Ştii să-l faci… fă-l”. Nu s-a amestecat nimeni şi a făcut ce a vrut acolo.

AR: În corespondenţa pe care aţi avut-o cu diverşi artişti, cum ar fi, de exemplu, cea cu Paul Neagu, aţi fost interceptat de către securitate.

– Cu Paul Neagu am zeci de scrisori. Paul Neagu era formidabil cu scrisorile pe care le ansambla cu fotografii lipite. Am corespondenţa cu Bernea de pe vremea când nu era telefon. Am vrut să-mi scot dosarul de la securitate şi mi s-a spus că nu am aşa ceva, nici eu, nici soţia mea.
Am cerut dosarul tatălui meu de la securitate şi nu am primit nici un răspuns. Nici că are nici că nu are. Am cerut dosarul lui Horia Bernea care are 50 de pagini, de când era elev la şcoala tehnică de arhitectură. În dosarul domnului Bernea (când spun domnul m-am referit la Ernest, tatăl lui Horia) sunt mii de pagini, iar în una dintre acestea este specificat faptul că securitatea va instala tehnică de ascultare în atelierul fiului. Ori, în atelier la el era ca la piaţă, venea toată lumea, venea Paul Gherasim şi chiar Nicolae Steinhardt.

– Vă mulţumim pentru ospitalitate şi timpul acordat.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)
Citiţi prima parte a interviului:
Povestea colecţiei de artă al lui Sorin Costina