Cristian Sida: Sinceritatea este reperul meu

Cristian Sida a obţinut premiul pentru pictură la Bienala Internațională de Artă de la Izmir.

Juriul, alcătuit din rectorul Universităţii Istanbul şi decanul Facultăţii de Arte Plastice, cărora li s-au adăugat profesori şi critici de artă din Turcia şi Statele Unite, a desemnat câştigătorii Bienalei Internaţionale de Artă de la Izmir, Turcia, desfăşurată la Kulturpark IZFAS, în perioada 4-11 mai 2011. Premiul pentru pictură a fost acordat artistului timişorean Cristian Sida, în cadrul serii de gală ce a avut loc la hotelul Hilton din Izmir.

Daniel Cristian Sida (născut în 1974, la Arad) este unul dintre cei mai bine cotaţi tineri artişti plastici din ţară, având nenumărate expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate, dintre care amintim (selectiv): Lumea formelor, Budapesta, Ungaria, 2005; Noi identităţi în pictura şi sculptura românească după 1990, Galeria Dana, Iaşi, 2007; participare la Bienala de pictură de şevalet la Palatul Reök din Szeged, Ungaria, 2008; Bienala de desen, Arad, 1997, 1999, 2001; Arta între generaţii, Galeriile UAP din Tg.Jiu; Omagiu maestrului meu, Palatul Administrativ din Timişoara, 2008; Absurdul în artele vizuale, Galeria Helios, Timişoara, Centrul Cultural Român din Budapesta şi Szeged, 2009; Despre corp, Galeria Fundaţiei Triade, Timişoara, 2009; Tradiţie şi modernitate în pictura românească, Galeria Simeza, Bucureşti, 2010; În miezul lucrurilor, Timişoara, Hala Timco, 2010 şi Muzeul de Artă din Cluj, 2011.

În anul 1990, Cristian Sida are contact cu pictura lui Delacroix, Corot şi Kandinsky, moment în care desenează primele peisaje şi realizează o serie de uleiuri în Bretagne, Franţa. În anul 2009 el îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Arte din Timişoara, cu o temă ce vizează preocupările sale legate de premisele apariţiei picturii abstracte şi mijloacele de expresie ce stau la baza discursului plastic actual. În prezent este lector la Facultatea de Arte Plastice şi Design din Timişoara şi doctor în arte vizuale. Din anul 1998 este membru al UAP, Filiala Timişoara şi din anul 2000 este responsabil cu activitatea expoziţională de la Art Club Timişora. Albumul Cristian Sida a apărut la editura Fundaţiei Interart TRIADE, din Timişoara şi reprezintă o monografie. Eugen Leahu a realizat în anul 2001 un film cu cele 2 expoziţii Ittinerrance Paris – Timişoara, iar Veronica Mihoc şi Marius Danci, în filmul documentar „Lindenfeld” (2003, realizat în urma taberei de creaţie), vorbesc despre munca artistică al lui Cristian Sida.

„Vitrinele artei româneşti au început să fie pline
cu prea multe borcane”

Grigore Roibu: Atunci când percepem o pictură procesele cognitive o recunosc, o compară și o identifică în funcţie de formele înmagazinate în bagajul nostru vizual. Stilul dvs. este unul al gestului liber, un stil care pledează pentru pictura abstractă. În ce constă acest exerciţiu de cercetare plastică pe care aţi început să-l studiaţi începând cu teza de doctorat şi care este simbolistica ce stă la baza acestui dialog între lumea vizibilă şi cea invizibilă?

Cristian Sida: Arta abstracta a a fost un laborator, un creuzet care mi-a permis să acced la aceste structuri pseudo-abstracte sau pseudo-figurative, mizând totul pe elementul surpriză, pe aleatoriu, ca premise ale dezvoltării structurilor aşa zis „figurative” ce apăreau ulterior din „jocul” materiei. Am renunţat însă, în 2006, la aceste formule, o dată cu revederea artei egiptene la muzeul Luvru…A fost momentul cel mai important în dezvoltarea mea ulterioară.

– Temele pe care le abordaţi în pictură necesită o documentare amănunțită sau ce pași urmaţi pentru a transpune o idee în mesaj plastic?

– Paşii sunt cei „plimbaţi” prin Gara de Nord, să zicem în „racurciul” ce-l fac pentru a ajunge la atelier pe jos. Plimbarea este, în ultimul timp, caietul meu de schiţe. Sigur, apoi lucrurile se dezvoltă ca într-un „work in progress”, în atelier, deoarece fac înainte o serie de mici portrete pe bucăţi de pânză pe care le transpun ulterior, prin amprentare pe pânza mare (aşa numiţii martori) însă, nu mă interesează să realizez portrete ori compoziţii cu personaje, ci doar un context expresiv, în care să-mi poziţionez gândurile care, deseori, o „iau razna”.

– Creaţia dvs. vizează, chiar dacă apelaţi la stilizare, corpul uman, o temă fundamentală în istoria artei. Cum aţi ajuns la artă abstractă? Vorbiţi-ne, vă rog, despre perioadele dvs. de creaţie.

– Aşa cum aminteam, în prima parte a discuţiei, schimbarea a survenit în anul 2006, cu seria Satyricon, care a succedat alte serii „39 de peşti”, albastru orizontal, însă, toate au legatură la nivelul cromaticii şi chiar la nivelul tehnicii, fie că este vorba de un limbaj informal sau unul figrativ. Nu cred în figuraţia realistă din secolul 21 atunci când pe piaţă avem deja ultimul tip de Nikon sau Canon. La ce folos? Mai bine printuri decât pictură în trompe l’oeil sau hiperrealistă. Sigur, asta este doar părerea mea. Problema e la nivelul mijloacelor de expresie unde ne putem pune întrebări cum ar fi de exemplu: unde sunt ele, mai există, s-au epuizat?

– Este clar că un premiu la o bienală este o confirmare a valorii artistice internaţionale din partea specilaiştilor. Cum este percepută pictura dumneavoastră de publicul din România?

– La nivelul Timişoarei, cred, e percepută comfortabil, la fel ca şi la Bucureşti. Adică, ceva de genul: A…! hmmmmmm, e un pictor bunicel !!! Nu cred în premii, mai ales în cele ce se dau în România. La Bucureşti am fost nominalizat pentru 3 premii, însă, ele s-au dus acolo unde se duc toate, la cei care trebuie să le ia. De aceea nu cred în Premii! E prea subiectiv! La fel cum şi termenul de „artist” mi se pare nepotrivit pentru România. Toţi se autointitulează artişti, şi, de fapt, vorbim despre pictori, graficieni sau sculptori. Mai este mult până să ,,confirm” la nivel internaţional. Este o chestie închisă pentru România, însă, în opinia mea, pictura revine atât în Europa, cât şi în lume.

– Va schimba acest premiu ceva în activitatea artistică pe care o veţi desfăşura de acum înainte?

– Nu! Mai importante sunt contactele pe care le-am realizat acolo, prietenii pe care mi i-am facut.

– Puteţi enumera câteva repere care consideraţi că nu pot lipsi din felul dvs. de a picta, din universul pe care îl propuneţi privitorului. În arta contemporană mai există reguli de urmat pentru un artist? Puteţi schiţa câteva dintre acestea.

– Sinceritatea este reperul meu cel mai important. Dacă eşti sincer, ca şi în viaţă, nu ai nimic de pierdut şi nimic de dovedit. Eşti imun la „crizele artei” şi la răutăţile colegilor de breaslă. Ca să-l citez pe Dali, „nu are rost să ne străduim să fim moderni”. E penibil. E ridicol. Un fapt pueril, deseori întâlnit, mai ales la studenţii sau artiştii care nu au talent, este cel de a apela la formule conceptuale, postmoderne, de multe ori perimate şi la fel de penibile. S-au format prea multe grupuleţe de „rezervă”, de tineri care nu s-au hrănit niciodată din gustul cărbunelui sau al culorilor de ulei şi urlă arta în ei…Dar, asta nu durează decât… o VARĂ. Atât este succesul lor! E ca un hit de muzică românescă, cu mult zgomot, valabil pentru un sezon.

– Subiectele abordate de mulţi tineri artişti au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară. Cum vedeţi relaţia cu realitatea economică şi politică din România şi care este condiţia artistului în societatea noastră?

– Condiţia lui este, fie să fie un „oportunist de serviciu”, un abonat al institutiilor pentru a beneficia de fonduri guvernamentale, fie să se descurce pe cont propriu şi să picteze ce-i dictează inima şi nu „trendul”. Arta şi politicul (Jean-Jacques Gleizal)? Nu cred în asta! Iar, cum în România nu există clasă politică… asta ar însemna că cele două nu se pot asocia sau subordona. Există tineri artişti care reuşesc cu subiecte sociale sau politice, un spaţiu care face recurs la comunism. Mă enervează foarte tare că artiştii sau cineaştii români reuşesc afară doar cu subiecte legate de aurolaci, avorturi, Ceauşescu! Păcat. Dacă o să ne fie mai bine la nivel poltic în următorii 50 de ani, atunci, cu ce o să mai reuşim afară…o să revenim la pop-art?

– Dacă ar fi să optaţi pentru câțiva artiști alături de care să expuneţi care ar fi aceștia şi cum vă raportaţi la arta vizuală contemporană din jurul dvs? Aţi avut maeştri şi care sunt artiştii preferaţi?

– Ar fi foarte puţini. Să zicem Robi Koteles. Îmi place Alexandru Rădvan din Bucureşti, însă nu-l cunosc personal. Este greu de spus. Ar fi foarte puţini! Port un mare respect profesorilor mei din liceu şi facultate, respectiv Constantin Flondor şi Romul Nuţiu. Dascălul meu din facultate reprezintă pentru mine un exemplu de profesor ideal pentru tinerii artişti de astăzi. Dumnealui ne-a învăţat o lecţie de bază, pe care eu la rându-mi încerc să o predau, şi anume să nu semeni nici cu profesorul şi nici să nu încerci să pictezi pentru mama ta, bunica ta, prietena, soţia sau vreun comanditar care să te facă sclavul intereselor lui. Artiştii preferaţi ar fi: Vladimir Velikovic, Gerhard Richter, Jean-Pierre Raynaud, Jenny Saville, Ian Pei Ming, Mondrian.

–  Aţi publicat un album care reprezintă o monografie. Cum îl vedeţi pe „cititorul” dvs?

– Cititorul meu? Ha, ha, ha! Păi, n-are încotro, nu e o lectură pentru snobi, ci una colocvială, sinceră, cu greşelile inerente…şi asta îmi place! De asta îmi place mult şi pictura naivă!

– Ce sfat le daţi tinerilor artiști profesionişti?

– Să aibă grijă unde se uită. În ce cărţi, în ce albume, în ce vitrine. Asta, deoarece „vitrinele” artei româneşti au început să fie pline cu prea multe borcane, un fel de compoturi, buchete de flori şi peisaje de neuitat! Să-şi cumprere un aparat bun de fotografiat, dacă vor să redea asta, şi să facă diferenţa între o fotografie copleşitor de frumoasă şi o pictură puternică, sinceră, autentică, chiar senzuală. Ha, ha, ha…! Vorba unui fost profesor: Dumneavoastră aţi pictat aproape minunat! Pictura este o chestiune de moralitate, noţiune ce a cam dispărut în ţară asta, înainte de a fi o chestiune estetică!

– Ce proiecte de viitor aveţi?

– Primul ar fi să fac faţă mizeriei ce se perpetuează la nivel politic, aici, în ţara asta, fiindcă ea influenţează mult spaţiul în care profesez şi lucrez. Este ca şi cum asculţi zilnic muzică proastă. Apoi, am mai multe proiecte, câteva simpozioane de pictură la Gentioux-Franţa, Capadoccia-Turcia, Coullioure-Franţa, mă ocup de o tabară de vară la Garana, împreună cu nişte prieteni dragi, Robert Koteles, Adrian Chira, Gopal Dagnogo (Franţa), Ştefan Pelmuş, bineînţeles este o tabară făcută din dragostea pentru artă a unui investitor privat timişorean şi, o altă tabără va urma la Dubova, aceasta din urmă făcută cu sprijinul Fundaţiei Rubin din Timişoara. Apoi, voi avea o expoziţie în Norvegia şi, nu în ultimul rând, o expoziţie ce va reprezenta Timişoara la Karlsruhe, la anul, în primavară, împreună cu Adriana Lucaciu, Călin Beloescu, Daniela Oravitan, Ştefan Călărăşanu şi Bogdan Raţă, un grup de artişti pe care-l stimez foarte mult.

– Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă urez succes în continuare.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Expoziţie de artă interbelică clujeană

BOEMA
Tânăra artă clujeană interbelică
Perioada: 23 mai – 1 iulie 2011.
Luni-vineri, între orele 11.00-18.00.

Galeria Quadro din Cluj-Napoca (strada Napoca, nr. 2-4, etaj I, ap. 64) vă invită la vernisajul expoziției „BOEMA: Tânăra artă clujeană interbelică”, luni, 23 mai 2011, de la ora 18:00. Expoziția va fi deschisă de istoricii de artă: Ioana Vlasiu și Székely Sebestyén György.

Expoziţia de faţă – prima care îşi propune prezentarea artei clujene interbelice – aduce în faţa publicului lucrările emblematice ale acestei generaţii, alături de câteva lucrări ale profesorilor, cei care au adus disciplina artei moderne la Cluj. Multe dintre opere sunt expuse pentru prima oară după 80 de ani, provenind din importan…te colecţii din ţară şi străinătate. Astfel, printre cele peste 60 de lucrări, se pot vedea şi Dejunul de Tasso Marchini – prezentată în expoziţia din 1933, Iréne de Fülöp Antal Andor sau Hristos pe Cruce de Eugen Gâscă – capodopere ale artei din România. În expoziţie figurează şi capodopera lui Catul Bogdan După-amiază de vară împrumutată generos de Complexul Muzeal din Arad. Pe lângă cele peste 60 de opere de artă, vor fi prezentate scrisori cu valoare documentară, fotografii şi publicaţii de epocă, menite să sugereze atmosfera culturală specifică perioadei.

BOEMA. Tânăra artă clujeană interbelică

În 1925 se înfiinţează la Cluj Şcoala de Arte Frumoase, ai cărei tineri profesori – Anastase Demian, Catul Bogdan, Aurel Ciupe şi Romul Ladea – se întorseseră de curând de la Paris. Cunoaşterea  îndeaproape a artei moderne şi entuziasmul lor încadrat în marea efervescenţă  culturală de după Unire, au permis  ca în câţiva ani -sub îndrumarea lor – să ia naştere o nouă generaţie de artişti,  iar Clujul să devină unul dintre centrele artistice de prim rang ale ţării.

Aceşti artişti – avându-l ca figură tutelară pe pictorul carismatic de origine sârbo-italiană Tasso Marchini, care moare prematur în 1936 la doar 29 de ani – s-au prezentat în 1933 cu o expoziţie colectivă şi cu deviza de „tineri ardeleni”. Momentul în care această generaţie s-a manifestat a coincis în mod nefast cu închiderea şcolii clujene şi culminarea Marii Crize.

Câţiva ani mai devreme, în 1929, o parte dintre aceşti studenţi la Arte Frumoase au încercat  închegarea unei grupări artistice. Ei s-au adunat la „sediul” – chiria de două camere  a unora dintre  ei – de pe strada Piezişă nr. 17, înfiinţând aşa-numita societate Boema.
Ce a fost Boema? Aparent era o societate în toată regula: avea preşedinte (Ghiţă Naghi), „secretar” sau „decan” (Ştefan Gomboşiu), responsabil cu aprovizionarea (Eugen Gâscă), bucătar (Ştefan Gomboşiu), Mecena (Romul Ladea). Cu toate acestea nu a reprezentat o grupare instituţională, ci semăna mai degrabă cu acel spirit ludic al curentului Dada conform căruia artiştii îşi încărcau propria viaţă transformând-o într-un spectacol autoironic, folosind formule pompoase, care mascau şi accentuau deopotrivă mizeria cotidiană. Ironia şi umorul au fost instrumentele de bază folosite de tinerii nevoiaşi pentru domolirea greutăţilor zilnice, deşi pâinea de pe masă care apare în naturile lor statice era de fapt doar o coajă, iar chiriaşii au învăţat să facă supă şi din coaja de cartofi.
Idealismul, talentul şi aspiraţiile lor au născut acea prietenie, solidaritate şi etos menite să înfrunte condiţiile grele. Dedicarea pentru arta modernă s-a împletit cu un solid cult al prieteniei, ce se poate citi în lucrările lor.
Privită printr-un filtru existenţial, în care sărăcia era compensată de o mare libertate spirituală, arta acestei generaţii va defini pentru mult timp caracteristicile acestui centru artistic regional: limbajul modernist temperat şi înclinaţia spre valorile umane şi existenţiale – un crez adesea religios al vieţii. Este şi un moment de sincronizare, în care aceste tendinţe comunicau cu necesitatea generală a artei moderne de a reinstaura imaginea şi preocuparea pentru om.

Expoziţia de faţă – prima care îşi propune prezentarea artei clujene interbelice – aduce în faţa publicului lucrările emblematice ale acestei generaţii, alături de câteva lucrări ale profesorilor, cei care au adus disciplina artei moderne la Cluj. Multe dintre opere sunt expuse pentru prima oară după 80 de ani. Astfel, printre cele peste 60 de lucrări, se pot vedea şi Dejunul de Tasso Marchini – prezentată în expoziţia din 1933 –, Iréne de Fülöp Antal Andor sau Hristos pe cruce de Eugen Gâscă, capodopere ale artei din România.
SURSA: Modernism.ro

Spettacolo del Mondo

 „Spettacolo del Mondo este un prim pas (expoziţional) al mai largului proiect „Muzica/ Spectacolul/ Circul”, care îşi propune să reunească sub egida interdisciplinarităţii şi totodată a semnului grafic, idei şi „elemente” extrase din zona artelor spectacolului.
Nu este vorba despre căutarea unor surse iconografice ori a inspiraţiei, ci mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sunt relaţiile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv.
Într-o versiune matematic (voit) simplificată, fiecărui element reprezentat în mulţimea picturilor îi corespunde unul din cea a muzicii, teatrului, circului.
Prin performance-ul „Aripile Mele Negre”, susţinut la vernisaj pe 4 mai 2011 şi difuzat apoi în rotaţie continuă (ca proiecţie) pe durata expoziţiei, mecanismul este inversat: muzicii şi gestului le vor corespunde forme pictate, bidimensionale. Relaţiile dintre citatele elemente sunt căutate dincolo de evidenţă sau de orice naraţiune posibilă.

Expoziţia, ai cărei pictori participanţi sînt Carmen Cretzu-Iacob, Iuliana Florea Lucan, Valeriu Mladin şi Ioana Panaitescu, va fi deschisă pînă pe 25 mai. Nu este vorba, după cum a specificat curatorul expoziţiei şi iniţiatorul programului, Mihai Plămădeală, despre căutarea unor surse iconografice ori a inspiraţiei, ci mai degrabă despre un subiect de cercetare. Ceea ce interesează sînt raporturile dintre static şi cinetic, efemer şi durabil, simultan şi consecutiv. Într-o versiune matematic (voit) simplificată, fiecărui element reprezentat în mulţimea picturilor din expoziţie îi corespunde unul din cea a muzicii, a teatrului, a circului. Prin performance-ul susţinut la vernisaj de Mircea Florian – al cincilea, dar nu cel din urmă artist al proiectului – şi difuzat apoi în rotaţie continuă (ca proiecţie) pe întreaga durată a expoziţiei, mecanismul este inversat: muzicii şi gestului le-au corespuns forme pictate, bidimensionale. Relaţiile dintre citatele elemente sînt căutate dincolo de evidenţă sau de orice naraţiune posibilă.

Carmen Cretzu-Iacob a pictat „fecioare cu sufletul trist şi frumos“, regi saturnieni, trubaduri melancolici şi pitici sangvini, grupaţi în adevărate portrete scenografice de grup, al căror decor a fost împins mult în spate, de fapt, în indefinit. Tema iconografică abordată este de fapt aceea a lumii răsturnate cu susul în jos, a vieţii văzute ca număr de circ, a muzicii interpretate drept risipă de sunete şi irosire de „pneuma“. Portretul de tip prerafaelit este asociat cu arta medievală gotică într-o atmosferă de alchimie postmodernă.

Iuliana Florea Lucan a portretizat personajele principale feminine din Livada de vişini a lui Cehov, pe Tanta Ania şi pe Liubov Andreevna Ranevskaia, pe magicienii Danton şi Houdini, a realizat alegorii muzicale care trimit spre Miles Davies sau Nigel Kennedy. Masca ori instrumentul muzical reprezintă doar pretexte pentru a deschide largi subiecte de meditaţie. Profilurile conturate pe cer, motocicleta care iese din mare sau personajele minuscule ce se îndreaptă spre uşi aflate în planuri îndepărtate amintesc, pe alocuri, de David Lynch. Una dintre lucrări, Silencio, are titlul împrumutat din filmulMulholland Drive.

Valeriu Mladin a expus lucrări dintr-o serie realizată în 2006, „Pas de Deux“. Acestea au fost pictate pornind de la nişte imprimări făcute cu Igor Stravinski la repetiţiile pentru „Pas de Deux“-urile sale. Ceea ce a realizat artistul este altceva decît „colorarea unor secvenţe muzicale“. Cunoscător de muzică, el însuşi interpret experimentalist al artelor vizuale, Valeriu Mladin a fost interesat de metalimbaj în încercarea de a stabili un numitor comun între sunet şi imagine.

Ioana Panaitescu a realizat planuri imaginare ale teatrului Globe (al lui William Shakespeare), dar şi o friză pictată cu mîini de pianist, prinzînd diverse acorduri ale piesei Boogie Blues Etude sau un personaj muzician de jazz, ale cărui versuri sînt scrise pe instrument. Cromatica este discretă, iar accentele oblice trimit spre ideea de ritm.

Mircea Florian, participant la Bienala de la Veneţia din 1999, este unul dintre artiştii români care au lucrat concomitent cu sunetul şi imaginea încă din anii ’70, în celebrele performance-uri de la Muzeul Kalinderu, Dalles şi nu numai. De această dată, a susţinut un performance, Negrele-mi Aripi #6, de 12 minute, în care a creat muzică live asistat de laptop şi controller, „pictînd“ în acelaşi timp nişte aripi pe un suport aflat pe peretele din spatele său, cu ajutorul unor pensule de mari dimensiuni, ataşate în prelungirea antebraţelor. „Pictura“, în formă de aripi, s-a născut sub ochii publicului, prin aceleaşi gesturi care au creat şi muzica.
Reţin din catalogul expoziţiei faptul că „artiştii invitaţi să participe la proiectul Spettacolo del Mondo au viziuni aparte asupra discursului de tip Paragone. Complementaritatea lor este mai puternică decît diferenţele de discurs artistic, reprezentînd una dintre mizele expoziţiei. Fie că avem de-a face cu lumea răsturnată, cu evocarea spiritului lui Oscar Peterson, al feeling-ului lui Miles Davies, cu stabilirea unor puncte, sperăm noi, inedite pe axa George Maciunas – Stelarc, cu ritmuri şi acorduri cromatice sau cu vectori cinetici, Spettacolo del Mondo aparţine artelor vizuale, respingînd ideea de spectacol împietrit sau de pictură fluidă”. (Anca Dobre)
SURSA: Observator cultural
Foto: Elite Art Gallery