Povestea colecţiei de artă al lui Sorin Costina

Partea I

Micul muzeu de artă din Brad

Faptul că educaţia vizuală ţine de trăirea interioară este un lucru încă o dată confirmat. Într-un orăşel mic, cunoscut pentru exploatarea aurului, împreună cu alţi patru colegi plasticieni, am descoperit un om cu o mare pasiune pentru arta contemporană. De profesie medic chirurg, Sorin Costina (născut în anul 1942, la Brad, judeţul Hunedoara) deţine o colecţie de artă a cărei valoare este inestimabilă. Şi, când vorbesc de această valoare mă refer la sentimentele pe care domnul Sorin Costina le investeşte în fiecare obiect pe care îl colecţionează şi despre care poate povesti ore în şir.

Fiecare pictură, sculptură sau lucrare de ceramică ascunde o mică istorie, o poveste sentimentală, o perioadă din creaţia autorului şi multe amintiri. Istoria artelor se învaţă în şcolile cu profil artistic. De cele mai multe ori cursurile devin plictisitoare din cauza predării cronologice a acestei materii. Cu atât mai puţin sunt predaţi artiştii perioadei contemporane din arta românească, mulţi dintre aceştia fiind mai cunoscuţi acum în afara ţării decât la noi. Stând la poveşti cu domnul Sorin Costina timpul trece fără să vrei. Analogii, elemente care ţin de predarea artei comparative şi poveşti hazlii cu diverşi artişti pe care i-a cunoscut sunt spuse pe nerăsuflate. Micul muzeu de artă din casa lui Sorin Costina reprezintă o pagină din istoria artelor contemporane româneşti. Voi numi câţiva artişti pe care i-am descoperit în casa muzeu a doctorului Costina: Corneliu Baba, Henri Catargi, Horia Bernea, Paul Neagu, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu, Ştefan Sevastre, Ştefan Bertalan, Paul Gherasim, Georgeta Năpăruş, Octav Grigorescu, Constantin Flondor, Marin Gherasim, Napoleon Tiron, Vasile Gorduz, Mihai Sârbulescu, Aurel Cojan, Flaviu Dragomir, Marian Zidaru, Gheorghe Berindei, Ion Nicodim, Eugen Tautu, George Apostu, Silvia Radu, Ion Pacea, Ion Gheorghiu, Şerban Epure, Paul Vasilescu, Flaviu Dragomir, Eugenia Pop, Lucia Maftei. O parte din această discuţie, care nouă ne-a făcut o reală plăcere vi-o împărtăşim şi dumneavoastră. Pe această cale, îi mulţumim încă o dată domnului doctor Sorin Costina.

„Totul este să îţi alegi un om care să te îndrume”

Grigore Roibu: Sunteţi de profesie medic. Spuneţi-mi povestea acestei colecţii şi cum de aţi făcut o pasiune pentru artă?

Sorin Costina: Nu are nici o legătură cu medicina. Singura legătură între pictură şi medicină este, glumind, apostolul Luca cel care a fost medic şi pictor.

GR: Şi Ţuculescu a fost medic şi pictor.

– Da. Da. Şi Ţuculescu. Numai că el a fost amator…

GR: Totuşi, care ar fi momentele de început, când v-aţi hotărât să vă înconjuraţi de tablouri şi să realizaţi această colecţie de artă contemporană?

– Da, colecţionez artă contemporană. Asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut să am şi Andreescu, să am Ţuculescu sau Luchian, Pătraşcu, nu ştiu ce să mai zic… Dar, nu am avut bani pentru aşa ceva. Atunci, m-am orientat spre arta contemporană. Domnul Ion Frunzetti, pe care l-am cunoscut la expoziţia lui Horea Bernea, cea cu „Dealul IV”, care a avut loc la muzeul partidului de atunci, m-a întrebat: „Domnule de unde ai bani? Din furat sau din mila artiştilor?”.
Eu am colecţionat din mila artiştilor şi din sărăcia lor. Adică, era o perioadă când toţi aceşti artişti pe care îi vedeţi expuşi acum, aici pe pereţii aceştia, erau total marginalizaţi. Nimeni nu ştia de ei.

GR: Cum aţi ajuns să faceţi acest lucru?

– Cum am ajuns să fac treaba asta? Aici este o poveste mai lungă. Eu am început şcoala în 1948, în perioada Reformei Învăţământului. Era o perioadă grea, în plină epocă comunistă, pe care cu greu vi-o puteţi închipui. Te ridicau de acasă şi te arestau chiar dacă nu făceai nimic. Luai trei ani fără condamnare. Nu existau cărţi, nu exista nimic. Rămăseseră doar amintiri şi rămăşiţe ale timpurilor trecute. Ale timpurilor „normele”, cum se zicea atunci. Dacă, însă, pronunţai cuvintele „timpuri normale” în acele vremuri puteai intra la puşcărie. Atunci, m-am trezit într-o casă unde erau trei lucrări de pictură. Acestea aprţineau unor indivizi de la Cluj, care umblau prin tot Ardealul şi vindeau intelectualilor, medici şi avocaţi, lucrări fără nici o valoare, lucrări care se situau în coada celor de la Baia Mare. Când am intrat la facultate nu aveam nici o educaţie plastică. Eram zero. Am mers la facultate la Iaşi, deoarece tata fiind şi el doctor era considerat un mic burghez. Ca să înţelegeţi, tata a avut un cabinet medical şi acest lucru era de netolerat, era o treabă fatală. La Iaşi m-am apropiat de teatru şi am cunoscut mai mulţi scriitori. Erau nişte scriitori caraghioşi, oameni fără valoare, foşti muncitori, cum ar fi de exemplu Istrati, Igna, nume care nu mai spun nimănui nimic acum. În anii ’50 erau redactori şefi la revista „Iaşiul literar”. Când eram în anul III de facultate am avut un prim contact cu un pictor, unul Bobuşcă. Era unul caraghios care picta tablori cu Eminescu şi cu Luceafărul. Era însă în mare vogă pe vremea aceea. În anul V am văzut la Iaşi expoziţia intinerantă a lui Ţuculescu realizată de Radu Bogdan. Nu am înţeles nimic atunci din acea expoziţie. Respingere totală.
A urmat o expoziţie de artă contemporană englezească. Am şi acum catalogul. Tot aşa, respingere totală. Eram în afara problemei. Atunci am hotărât să mă instruiesc. Începuseră să apară cărţi franţuzeşti. Cred că se numeau „Muzeul imaginar”, dar nu mai ţin minte exact. Erau 20 de volume. Eu am cumpărat 4. Cele mai teribile volume, pe care nu le cumpăra nimeni, cum ar fi, de exemplu, arta paleocreştină şi cea a catacombelor. Toţi se repezeau la Cézanne şi la alţi impresionişti, dar astea se vindeau pe sub mână. Am început să citesc. Citeam cronica din Contemporanul a domnului Frunzetti şi am început, încet, să mă apropii de arta plastică.
În anul 1956 am venit la Brad. Aici, la Brad ce să faci? Cu ce să te ocupi? Trebuia să mă apuc de băut, de pescuit sau de vânătoare. Cum să spun…asta era situaţia. Eu am ales să merg la sfârşit de săptămână la Bucureşti, împreună cu soţia, la teatru. Stăteam câteva zile şi vedeam 7-8 spectacole. Într-o zi, la un anticariat de pe B-dul 6 Martie, am găsit cele 4 volume de Istoria artelor ale lui Oprescu. Am început să citesc şi să mă lămuresc. Vă daţi seama că aveam o „rezistenţă” totală faţă de arta contemporană.

Prima expoziţie de artă contemporană pe care am văzut-o a fost a lui Horea Bernea, cea de la sala Apollo, unde este acum Hotelul Continental. Nu am priceput nimic: Bernea, Şetran, Bitzan. Bernea avea perioada aceea cu grafice, Şetran cu decupaje traforate, lipite şi vopsite şi Bitzan cu obiectele, de exemplu, avea o mânecă prin care introduceai mâna ca să găseşti un ou. Nu am înţeles nimic.
În anul 1971, am dat examenul de secundariat la Bucureşti. Mergeam la toate vernisajele, fără nici un criteriu. Din anul 1968, am început să colecţionez tablouri pentru a decora casa. Aveam obiecte fără nici o valoare. Le am şi acum ca document. Prima lucrare pe care am luat-o a fost de la Deva, de la Fondul Plastic, două gravuri de Hans Herman şi Mazanec – doi meseriaşi din Şcoala de la Sibiu. La Bucureşti prima lucrare pe care am cumpărat-o a fost un Catargi. De ce? Auzisem de el şi ştiam că este bun. Atunci ăsta a fost motivul. Lucrarea era în galeria Orizont şi costa 6500 de lei. Mi-a făcut reducere şi am luat-o cu 4600.
A doua lucrare a fost a lui Corneliu Baba. Am dat 2000 de lei. Foarte puţin atunci. Eu aveam salarul de 1800 de lei. Dar strângeam bani pentru aşa ceva şi mergeam la Bucureşti cu 7000 sau 8000 de lei.
Aţi zice că am început extraordinar cu Baba şi Catargi, lucrări excepţionale. A treia zi mi-am dat în petec. Era o profesoară Sevastiţa Stanu, lăudată de Comarnescu într-un catalog. Pe urmă am aflat că el lăuda pe toată lumea. Am cumpărat o pastişă după Andreescu.
După aceea am luat mai multe lucrări fără nici o valoare. Pornisem pe artă contemporană fără nici un criteriu.
În 1971 am luat o lucrare a lui Ioan Gânju, apoi Mircea Ionescu cu începutul gestualismului şi am făcut o mare descoperire, de care sunt mândru, şi anume fraţii Grigorescu, Octav şi Ion. La început pe Ionică îl confundam cu producătorul de la TV, dar, apoi, l-am cunoscut.

GR: Colecţia pe care o aveţi a început din pasiune sau aţi încercat o afacere?

– Nu este nici o afacere, domnule. Asta nu este o afacere. Ca dovadă nu am vândut nici o lucrare. Niciodată, nimic…

GR: A fost deci o pasiune?

– A fost pasiune şi un fel de închidere în faţa mizeriei şi a nenorocirii care se abătea asupra culturii româneşti. Eu îmi cream un mediu artificial şi izolat de tot ceea ce era în jur. Doream să am un univers propriu în faţa imposturii şi a prostului gust.

Andrei Rosetti: Cum l-aţi cunoscut pe Horia Bernea?

– În septembrie 1972 am văzut expoziţia intitulată „Deal”. Atunci l-am cunoscut pe Horia Bernea. Bernea era un tip foarte ţepos. Nu-i plăcea să facă cunoştinţe noi.

Mi-a cerut pe un tablou o sumă imensă pentru vremea aceea, 7000 sau 8000 de lei. Eu aveam salariu de 1800 de lei. De unde atâţia bani?…În martie, anul următor, m-am dus la Bucureşti la Bitzan. Vroiam să ajung la atelierul lui Bernea. Bitzan mi-a dat două lucrări cadou şi mi-a spus că domnul Bernea a umplut târgul cu lucrări. Era un fel de râcă între ei. Apoi îmi zice: „în Şelari”. De unde să ştiu eu unde în Şelari? Mă interesez şi merg la atelierul de pictură al lui Horea. Mi-a pus două lucrări în faţă. După ce am cumpărat-o pe una, l-am dat gata. Era o lucrare nouă. A văzut la mine un fel de intuiţie şi dorinţa de a cumpăra lucrări. Din momentul ăsta a început colecţia. Din momentul întâlnirii cu Horia Bernea.Tot ce vedeţi este rodul acestui contact al meu cu Bernea. După ce am luat 4 sau 5 lucrări timp de 10 ani de la Bernea, el mi-a spus: „Ai luat destul de la mine, acum te duci şi iei de la ăla, de la celălalt”….
Totul este să îţi alegi un om care să te îndrume.

GR: Horia Bernea este cel care v-a învăţat ce anume să colecţionaţi?

– Nu numai că m-a învăţat. Venea cu mine. A venit cu mine vreo 10-15 ani prin ateliere şi îmi spunea ce lucrare să cumpăr. După 15 ani, m-a lăsat să merg singur la Maitec. Ovidiu Maitec avea o expoziţie la Muzeul Satului. Eu am mers împreună cu doamna Maitec la atelier, unde Horia mă aştepta împreună cu Paul Gherasim. Ei erau comisia de examinare. Vroiau să vadă ce iau. Singura indicaţie a fost: „vezi să nu iei o porcărie!”…

GR: Când cineva priveşte acestă expoziţie pe care o aveţi în toată casa, ar putea afirma că aţi avut fler. Toţi artiştii pe care îi aveţi în cadrul acestei colecţii au devenit nume cunoscute şi personalităţi marcante ale artei contemporane. Acum spuneţi că Horia Bernea a fost profesorul dvs…

– Nu am avut nici un fler. Am mai spus acest lucru unei televiziuni când am fost întrebat de ce am ajuns în zona asta artistică? Nu ştiu, am răspuns. Aşa a vrut Dumnezeu… este o taină. Puteam să merg în altă zonă, cea cu Sabin Bălaşa sau Florin Gheorghiu. Am cumpărat o lucrare de la Florin Gheorghiu şi nu am mai continuat. Nu se potrivea….

(Un material realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)
Mâine vom publica partea a doua a interviului: Colecţia de artă al lui Sorin Costina.