Opinii

Din postmodernism

Grigore Roibu

În cultura contemporană totul se deplasează cu o viteză uluitoare. Stilurile de viaţă şi oportunităţile se multiplică exponenţial sub forma unor  idei, tehnologii şi mode. Timpul şi spaţiul devin aproape nesemnificative în momentul în care facem ocolul lumii într-un pas tot mai alert. Civilizaţiile, tradiţiile, formele intracţiunii sociale se transformă odată cu fluidizarea graniţelor şi convenţiilor iar, obiceiurile şi stilurile de viaţă ce aveau menirea de a delimita un loc de altul, acum, devin subiectele de alegere ale unui consumator internaţionalizat. Lumea este la vârful degetelor noastre.  Ne facem stilul de viaţă aşa cum vrem dar, construim un colaj eclectic de imagini şi semne prin care ne producem indentitatea.

Când spunem „postmodern” e greu de vorbit despre un concept: mai degrabă va denumi şi va schematiza o stare de spirit. Justificat de unii, contestat de alţii, teoretizat într-o anumită manieră, practicat în alta, postmodernul a câştigat un loc în analizele filozofice, indiferent de obiectul lor (metafizică, artă, istorie, politică sau ştiinţă). Civilizaţia postmodernă  a vizat chestiuni de stil şi de limbaj, speculative ori „aplicative” astfel încât se poate vorbi de o cultură postmodernă.

Perspectivele raţiunii ştiinţifice susţin claritatea şi precizia ca fiind stâlpii de neclintit ai gândirii. Postmodernismul, în contrast, caută să prindă orice scapă acestor procese de definire şi „celebrează” tot ceea ce rezistă în perturbarea lor.

Definirea postmodernului e aproape imposibilă.  Multe din complexităţile şi nuanţele acestei „stări de spirit” ar scăpa dintr-un simplu enunţ. Încercările de definire a postmodernului sunt numeroase.  Postmodernul este, într-o concepţie unanim acceptată, o perioadă caracterizată printr-o libertate jucăuşă, alăturată experineţei de selecţie consumatoristă.  Omul postmodern a ieşit din macazul percepţiilor trecutului, concomitent cu eclipsarea tradiţiilor de către răspândirea capitalismului.
Arta postmodernă este un fenomen unic în istorie. Oricare altă cultură din istoria umanității a produs şi onorat cu mândrie pictura, sculptura, arhitectura, muzica şi literatura. Dar, arta postmodernă, în teorie şi în practică, este o mișcare antiartă. Se mândrește cu distrugerea formelor artei și cu șocarea audienței.

Plecând de la afirmația lui Warhol „totul e drăguț” artiștii Pop au luat imagistica banală și timidă a vieții cotidiene la valoarea ei declarată ca produs comercial, astfel încât subjugarea artei de către legile mărfii parea un proces încheiat pentru totdeauna. Postmodernismul  nu este o mişcare opusă modernismului ci o continuare a acestuia. Practic, postmodernismul a preluat scheletul modernismului pe care a construit noi înțelesuri.

Arta postmodernă – fie ca vorbim de arta propriu-zisă, de arta digitală sau de televiziune – este axată pe imagine. Principala caracteristică este reproductibilitatea iar scopul principal este să șocheze audiența. Valoarea artei este dată de piaţă, deoarece arta este făcută pentru a fi vândută.

Citiţi pe această temă: Reflecţii estetice; Despre artă; Fascinaţia artei postmoderniste.