În dialog cu Saşa-Liviu Stoianovici

În perioada 11 – 25 mai 2011, Sala Foaier a Muzeului Naţional al Ţăranului Român găzduieşte proiectul experimental al lui Saşa-Liviu Stoianovici, intitulat Cuierul şi oglinda.

Saşa-Liviu Stoianovici trăieşte şi lucrează în Timişoara şi Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, promoţia 2003, secţia Pictură. Între anii 2003-2004 a făcut studii aprofundate în pictură. Prezentări video: Trebinje, Republika Srpska, Bosnia și Herțegovina, namaTRE.ba 4 project; Los Angeles, SUA, The Echo Park Cinema, (invitat al lui Bruce Baillie), 2010; Insula Camano, SUA., History Of The World Gallery, 2010; București, Institutul Francez, în cadrul Nopții Institutelor Culturale, 2010; TVR Iaşi, 2010; Napoli, Italia, Magmart Festival, 2010; Leipzig, Germania, Gedanken Zur Revolution, 2009.
Aflaţi mai multe date şi ascultaţi producţii muzicale pe blogul artistului: www.sasha-liviu-stoianovici.blogspot.com.

 „Văd pictura ca pe un element dintr-un ansamblu”

Andrei Rosetti: Muzeul Ţăranului Român găzduieşte zilele acestea proiectul tău intitulat Cuierul şi oglinda. Cum s-a născut proiectul? Există o înrudire cu proiectele tale anterioare de la Timişoara şi Maastricht? Poţi să dai câteva repere pentru înţelegerea demersului tău? De ce Cuierul şi oglinda?

Saşa-Liviu Stoianovici: Expoziţia numită Cuierul şi oglinda are, într-adevăr, rădăcini în proiecte artistice anterioare; ai intuit bine – e vorba despre expoziţia Seara, de la Timişoara şi despre evenimentul Cina, de la Maastricht.
Cuierul şi oglinda sunt doi poli între care se desfăşoară expoziţia. Cuierul, prezent aici, este chiar un cuier-oglindă. Mai am covrigi-cu-oglindă, colaci-cu-oglindă. Oglinzi, pur şi simplu. Destule, încât să ne vedem în ele. Între aceşti poli simbolici stau pieptenii, sumanele, mămăliga, filmul cu sticle umplute cu fum şi filmul cu decojirea copacului, prezentarea acţiunii Cina.
În expoziţia asta fac apel la memorie. Cumva, e şi moartea prezentă.

– Prezenţa ta în public este când unplugged (cânţi la saz – instrument muzical cu coarde folosit cu precădere în Iran şi Turcia, fierbi mamaligă, serveşti auditoriul cu o ţuiculiţă), când procesată (mă gândesc la unele performance-uri în care foloseşti jucării electronice, procesoare ş.a.m.d). Cum se împacă cele două maniere/medii de exprimare?

– Prezenţa mea pe scena muzicală este şi ea (aparent) de două feluri (precum în arta vizuală): mai precis, cânt la baglama-saz, la guslă şi cobză, căutând un sunet frust, arhaic – îndeobşte dublat de instrumente de suflat tradiţionale, însă, alteori, combin aceleaşi instrumente cu sintetizatoare, procesoare, în căutarea altui tip de asperitate sonoră…
La fel, lucrul cu lemn, mămăligă, diverse alte materiale tradiţionale nu exclude elementul aşa-zis novator – venit de obicei din zona electronică. Dimpotrivă, fuzionând elemente aparent incompatibile reuşesc să ating anumite tensiuni, tensiuni ce mă interesează în cel mai serios chip cu putinţă. Finalmente, e vorba despre energiile – de multe ori divergente – care ne dau târcoale zilnic. De exemplu floarea soarelui care creşte lângă combinatul metalurgic.
România este şi va rămâne multă vreme un spaţiu al contrastelor – cum este bunăoară şi Turcia. Nu vreau să fug de aceste contraste.

– Cum ai ajuns de la pictură la procesor şi sintetizatoare-jucărie?

– Sau cum am ajuns de la pictură la sunet…
Prin facultate sau chiar înainte, dacă nu mă înşel, am devenit interesat de cum pot combina diverse surse sonore (discuri de vinil pe atunci, casete cu înregistrări din natură etc.) în dorinţa de a construi şi altceva, diferit de vizual. Aceeaşi căutare a tensiunilor, probabil…
Mai târziu am început să lucrez cu jucării electronice modificate, cu mixere şi procesoare video modificate – rezultatele acestei munci fiind producţii sonore şi vizuale. Sunetul jucăriilor a generat imagine, procesorul video modificat a generat sunet şi, din nou, imagine. Totul mi-a amintit subit de pictură – electronică, e drept, aşa că am capturat imagini, le-am tipărit şi le-am expus. Cred că era/este o căutare a unui alt fel de a picta sau, mai precis, o căutare a picturii în locuri unde e mai greu de crezut că s-ar ascunde.

– Fiindcă am întrebat de medii de exprimare, te-ai format ca pictor, mai pictezi? Cum vezi gândul de a face o expoziţie de pictură în 2013 (aleg un an la întamplare)?

– M-am format ca pictor, da…asta m-a şi deformat la un moment dat. Și am început să pictez diapozitive. Sute.
2013, pictură? De ce nu? Pictez şi acum, pe ce apuc. Văd pictura ca pe un element dintr-un ansamblu, însă, mă simt din ce în ce mai străin de ceea ce numim „tablou”.

– Iată unul din proiectele tale aşa cum a fost descris de criticul de artă Ileana Pintilie: […] performance muzicalo-culinar, desfăşurat la Maastricht şi intitulat Cina. Gătind mămăligă pentru public, într-un sofisticat aranjament tehnic vizând atât proiectarea imaginii suprafeţei fierbând, cât şi amplificarea sunetelor, produse în timpul preparării, amestecate cu mixaje electronice […]. Care a fost ţinta acestui performance?

– Publicul, publicul-ţintă.
Glumind mai puţin, invitat fiind să fac o expoziţie în Olanda (video şi tipar digital), un concert (arhaisme electro-psihedelice, cu grupul NU & APA NEAGRĂ), dar şi o acţiune solo, am conchis că s-ar potrivi să pun la cale o Cină. Cu brînză, mămăligă, ţuică de diverse tipuri. Cu generatoare de sunet, video, microfoane. Cu elemente de decor: seceră, corn de cerb, ulcior, măşti… Formal – interesant, desigur: sunete, imagini…
Mai interesantă mi s-a părut a fi relaţia cu publicul – eterogen, olandez în cea mai mare parte, dar şi balcanic, asiatic; tineri studenţi, pensionari etc. Am ţinut să le povestesc despre cei care fac la noi ţuica sau brânza, despre ţărani şi relaţia lor ambiguă cu Statul şi cu U.E. Evident, povestea mea nu s-a dorit a fi exhaustivă ori studiu sociologic. A rămas o poveste. O poveste personală, până la urmă. Iar, celor ascultători, care şi-au băut toată ţuica, da, le-am dat căniţele, pentru a le duce acasă.

– Vorbeşte-ne despre ceea ce ai numit pe blogul tău „corectura istorică”. Ce a însemnat acest moment? Cum a decurs?

 – Eram la Paris, noaptea, la muzeul Atelier Brancusi, aveam bandă adezivă (că doar n-om fi vandali). 2005, an tensionat, incendii în cartierele de africani, jandarmi căutând bombe pe-te-miri-unde, chiar şi pe lângă Pompidou. Am decupat virgula pentru Ș şi căciuliţa pentru Â, după care le-am lipit unde-şi aveau locul, pe numele sculptorului (aflat pe zidul muzeului). Astfel, ATELIER BRANCUSI a devenit ATELIER BRÂNCUȘI. Doar în acea noapte. Totuşi, corectura asta a însemnat mult pentru mine.

– Da, am auzit că sunt muzee mari unde nu se mai ştie că Brâncuşi s-a născut în România. Mai sunt şi alte corecturi pe care le-ai face?

– Nu ştiu, e cu dus-întors şi aspectul acesta, al naşterii (ce facem cu naşterile petrecute în alte ţări – vezi cazul Cădere?). Voi mai corecta ceva, când va fi cazul, cred.

– Am aflat câte ceva despre experimentul NU & APA NEAGRĂ. La ce instrumente cânţi tu, ce sound-uri căutaţi, care sunt contrastele vizate. Mai sunt şi alte ingrediente care ar întregi imaginea acestui proiect? Ce feedback aveţi până acum?

 – Instrumente acustice: baglama saz, cobză, guslă, ţiteră, diverse elemente de percuţie, gong, clopoţei, fluiere; instrumente electronice: sintetizatoare, pedale de efect, generatoare de sunet făcute-acasă. Aparatura electronică este atât digitală, cât şi analogică, remarcabil, în zona analogicului, fiind un efect de ecou cu lămpi, de prin 1963.
De obicei, concertele noastre au ca fundal vizual filme sau mixaje video. Sunetul e bazat pe improvizaţie, pe stratificarea zonei electronice unde i se adaugă bucăţi instrumentale inspirate din folclor, suprapuse, amalgamate, în căutarea unor tensiuni de care am amintit mai devreme. Unii au numit muzica noastră folk post-industrial, alţii i-au aplicat eticheta de etno-psihedelic.
Am cântat, de-a lungul timpului, în galerii de artă, în cluburi, în cadrul unor festivaluri. Avem un disc scos la o casă de discuri din Berlin; îl aşteptăm pe-al doilea, realizat cu ajutorul aceluiaşi producător german. Muzica noastră se adresează, aparent, unui segment mai îngust al ascultătorilor – cei interesaţi de experimente fiind, întotdeauna, mai puţini în lumea consumatorilor de muzică.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti)

Amintiri din secolul XX

Amintiri din secolul XX

Expoziţia Sarkis Zanubyan
16 februarie – 8 mai 2011

Artist francez de origine armeană, născut în 1938 la Istanbul, Sarkis Zanubyan reinterpretează, în 200 de opere, creaţii ale unor artişti pe care îi admiră, în frunte cu Edvard Munch. Acuarele, instalaţii, fotografii, filme, muzică ocupă cele patru etaje ale Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană din Geneva (www.mamco.ch), intitulată „Hôtel Sarkis”. Ea găzduieşte operele artistului în rezonanţă sau în corespondenţă cu cele semnate de aproximativ 70 de creatori: muzicieni, cineaşti, pictori, filosofi, sculptori, scriitori. Lucrările lui Sarkis au două coordonate: uitare şi conservare. În instalaţiile, expoziţiile şi activitatea lui pedagogică, artistul îşi pune întrebări privind apariţia formelor, apropiate sau îndepărtate, şi interpretarea lor. Expoziţia este o retrospectivă a analizei şi recompunerii conexiunilor complexe ale artistului cu lumea, cu memoria, cu violenţa din jur, cu fantomele care îl bântuie. Ea arată raportul special al creatorului cu timpul său, dar şi cu istoria specifică a unui muzeu. La muzeul din Geneva, Sarkis are un atelier permanent în care merge în fiecare an pentru a actualiza colecţia de obiecte şi a continua atelierele de acuarelă şi „sculpturi permanente”, realizate cu participarea copiilor.

Parcurgând sălile pictate în două culori, ce amintesc „Strigătul” lui Edvard Munch, vizitatorul regăseşte un domeniu al memoriei unei jumătăţi de secol de războaie, de totalitarisme, de colonialism, de catastrofe, dar şi povestea exilului lui Sarkis.

Fiecare sală a fost vopsită în două culori, unite de o linie roşie, care traversează tot muzeul, ca o aluzie la „firul roşu al istoriei”. Culorile au surse de inspiraţie picturale sau decorative, de provenienţă mai ales mediteraneană. Ele simbolizează „lumile” lui Sarkis, relevând, de exemplu, atenţia acordată de el suprarealiştilor.

În adolescenţă Sarkis s-a hotărât să devină pictor descoperind expresia de spaimă a siluetei umane din tabloul lui Munch. După studii de arhitectură de interior, a emigrat, în 1964, la Paris. Experimenta atunci colajul, manipularea obiectelor în interiorul instalaţiilor. În 1976 a descoperit posibilităţile teatrale ale luminii din care a făcut un laitmotiv. Opera sa nu exclude nicio tehnică. Realizează film, video, texte, mobilier, costume, pictură, desene. Acelaşi lucru se poate spune despre materialele folosite: neon, rezistenţe electrice, cutii de lemn, fier cornier, opere vechi, descoperite întâmplător, încărcate de o memorie trecătoare pe care el încearcă să o fixeze. Expunerea majorităţii operelor lui Sarkis, care evocă creaţia altor artişti, ca într-un exerciţiu de admiraţie, de omagiere a unor prietenii celebre sau a unor surse de inspiraţie, realizează caracterul retrospectiv al întregii lui activităţi.
Proiectul urmăreşte o logică simfonică, necronologică, în care înlănţuirea pieselor în labirintul sălilor evocă ideea de ospitalitate.

Dialoguri peste secole

Expoziţia urmăreşte opera lui Sarkis plecând de la cei pe care el i-a admirat şi care l-au inspirat. Munch este prezent tot timpul, revine mereu sub forma unor punctări uşoare ale „Strigătului”, ca un ecou. Un alt tovarăş de drum este Beuys. Li se alătură sugestii din Bertold Brecht, Matthias Grünewald, Vladimir Maiakovski, Tolkien sau Tarkovski. Când cineastul Robert Kramer a dispărut, Sarkis a încearcat să-l regăsească prin intermediul filmului, imediat după deces, în lucrarea „Moartea prietenului meu” din 1999. Un alt moment, sobru şi emoţionant, este creat de video-ul în care camera se plimbă peste fotografia lui Margaret Bourke-White, din 1945, prezentând sinuciderea unei familii naziste, pe fondul muzicii lui John Coltrane. Muzica, de la Bach la Yannis Xenakis şi John Cage, ocupă un loc fundamental în opera lui Sarkis. În 2005, artistul a extras un fragment din „Parsifal” de Wagner, l-a transcris în fişier informatic şi într-o nouă partitură interpretată de voci de sintetizator. Dacă literatura – Henri Melville, Gilles Deleuze, Walter Benjamin – şi arhitectura (Le Corbusier, Gerrit Rietveld sau Louis Kahn) fac parte din structura expoziţiei, cinematograful este şi el în centrul a numeroase motive. Pentru Sarkis, este arta la care revine mereu, ca la „Călăuza” lui Tarkovski a cărei memorie l-a preocupat după distrugerea unei părţi a peliculei. Sau ca în instalaţia realizată din 11 fotografii şi 11 veşminte, intitulată „11 copii ai istoriei cinematografului” în care a inclus veşminte create de Victor Feres, câte unul pentru fiecare deceniu al secolului al XX-lea şi unul destinat primei decade a veacului nostru.

„Hôtel Sarkis este astfel un fel de teatru al memoriei, familiar şi exotic în acelaşi timp, generic şi special, al comunităţii invizibile a celor care îşi vorbesc peste secole şi continente, în limbile imaginare ale neliniştii”, afirma criticul Christian Bernard. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro