În drum spre NOIMA 15 la ICR Budapesta – de vorbă cu Horațiu Lipot

Horațiu Lipot a studiat istoria artei la Universitatea Națională de Arte din București, după care a lucrat timp de 6 ani ca specialist în artă contemporană la cea mai mare casă de licitații din România. În calitate de curator, el a realizat numeroase expoziții de artă în România. concentrându-se preponderent pe identificarea și promovarea artei din zona super-contemporary (artiști până la vârsta de 35 de ani). L-am invitat să răspundă câtorva întrebări între două importante călătorii-proiect. Horațiu Lipot tocmai s-a întors din Ulft – Olanda, de la cea de-a 26-a ediție a Huntenkunst, un eveniment ce atrage an de an tot mai mult public dornic să vadă lucrări semnate de sute de artiști contemporani din peste 30 de țări invitate. Evenimentul presupune în fiecare an o secțiune centrală dedicată unei anume țări. Anul acesta a fost rândul României, iar Horațiu Lipot a fost curatorul acestei selecții propuse comitetului executiv al Huntenkunst. În 7 iunie, va fi prezent la Budapesta pentru deschiderea expoziției NOIMA 15. Evenimentul este organizat de ICR Budapesta în colaborare cu grupul NOIMA.

Andrei Rosetti: Horațiu Lipot, aș vrea pentru început să ne adresăm unui public mai puțin specializat. Te rog să ne spui, în câteva cuvinte, ce face un curator, mai exact? Vorbim de un termen relativ recent, folosit frecvent în lumea artei, însă arareori explicat. Găsim mai ușor omonimul juridic explicat în mai toate dicționarele… Câteva universități sau facultăți de artă de la noi încep să îl vehiculeze…

Horațiu Lipot: În Codul Ocupațiilor din România, meseria de curator este una relativ recentă, reglementată abia în anul 2016. În acest caz, curatorul are parametrii unui custode, atributele menționate fiind conservarea și prezentarea unei colecții, fie ea privată sau publică. Însă pentru cei specializați – cum spuneți, conceptul de curator are mai degrabă valențele unui evaluator acreditat de către cei din mediul său profesional să identifice, să construiască și să emită prin aceste acte, judecăți de valoare asupra producției artistice pe care o consideră relevantă într-un context ales. Punctez acest ultim aspect pentru că un curator trebuie să își aleagă o zonă, un curent, spațiu temporal, problematică etc. în interiorul căreia să opereze – generalitatea, ca în orice alt domeniu de specialitate, nefiind oportună. Tradițional, activitatea curatorială a fost practicată de către teoreticieni sau istorici de artă, însă tendința actuală este de a pune în discuție termenul și utilitatea actului curatorial, vehiculându-se, în presa de specialitate occidentală, nu în puține cazuri ideea de inutilitate sau chiar de moarte a curatoriatului. În acest caz, tendința ultimilor ani, atât la nivelul evenimentelor de galerie cât și în cadrul bienalelor de artă, a fost de a promova artiști vizuali în rolul de curator sau, în unele cazuri, chiar personalități publice din zona mass-media.

– Din perspectiva ta, cum e să fii curator în România?

– Dacă, după cum spuneam, în Occident rolul curatorului este actualmente pus in discuție, în mediul autohton acesta abia ce începe a fi reglementat. De prea multe ori, activitatea curatorială este înțeleasă exclusiv ca selectarea și aranjarea unor lucrări de artă (de preferință pictură) pe niște pereți (de preferință cu simeză). Activitatea curatorială, ca și cea artistică astăzi, presupune, în primul rând, accesul la mijloace de producție (burse de cercetare, utilizarea de tehnologie de ultima oră sau manipularea spațiului în urmărirea unei idei etc.), care, într-o piață încă emergentă ca cea din România, este aproape inexistent.

– Ai revenit în țară de câteva zile după experiența Huntenkunst. Cu ce impresie te-ai întors din Ulft?

– Pot spune ca a fost o experiență mai mult decât benefică. În linii mari, m-aș rezuma la contactul cu o lume în care profilul colecționarului, profilul galeriilor, raportul societății cu arta este total diferit de cel cunoscut în interiorul granițelor. Vorbim, în fapt, de o piață matură de artă vs. o piață emergentă, de claritate vs. entuziasmul începuturilor. Trebuie să menționez că am simțit aceași percepție venind și din partea publicului amator de artă olandez, interesul lor concentrându-se, pe langă reputația excelentă de care beneficiază arta contemporană românească în ultimii ani, pe exotismul unei culturi si al unui spațiu total diferit de al lor.

– Ce înseamnă Huntenkunst ca eveniment de artă internațional? Ce specific și ce amploare are?

– Specificul evenimentului este de târg de artă. Ajuns la a 26 ediție și cu o frecvență anuală, este, ca mărime, unul din primele cinci târguri de artă din Olanda, concentrând aproximativ 9000 de vizitatori în cele trei zile de expunere. Spre deosebire de România, care are un singur asemenea eveniment de profil – Art Safari (care în acest an a operat exclusiv ca pavilion de artă), în Olanda asemenea evenimente sunt organizate de către fiecare regiune în parte.

– Care a fost misiunea ta în acest proiect? Spre ce conținut curatorial te-ai îndreptat? Ce feedback ai până acum?

– Fiind un târg de artă, activitatea mea nu a fost propriu-zis una curatorială, ci mai degrabă organizatorică. Propunerea de a găzdui în acest an România în pavilionul central a venit din partea comitetul directoral, cu care am început colaborarea în urmă cu un an. Dintr-o selecție de 46 de portofolii trimise de către mine, comitetul a făcut o selecție de 7 artiști: Andreea Albani, Alina Buga, Adrian Dică, Diana Manole, Sorin Maxim, Daniel Roșca și Victoria Zidaru. După acest pas, misiunea mea în organizarea evenimentului a fost selecția operată cu fiecare artist în parte, panotarea expoziției și promovarea Huntenkunst 2018. Pe lângă interesul comercial, unul dintre artiștii prezenți – Victoria Zidaru – a primit o altă invitație de participare la ADAF 2018 Amsterdam, al doilea cel mai important eveniment de profil din Olanda, cât și o apariție pe prima pagină în presa locală.

– artavizuala21 a încercat să consemneze în ultimii ani proiectele NOIMA. Spune-ne câteva cuvinte despre expoziția pe care o pregătiți în cadrul ICR Budapesta sub semnătura ta curatorială. Care este filtrul tău curatorial?

– Cunoscând destul de bine NOIMA în ultimii 5 ani de zile, atât la nivelul membrilor cât și a activității expoziționale, am dorit ca în această expoziție aniversară (care, datorită cifrei rotunde, poate fi interpretată și ca un prim blianț al grupului) să conturez mai bine drumul pe care însăși NOIMA l-a ales după anul 2014. Cu un nucleu mult mai bine conturat, spre deosebire de perioada formativă, când erau invitați diversi artiști în cadrul expoziților grupului sau testate diverse formule de coabitare a NOIMA, odată cu anul menționat grupul glisează către ideea de colectiv în detrimentul celui de grup, mult mai specific strategiilor artei contemporane actuale. Cred că aici este și cheia receptării lor pozitive din ultimii ani la nivel internațional, manifestările în spații occidentale unde au fost inivitați fiind, de cele mai multe ori, acțiuni comune din zona performance-lui pictural, al happening-ului sau intervenții în spațiul public. Pe lângă aceasta, nu am putut omite nici acea specificitate a grupului, încă existentă în arta românească, de continuitate a unei tradiții artistice autentice spațiului, practicată de cele mai multe ori prin schimbul direct maestru-discipol. De aceea, circuitul expozițional este conceput pentru a închide, în desfășurarea sa, o problemă din sfera picturii, de tratare a luminii și spectrului cromatic – mai exact, urmărind un parcurs matematic delimitat. Vă invităm la vernisaj, chiar și virtual, pentru a descoperi care este aceasta.

– Ai colaborat uzual cu un artist sau cu o selecție de autori gândită de tine, cum ți se pare colaborarea cu o grupare care presupune deopotrivă individualități consonante și demers colectiv?

– Avantajul cu grupul NOIMA a fost tocmai că nu există acest ambitus al personalităților. Ciprian Bodea este NOIMA. Cosmin Frunteș este NOIMA. Dan Gherman este NOIMA. Andrei Rosetti este NOIMA. Sorin Scurtulescu este NOIMA. Și NOIMA sunt toți aceștia și ceva mai mult. Ce voiam să spun este că nu am simțit nici o secundă că în discuții aș fi dialogat cu unul dintre membri, ci cu întreg colectivul.

– Ai lucrat în cea mai mare casă de licitație din România. Cum cântăresc pentru tine anii de experiență în piața secundară de artă? Care sunt cele mai prețioase acumulări de acolo?

– Primul avantaj pe care l-aș menţiona este contactul direct cu o producție artistică imensă. În cei șase ani de zile, pot spune că mi-au trecut fizic prin mână aproximativ 20000 de lucrări de artă, de la începutul secolului al XIX-lea până în zorii anilor 2000. Un alt avantaj, în acest context – pe care consider că instituțile muzeale nu îl au – este faptul că întâlnești nu doar capodoperele, cât și operele mai puțin relevante sau falsurile în creația unui artist. Consider că, pentru a înțelege creația artistică a unui autor în totalitatea ei, ai nevoie și de aceste elemente. Un alt factor important a fost, pentru mine, dat tocmai de specificitatea pieței de artă românești, mai degrabă de condiția de nișă a acesteia. Când ne referim la piața de artă secundară, care se învârte anual în jurul sumei de 15 mil. Eur, ar trebui să menționăm și faptul că, din cele cinci case de licitații existente, cea menționată deține peste 80% din această piață. Vorbind de acest cvasi-monopol, avantajul constă în stabilirea relațiilor în interiorul câmpului profesional, decidenții culturali migrând, ca în orice piață de capital, către vârful economic al acesteia.

Interviu realizat de Andrei Rosetti

De vorbă cu Ciprian Bodea și Sorin Scurtulescu

Ciprian Bodea și Sorin Scurtulescu despre expoziţia Noima ce va fi deschisă în 24 mai 2016 la ICR Viena.

 Institutul Cultural Român – Viena organizează în perioada 24 mai – 10 iunie 2016, în Galeria ICR Viena, expoziția „Where the Wind Takes Us“, cuprinzând lucrări ale artiștilor din grupul NOIMA: Sorin Scurtulescu, Andrei Rosetti, Ciprian Bodea, Dan Gherman, Cosmin Frunteş. Alături de gruparea Noima va expune şi va fi prezent la vernisaj pictorul Constantin Flondor, co-fondator al grupărilor Prolog, Sigma şi 1+1+1, trei dintre grupările relevante pentru arta românească a ultimilor 60 de ani şi pentru parcursul ei contemporan. Vernisajul are loc în data de 24 mai, de la ora 18.00, la sediul ICR Viena – Argentinierstrasse 39, 1040 (extras din comunicatul ICR Viena).

Grupul NOIMA a fost fondat în anul 2003, iar începând cu anul 2015, gruparea face parte dintre membrii galeriei Schleifmühlgasse 12-14 şi a desfăşurat parte din activitatea sa în capitala Austriei, cu sprijinul domnului Sorin Panuş şi al Altwienerhof – Hotel und Vinothek, mai multe proiecte de documentare, expoziţii şi dialoguri culturale cu public.

Unde ne va purta vântul

Andrei Rosetti: Ciprian Bodea, Noima a expus pentru prima oară în Viena anul trecut, colaborând cu o curatoare, Denise Parizek şi cu spaţiul de artă contemporană Schleifmühlgasse 12-14. A urmat cea de-a doua expoziţie, împreună cu platforma V8 din Karlsruhe, din spaţiul Friday Exit. Atunci aţi experimentat o selecţie încrucişată a lucrărilor expuse. Vorbim acum de o a treia expunere în Viena unde eşti unul din curatorii interni ai Noimei. Ce aduce nou experienta asta în Noima, în felul vostru de a gândi o expozitie?

Ciprian Bodea: Din perspectiva pictorului, a fi curator al unei expoziţii de pictură, nu poate fi decât o experienţă interesantă, provocatoare. Noutatea acestei panotări, pentru grup, constă în faptul că panotarea nu s-a dorit a fi executată în galerie, sub presiunea timpului, ci a fost simulată în atelier, plecând de la o machetă a galeriei construită de noi, la o scară de 1:10. Desigur, acest mod de a panota nu este o noutate, mulţi curatori contemporani şi artişti apelează la astfel de practici astăzi. Pentru grupul nostru însă, metoda aceasta de lucru e folosită în acest context, în premieră. Dincolo de latura ludica a experiementului, principalul castig al panotării “la rece”, este dat de faptul că ai mai mult timp la dispoziţie pentru a analiza, selecta şi testa cele mai bune variante de expunere a lucrărilor.

Exerciţiul aceasta m-a făcut să reevaluez provocările pe care le presupune, panotarea unei expoziţii de grup, vorbim aşadar de mai mulţi artişti, cu stiluri şi tehnici de lucru diferite. Ne dorim deopotrivă să armonizăm aceste diferenţe şi să transmitem cât mai bine conceptul în jurul căruia s-a construit expoziţia. Trebuie spus faptul ca o mare parte din lucrări, sunt rodul unei sesiuni de plein air urban în Viena. Nu a fost singura. Şi în toate aceste momente vântul ne-a fost partener, inamic… în orice caz aproape.

– Ce a însemnat pentru Noima, pe de o parte, pentru tin, pe de altă parte, întâlnirea cu Viena? Poţi să schiţezi un raport de etapă?

– Viena este un oras prietenos cu artiştii şi iubitorii de artă. Pentru grup, Viena a insemnat prima sesiune de plein air urban împreună, pusă în practică în cadrul proiectului NOIMA 360° început în februarie 2015. Până la acel moment, în sesiunile de plein air, fiecare coleg dezvolta subiecte diferite, iar lucrările nu tratau decât întâmplător vreo temă comună. Atunci ne-am propus să surprindem însă, din perspectiva a patru puncte de vedere diferite, un orizont urban vienez de 360 grade, după diverse regii. Peisajul urban a devenit o experienţă benefică pentru grup deoarece am gândit moduri de lucru în echipă ce deschid spre rezultate şi problematici interesante.
În urma întâlnirilor vieneze de la începutul lui 2015 am dezvoltat de asemenea, legături şi afinităţi, cu două galerii din Viena pe care le-aţi amintit deja: Galeria Schleifmühlgasse 12-14, aflată sub coordonarea Denisei Parizek şi platforma experimentală Friday Exit. Au fost, aţi menţionat corect, două expozitii ale grupării, una la început şi cealaltă la sfarşit de septembrie 2015. Cred că Viena a fost de bun augur pentru a trasa parcursul NOIMA, în afara ţării şi ne-a oferit totodată ocazia de a interactiona cu un alt tip de public, consumator de cultură, dintr-o capitală europeană importantă.

– Sorin Scurtulescu, tu ai propus filtrul poetic al acestei noi prezenţe Noima în Viena: Where the Wind Takes Us. Ce ai avut în vedere?

Sorin Scurtulescu: Am dat acest titlu expoziţiei din Viena inspirat de experienţa reală pe care am trăit-o în timp ce pictam împreună cu ceilalţi membri ai grupului Noima pe străzile din Viena. Lucram atunci în cheia conceptului Noima 360°, inspirat de prietenia şi dorinţa de a lucra în comun, nu singular.

Sunt o fire foarte spontană, greu de oprit. De multe ori îmi vine în minte idea unui titlu posibil, a unei abordări, a unui concept. Unele dintre aceste gânduri sunt apoi bine completate de gândirea analitică şi contemplativă a celorlalţi membrii din gruparea Noima. Aşa s-a întâmplat şi acum, când partea poetică a fost completată de Cosmin Frunteş printr-un text ce a devenit parte din conceptul schiţat iniţial de mine. Nu cred că este o simplă coincidenţă faptul că tatăl lui Cosmin, Nicolae Radu Frunteş, scrie cu fervoare poezii. Nici lucru mic să îl ai pe Ioan Alexandru naş de botez. Aceste lucruri nu te fac poet dar sunt o moştenire, un context favorabil. Cosmin vorbeşte puţin şi respiră poetic, în scurte texte, în pictura pe care o realizează.
Eu m-am gândit la vânt mai mult ca la un partener de lucru cu care ne luptam în timp ce pictam. Avem deja mai multe experienţe vieneze în diverse perioade ale anului, vântul de pe străzile Vienei pare că nu lipseşte niciodată.
Partea frumoasă este că la această expoziţie am contribuit toţi membrii grupării, Ciprian Bodea fiind curator şi panotând împreună cu mine după un sistem inspirat de metoda făcută cunoscută acum câţiva ani de pictorul german Gerhard Richter.

– Ai la activ mai multe experienţe de lucru în plein air urban (diurn sau nocturn). Cea mai cunoscută este experienţa ta romană în cadrul bursei postdoctorale „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania. Ai lucrat însă în oraşe din Grecia, Austria, în Veneţia, aici acasă, în Timişoara sau Arad… Cum trăieşti şi filtrezi tu întâlnirea cu oraşul? Cum a fost în cazul Vienei?

– De obicei colind oraşul la pas pentru a simţi atmosfera din toate punctele de vedere, dar în special vizual. Apoi încerc să pictez cele mai reprezentative locuri ale respectivului oraş pentru a surprinde şi înţelege ceva din esenţa şi caracterul locului. Din acel moment, nu mă mai opreşte nimic. Nici turiştii, nici dificultatea de a picta pe timp nefavorabil ori nocturn. Noaptea imi place foarte mult să pictez şi datorită atmosferei scenografice pe care o creează iluminatul stradal, care intensifică expresiv posibile subiecte, centre de interes. În cazul Vienei, m-am acomodat foarte repede deoarece vin dintr-un oraş care are detalii asemănătoare de arhitectură datorită influenţelor austro-ungare. E un lucru ştiut, Timişoara mai este numită şi Mica Vienă.
(A consemnat Andrei Rosetti)

O lume paralelă în Transhumanța

Dragoş Lumpan este fotograf şi filmmaker. În anul 2007 a început să surprindă, în fotografii, transhumanţa. L-a fotografiat pe Ghiţă ciobanul, atunci unul dintre cei 30 de proprietari de oi din România, care încă făcea transhumanţă. Din România a ajuns în alte cinci ţări unde a surprins acest obicei pe cale de dispariție. De la fotografie a trecut, apoi, la film. Proiectul „Ultima transhumanţă” se apropie de final.

După crowdfunding și sponsorizări filmul are o parte din suma necesară pentru postproducție, suma necesară pentru a pleca la drum…
Scurt metrajul este prezentat în aceste zile la Cluj, Brașov, Jina, Săcele și București. Lung metrajul va avea premiera în primăvara anului viitor.

Documentarul expune dispariţia unui mod de viaţă milenar. Este un proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio.

Pentru a vedea în ce stadiu se află povestea ultimei transhumanţe am mers la Jina, unde a avut loc ce-a de-a doua proiecție a scurt-metrajului.

„Filmul prezentat astăzi la Jina este frumos, este foarte frumos și surprinde acest obicei. Este un obicei vechi, din moși strămoși. Noi așa ne-am născut, cu „transformanța”. Faptul că filmul a putut fi văzut aici este un lucru bun, astfel tinerii pot vedea cum a fost o dată. De exemplu, nepoții noștri nu au de unde să mai știe despre acest obicei”, spune Bebeșelea Elena, cea alături de care Dragoș Lumpan a mers în prima tranhumanță.

La sfârșitul proiecției, Dragoș Lumpan a avut amabilitatea să ne răspundă la o serie de întrebări.

Grigore Roibu: Unde ai ajuns cu acest film, de scurt metraj, „Tranhumanța”?

Dragoș Lumpan: Acum am ajuns în Jina. Ieri am fost la Cluj. De aici plec spre Brașov unde filmul va fi prezentat prima dată în Săcele și, apoi, la Brașov. Sâmbătă, 21 noiembrie, voi încheia acest periplu prin țară la Muzeul Țăranului Român, în București. Altfel, cu Transhumanța și cu oile am ajuns, mai întâi în România, pe urmă am ajuns Grecia, Albania, Turcia, Țara Galilor și Italia. Așa că și cu ajunsul acesta totul este relativ. Depinde la ce ajuns te-ai referit.

– Cum a fost primit de către public filmul de scurt metraj „Transhumanța”?

– Ieri, în Cluj au fost foarte mulți oameni, mult mai mulți decât mă așteptam eu și cei de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Am primit aplauze, deci, consider că filmul a fost primit bine. Aici la Jina, cred, că a fost la fel de bine. Am realizat această proiecție la Jina pentru că prima familie alături de care am mers la drum, care mergea în transhumanță, am găsit-o aici. Am mers cu ei în 2007 și în 2008 de 12 ori, timp de doi ani. Ei au renunțat la drum și, din acest motiv, albumul foto se numește „Ultima transhumanță”. În 2010, când am reluat proiectul în film, tot în Jina am găsit a doua familie de ciobani, familia Dănuleț. Pe tânărul familiei Dănuleț îl cheamă Ghiță și pe el l-am recomandat la Vodafone.

– Cum trebuie să vedem filmul „Transhumanța”, ca pe un documentar sau ca pe un film artistic?

– Foarte pe scurt i-aș spune documentar. Acum, mai departe, fiecare are libertatea de a-l numi cum consideră. Filmul este, mai degrabă, un eseu documentar. Acest lucru nu contează așa de mult. Este un film la care vă invit să veniți ca să-l vedeți. Nu este un documentar clasic, pentru că nu sunt spuse doar informații tehnice, cum ar fi, de exemplu, momentul când pleacă ciobanii, locul unde merg ei, ci, încerc, mai degrabă, să aduc ceva din starea, din atmosfera lumii ciobanilor, o lume care pot spune, având în vedere că merg alături de ei timp de 8 ani, fără a o spune de dragul senzaționalului, este o lume paralelă cu a noastră. Am încercat să aduc în film ceva din această lume care, fizic, este foarte apropiată de noi, dar ca stare se află în cu totul și cu totul altă lume, o lume, parcă, extraterestră, o lume ireală.

A consemnat Grigore Roibu

În căutarea autenticului, cu Bogdan Comănescu la AF

Cum poți transpune în imagine trăirile și emoția? Acesta a fost tema, de fapt, din Atelierul de fotografie, aflat la ediția a XIV-a, întâlnire în care l-am avut invitat pe Bogdan Comănescu. Cum realizăm compoziții fotografice în care natura și omul se combină prin intermediul talentului și prerseverenței? Subiectul face parte din preocupările lui Bogdan, un fotograf care de ani buni îmbină fotografia de călătorie cu cea de fotojurnalism documentar, în dorința sa de a căuta valoarea autenticului ca un gest pentru oameni și locuri.

Bogdan Comănescu s-a născut în 1981 la Hunedoara, după care s-a mutat în Caransebeș. A urmat cursurile Facultății de Informatică de la Timișoara și plecat, apoi, să muncească în Germania. Dragostea pentru frumusețile României l-au adus din nou în țară. Cu o caldă prietenie, fotografiază cu plăcere viața rurală în cea mai frumoasă lumină posibilă. Este fascinat de frumusețea sufletului omenesc, natură și omul integrat în natură.

Bogdan Comănescu: Fotografia este pasiune, trăire și o flacără mereu vie

Grigore Roibu: Voi începe printr-o întrebare clasică, cine este, pentru cine nu-l cunoaște, Bogdan Comănescu şi care este rolul fotografiei în viaţa lui?

Bogdan Comănescu: Cum ar trebui să răspund eu la această întrebare? Cine este Bogdan Comănescu? Sunt un om cu o anumită sensibilitate, sensibilitate pe care toți o avem. Mi-am dorit să exprim ceea ce gândesc sub o anumită formă și am găsit această formă a vizualului, fotografia.

– Fotografiile tale descriu tărâmuri pe care mulți locuitori ai mediului urban nu le cunosc, vorbesc despre tradiţii și o lume pe cale de dispariţie. Ai putea să ne descri cum îți alegi subiectele și locurile pe unde hoinărești?

– Locurile pe unde merg le aleg din entuziasm. Plec de la o informație despre zona respectivă și dacă aceasta îmi trezește în minte o anumită stare de curiozitate și consider că are potențial fotografic caut locul cu certitudine. Sau, o altă variantă, este cea a locurilor pe care, deja, le cunosc. Dacă știu faptul că o tradiție, un anumit meșteșug sau personaj cu o personalitate aparte este specific locului, atunci merg cu siguranță acolo.

– Vorbește-ne pe scurt despre proiectul „Marea hoinăreală” și cum a luat el naștere.

– „Marea hoinăreală” a început, chiar dacă nu era bine definit ca proiect, din 2010, perioadă când eu nu eram implicat în această acțiune. Totul a început sub forma unor expoziții colective de fotografie a „hoinarilor” participanți la workshopurile lui Sorin Onișor. A fost definit ca proiect în momentul când am venit eu, în 2012 și l-am promovat, transformându-l în ceea ce pot spune că este, acum, un brand.

– Ultimele două proiecte sunt legate de călătoriile în Cuba, unde ai fost alături de Gina Buliga și în Vietnam, unde ai călătorit de unul singur, timp de 30 de zile într-un demers jurnalistic. Vorbește-ne despre aceste 2 proiecte fotografice.

– Ambele reprezintă locuri în care nu am mai fost până în momentul de față. Proiectul Cuba a luat naștere după ce un prieten foarte bun și-a făcut Luna de miere acolo. A venit extrem de entuziasmat de ceea ce a văzut. Mi-a zis „eu nu am fost pentru fotografie în Cuba, dar tu trebuie să mergi acolo să vezi atmosfera, situațiile fotografice inedite, multitudinea de culori”. După acest moment, care a fost unul extrem de convingător, ne-am adunat mai mulți prieteni fotografi și am plecat acolo. Pe mine m-a impresionat simbolistica revoluționară reprezentată prin prezența lui Che Guevara, mai mult decât cea a lui Fidel Castro. Această simbolistică, ce este ca o stare de spirit prezentă peste tot, mă leagă de acel loc.

– Vietnam, ai spus în cadrul întâlnirii Atelierul de fotografie, că este un proiect total diferit față de cel desfășurat în Cuba.

– Da. În Vietnam este diferit de Cuba, în context cultural, a persoanelor și modului lor de a fi, a oamenilor pe care i-am găsit și descoperit acolo. Vietnamul are altă istorie și o altă cultură. Tradițiile în Cuba se exprimă diferit față de cele din Vietnam. Vietnamul are un anumit soi de tradiționalism care se transmite de secole. Pe de altă parte, Cuba are anumite obiceiuri ce se găsesc doar acolo, aș spune doar în Havana. Călătoria în Vietnam a luat naștere la propunerea unchiului meu care merge pentru a lucra acolo timp de 4-5 luni pe an. El mi-a dat acest imbold, care mi-a trezit dorința de a merge pe continentul Asiatic. Nu am mai fost până acum în Asia și această călătorie a fost o bună ocazie de a ajunge și cunoaște acestă zonă din lume.

– În țările sărace, din punct de vedere economic, de multe ori, echipamentul pe care îl transportăm în călătorii devine atractiv pentru diferiți infractori. Este periculos să călătorești de unul singur având asupra ta, de exemplu, aparatul de fotografiat și laptopul?

– Nu am avut această impresie. Vietnam nu este o țară periculoasă. Depinde de zonele în care ajungi. Acestă întrebare mi-a tot fost pusă. Nu știu să spun din punctul de vedere al unei femei… Nu cred să fie periculos. Cu aparatura nu am avut probleme, însă, dacă stai în orașe trebuie să ai mai multă grijă. Eu am stat foarte puțin în orașe, în metropole. Din acest punct de vedere nu contează dacă ești în Germania, de exemplu în Berlin sau, la Hanoi, în Vienam, în ambele părți este periculos. În sate aveam informația că nu există nici un pericol să-mi dispară ceva și nu aveam nici o grijă în această privință. Lăsam bagajele în podul casei unde stăteam și aveam la mine aparatură de peste 5000 de euro.

– Cum privești începuturile în fotografie, apropierea ta de Sorin Onișor şi ce te stimulează în continuare în acest demers artistic? Ce genuri fotografice preferi, gen care defineşte, din punctul tău de vedere, o fotografie bună?

– Începuturile le privesc cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze. Eu consider că a fost un început fotografic foarte frumos. Pentru început, nu știam cărui stil fotografic sau gen fotografic să mă dedic. Cred că cei mai mulți fotografi, la început de drum, au această problemă. Sunt captivați de realizarea imaginilor și vor să exprime ceea ce văd cu o anumită sensibilitate pe care o posedă dar nu cunosc direcția pe care o vor urma. În momentul în care l-am întâlnit pe Sorin Onișor, care documenta România, în acel moment eu îmi doream să mă întorc în țară și să fac ceva pentru ea, să o promovez într-un anumit fel, neștiind cum să dau glas acestui lucru. Am găsit soluția fotografiei. Îmi place mult să cunosc oameni și să descopăr diferite zone din România. Eu caut să cunosc lumea din alt punct de vedere decât cel clasic, al prezentării orașelor cu magazine și muzee. Fotojurnalismul și fotografia documentaristică mi se potrivesc extrem de bine.

– Descrie un moment care ți-a rămas întipărit în minte în urma acestor călătorii pe care le-ai făcut.

– Aoleu! Este extrem de greu. Mi se învârt în minte foarte multe întâmplări. Hai să vorbesc, totuși, despre un moment dintr-un workshop. Un moment frumos, de care îmi amintesc cu plăcere și este din timpul primului workshop în care am fost cu Sorin Onișor. Eu eram cel care îl băteam pe Sorin tot timpul la cap cu întrebarea: „acum unde mai mergem?”. Sorin, care are organizarea lui, îmi spunea „las că vezi tu. De ce mă tot întrebi”. „Măi Sorine”, spuneam eu, „pentru mine este important. Eu mă gândesc din timp la ce trebuie să pregătesc și ce trebuie să fac. Trebuie să știu ce iau cu mine, ce tip de obiectiv o să folosesc”. În cele din urmă, pentru un începător, ceea ce îi ceream nu era, neapărat, ceva greșit. Acum totul îmi vine din reflex. De asta zâmbesc. Cicăleala mea era distractivă și mi-o amintesc, de fiecare dată, cu plăcere.

–  Cum te-ai simțit la Atelierul de fotografie desfășurat la Deva?

– Bine. Dacă mă gândesc că în ultimele zile am stat în spital… Depășind gluma, m-am simțit foarte bine. Sincer, nu mi-am dat seama, din cauza faptului că atunci când vorbesc sunt „ancorat” în ceea ce spun, în poveștile din spatele imaginilor, de feedback-ul oamenilor care au venit la această întâlnire. Mi-a fost greu să iau, ca să spun așa, „pulsul” oamenilor. Acest lucru se datorează faptului că sunt un pic obosit. Am venit aici după ce am fost internat câteva zile în spital. M-am bucurat de această invitație și-mi pare rău că nu pot sta mai mult aici. Am planificat să merg și la rudele mele din Hunedoara dar trebuie să ajung la București.

– Ce sfat le dai tinerilor care își doresc să devină fotografi?

– Sunt câteva lucruri importante. În primul rând trebuie să ai pasiunea fotografierii. La început, această pasiune încearcă să o dezvolte foarte mulți. După care, în al doilea rând, trebuie voință. Aș spune, pasiunea pentru pasiune, totul pentru a continua și a-ți alimenta permanent această stare afectivă. Este nevoie de multă răbdare și perseverență. Fotografia, din punctul meu de vedere, se face din dragoste și nu pentru bani. Dacă vrei să faci fotografie pentru bani ea devine un simplu job. Pentru mine fotografia este pasiune, trăire și o flacără mereu vie. În momentul în care intri în domeniul fotografiei comerciale riscul este extrem de mare, deoarece riști să renunți la pasiune.

– Ce proiecte urmează?

– Urmează să mergem în Sri Lanka, în noiembrie. Nu o să fie, de acestă dată, un proiect în care să merg singur. O să fie o tură foto. Mergem o trupă mare care ajungem pentru prima dată acolo. Este o noutate pentru mine, un loc pe care abia aștept să-l cunosc. După aceea o să ne reîntoarcem în Cuba, în luna februarie.

Îți mulțumesc pentru interviu și că ai venit la Deva, pentru a intra în „familia” AF.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Projektraum Donau – Dialog între platforme de artă contemporană europene

Project Space Danube a mai parcurs o etapă. După Stuttgart şi Belgrad, unde au expus grupările Zvono Projects din Belgrad şi Approach Art Association din Pécs, a venit rândul Timişoarei. De astă dată oaspeţii au fost artişti activi în doua platforme de artă contemporană din Croaţia şi Bulgaria. Este vorba despre grupările POPUP din Osijek şi Atelier Kafeto din Sofia. Gazde au fost Fundaţia Interart TRIADE, Centrul Cultural German Timişoara şi gruparea Noima.

În Project Space Danube sunt implicate grupuri şi platforme de artă contemporană, curatori şi galerii din Germania, Austria, Ungaria, Croaţia, România, Serbia şi Bulgaria. Proiectul este inițiat și coordonat de Dr. Swantje Volkmann, referent cultural pentru Sud-Estul Europei la Muzeului Central al Şvabilor Dunăreni din Ulm şi oferă un cadru tinerilor artişti din spaţiul dunărean oportunitatea pentru a se cunoaşte şi a schimba idei într-un metaforic atelier comun, în fapt – o potenţială reţea fucţională de ateliere şi galerii interconectate.

Cu ajutorul blogurilor partenere, Noima vă propune câteva scurte dialoguri ce pot releva diferenţe şi asemănări de context, conţinut şi intenţie în formarea platformelor de artă contemporană implicate în acest proiect. Din perspectiva anchetei propuse, Noima poate fi văzută ca o grupare cu nucleu stabil. Noima a pornit cu o anume componenţă ce s-a schimbat însă în timp, păstrându-şi nucleul. Unele din proiectele noastre au presupus colaborări cu alţi artişti sau grupări. Am rămas ataşaţi de cafeneaua din Arad unde am avut primele întâlniri, de Galleria 28 din Timişoara unde am debutat majoritatea cu proiecte personale şi unde am înregistrat debutul oficial al grupării, de vatra focului lui Sumedru de la Şirnea – unde Noima s-a regrupat în 2014. Dincolo de expoziţiile noastre, grupul a fost iniţial o prelungire a atmosferei universitare şi poate contribui oricând la proiectul unei şcoli libere. Ne-am implicat în proiecte editoriale şi probabil o vom face din nou. De la un simplu joc sau un exerciţiu de prietenie, o grupare are potenţialul multor forme-cadru posibile. În faţa acestui potenţial, experienţa altor platforme sau grupări nu poate decât să ne fie utilă.

Primii noştri parteneri de dialog sunt Ana Petrović şi BozhidarBoyadzhiev din grupările invitate în Timişoara, POPUP şi Atelier Kafeto. Îi mulţumim colaboratoarei noastre, Jessica Brenda Codină pentru revizuirea unor traduceri. Fotografiile aparţin arhivelor POPUP şi NOIMA.

 Criza economică, o provocare pentru arta contemporană din Osijek

Andrei Rosetti: Ana Petrović, te rog să ne povesteşti, în câteva cuvinte, povestea platformei de artă contemporană Popup. Cum aţi început? Când? Unde?

Ana Petrović: Când a început criza economică în Croaţia, Vladimir Frelih a avut ideea de a forma un grup de artişti care să profite de spaţiile comerciale goale, apărute ca o consecinţă a crizei, transformându-le temporar în galerii. Ideea asta a adunat în 2012 un grup de artişti, majoritatea absolvenţi ai Academiei de Artă din Osijek.

– Sunteţi legaţi de un anume spaţiu din Osijek?

– Majoritatea proiectelor sau expoziţiilor se petrec în centrul oraşului croat Osijek în spaţii ce sunt, în mare parte, foste magazine rămase acum în proprietatea băncilor, a municipalităţii sau a unor antreprenori privaţi. E o experienţă fericită. Am cooperat foarte bine cu aceşti proprietari, propunându-ne ca regulă să vedem în folosirea oricărui spaţiu nou apărut o provocare. Criza financiara se reflecta întâi de toate în cultura. Pe termen scurt, avantajul adus de sistemul nostru a fost acela al unei mai uşoare parcurgeri a acestei perioade delicate. Sunt însă şi alte consecinţe benefice resimţite în timp. Un alt avantaj este că putem uneori alege spaţii care se potrivesc cât mai bine cu anumite idei artistice, cu un anume proiect.

– Proiectul Popup cercetează un anume subiect? Aveţi în vedere un conţinut particular, anumite gânduri, idei?

– Unul din motivele apariţiei platformei POPUP a fost şi faptul că noi, artiştii, am simţit că trăim şi o criză de conţinut. Mai era şi un sentiment al limitării datorat locului, regiunii. Dorinţa noastră a fost să aducem cât mai mulţi oameni excepţionali în Osijek. Oameni cu idei noi care să aibă puterea de a schimba regiunea, mediul în care am decis să rămânem, acţionând direct, la un nivel subtil sau chiar subversiv. Nu ne descurajează faptul că avem o scenă culturală tânără. Simţim că activăm într-un loc cu un excelent potenţial, ce poate genera o scenă interesantă pentru arta contemporană, în special datorită poziţiei geografice a oraşului Osijek, aproape de Ungaria şi Serbia.

– Te rugăm să ne spui mai multe despre platforma voastră. Cum funcţionează? E implicat un număr limitat de artişti?

– Grupul POPUP e o organizaţie foarte flexibilă care primeşte în mod constant noi membri. Deasemenea, sunt şi membri care pleacă, mai ales din motivul schimbării domiciliului. Majoritatea suntem artişti tineri. Acum un an ni s-a alăturat un tânăr istoric de artă, Igor Loinjak. În timpul celor patru ani de existenţă a platformei am încercat să conlucrăm cu un spectru larg de profesii – curatori, studenţi din varii domenii ale culturii, muzicieni, actori, designeri, teoreticieni ai artei. Am vrut să implicăm profesii diverse într-o viziune interdisciplinară. Insistăm şi pe a avea o arhivă de înaltă calitate profesională a tuturor proiectelor noastre, fiindcă asta e ceea ce rămâne pentru viitor. Fotografii de calitate, înregistrări video, anchete, interviuri ce vizează scena artei contemporane, tot ce putem face pentru a realiza o arhivă riguroasă pentru cercetările viitoare şi pentru a avea mai multe date despre scena artei.

 – Aţi deschis la finele lunii mai o expoziţie în România, alături de Atelier Kafeto din Bulgaria, în galeria Fundaţiei Interart Triade din Timişoara. Cum a fost?

– E important pentru noi să ieşim din limita propriului orizont, să vedem cum funcţionează lucrurile în altă parte. A fost o experienţă valoroasă. Galeria Triade e un spaţiu complet diferit de spaţiile în care ne-am obişnuit să lucrăm.

– Câteva cuvinte despre Project Space Danube?

– Project Space Danube este foarte valoros pentru regiunea Dunării. Împărtăsim experienţe, contacte, soluţii la probleme similare pot deveni comune. Am cunoscut oameni extraordinari şi deja avem planuri de colaborare dincolo de cadrul asumat al proiectului. Acest proiect vizează exact ceea ce este şi sâmburele platformei POPUP: comunicare, construirea de reţele care să facă posibile legături, cooperări la nivel internaţional în scopul deschiderii barierelor fizice şi mentale dintre noi.

SUBstories din Sofia

Andrei Rosetti: Am văzut deja care e parcursul de până acum al platformei POPUP din Croaţia. De curând aţi expus împreună la Galeria Triade din Timişoara. Ce ne poţi spune de astă dată despre Atelier Kafeto? Care e pe scurt istoricul vostru?

Bozhidar Boyadzhiev: Coffee-House Workshop sau Atelier Kafeto este o fostă mică cafenea din centrul oraşului Sofia (56, Bulevardul Dondukov) dintr-un imobil în care cândva se aflau grajdurile şi garajele regale. De 45 de ani Academia Naţională de Arte foloseşte o parte a acestor imobile încărcate de istorie. Atelier Kafeto a devenit un spaţiu de proiect pentru artişti, masteranzi şi doctoranzi ai academiei. Bozhidar Boyadzhiev, Vasil Abadjiev, Georgi Passev, Emil Zheliazkov, San Dokan şi numeroşi alţi invitaţi ai lor au în vedere în primul rând un proiect pe termen lung intitulat Substories. Atelier Kafeto este locul lor de întâlnire şi de lucru.

– Unde expuneţi. Există o galerie, un spaţiu dedicat întâlnirii cu publicul?

– Atelier Kafeto nu are un spaţiu propriu pentru expoziţii. Pentru a realiza proiectul Substories colaborăm cu spaţii adecvate pentru expoziţii din Sofia.

– Ai amintit deja de Substories, ca proiect pe termen lung. Aveţi un anume univers în vedere în mod special? O anume viziune de conţinut?

Proiectul Substories este cadrul emblematic, specific al artiştilor care se întâlnesc la Atelier Kafeto. Sper să nu te superi dar aş cita aici un critic de artă cunoscut din Bulgaria, Prof. Chavdar Popov, care ne-a descris astfel:
„Într-un context postmodern, „The Substories Project” conține mai degrabă o multitudine de povestioare ce s-au dezintegrat din povestea principală, un lucru deja specific modernităţii. Pe scurt, este vorba despre apariţia şi realizarea unor programe artistice individuale care – într-o lume atomizată, a unor conexiuni sociale degradate – au devenit principala forță creativă și motorul individualității artistice. „The Substories Project” este condus de ideea învelişurilor mișcătoare, tranziente, o străpungere (rediscutare) a limitelor gestului artistic, altfel spus a convențiilor vieții de artist.

Vorbim aşadar despre o încercare de a găsi noi oportunități în conceptualizarea artelor vizuale contemporane. Autorii folosesc o varietate de forme, tehnici, medii şi imagistică – de la tradiționala pânză la instalaţii video. Chiar şi aşa, ceea ce consolidează expoziţiile proiectului în substanţa lor, este componenta „sub”, prezentă în gesturi publice artistice sau „aproape artistice”, ce au ca scop dezvăluirea planurilor obscure, a modurilor subversive, a falsitătii, a subculturii etc. La proiect iau parte atât profesionişti cât şi amatori. Este şi aceasta o componentă a proiectului. În mod neașteptat, are loc o diluare a limitei dintre ceea ce numim artă şi ceea ce considerăm a nu fi artă. Acest lucru pare sa confirme, dar şi să extindă uneori, orizontul de conţinut asumat de proiect în demersul individual al fiecărui contributor, atât din punct de vedere plastic cât şi din cel al valorii. Rama conceptului pare a fi în afara convențiilor.”

– Cum vă organizaţi? Lucraţi cu un curator? Care e abordarea voastră cu privire la ceea ce numim îndeobşte grupare / platfortmă de artă contemporană?

– Aşa cum am spus deja, există un nucleu de artişti care îşi iau libertatea de a crea un anume eveniment artistic. În principal, expoziţii ce atacă această temă a micilor (sub)poveşti. După aceea, alţi artişti sunt invitaţi să îşi canalizeze energia artistică împreună cu noi, integrându-se în acest întreg. Trebuie spus, noi nu ne-am afirmat niciodată drept un grup cu un nume special. Ne rămâne eticheta – Substories. Suntem aşadar o structură deschisă, oricine se poate simţi liber să se alăture nouă cu responsabilitate artistică şi desigur, după abilităţile şi felul său de a înţelege lucrurile. Noi suntem proprii curatori ai artei şi activităţii noastre artistice.

– Bozhidar, te rog să descri un proiect finalizat sau mai bine spus, un moment când v-aţi spus „we did it!”.

– Am realizat până acum trei lucruri în proiectul nostru. Acestea sunt: Substories, SUB from Substories: Iron, Substories: Toys. E în lucru un al patrulea moment: Substories: Lies. Am ambiţia să ajungem la 10 ediţii pentru Substories. După cum vedem, suntem foarte departe de acel „we did it”.

– O să te rog şi pe tine, Boshidar, ca în încheiere, să ne spui cum ţi s-a părut momentul din Timişoara din cadrul Projekt Space Danube şi, nu în ultimul rând, să vedem cum ai descrie experienţa de până acum din acest proiect?

– Am avut o experienţă personală legată de Timişoara în 1988 când am traversat România alături de părinţii mei cu o Lada 1500 în drumul nostru spre Berlinul de Est. Ceea ce am văzut acum este rezultatul unei extraordinare schimbări pozitive. Oraşul are oricum o încărcătură istorică remarcabilă şi cred că lucrurile merg acum spre mai bine.

Galeria Fundaţiei Interart Triade este la rândul ei parte din această nouă Timişoară pe care am descoperit-o. Am fost uimiţi de spaţiul de acolo, înconjuraţi de obiecte, de lucrări de artă, emoţii, istorii. Ce loc mai bun putea fi găsit pentru a găzdui povestioarele (Substories) noastre decât acest univers al istoriilor, prietenos deschis spre noi şi noi poveşti. Adaug aici un gând bun despre gazda noastră, doamna Sorina Jecza. Atmosfera culturală şi spirituală a Timişoarei poate avea un câştig real prin astfel de oameni.

Cu privire la Projekt Space Danube, eu respect această iniţiativă foarte mult. Să pui împreună activităţi artistice informale, platforme independente, este destul de util. Dialogul dintre noi are relevanţă. Sunt feluri diferite de a te implica în proiecte diverse ce pot spune mult despre aventura conştiinţei (artistice) de sine a fiecărei regiuni, în cadrul acesta al Europei.

Interviu realizat de Andrei Rosetti