Maeştrii cronicari ai timpurilor trecute

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Nu aş fi scris despre această zi dacă nu aş considera că ea nu trebuie uitată, ci amintită aşa cum a fost reflectată în artele vizuale de dinainte de 1989, într-un regim totalitar care a confiscat semnificaţia zilei de 1 mai. În anul Revoluţiei eram absolvent al liceului de arte din Cluj. În sistemul politic în care trăiam şi în urma pregătirii pe care o aveam, mă aflam într-un conflict cu năzuinţele date de spiritul libertăţii pe care îl visam ascultând Europa Liberă (pe de altă parte ascultam muzică rock pe ascuns). Zi de zi trebuia, însă, să alung orice gând liberal fiind reconectat la tot ceea ce însemna propaganda de partid din acea vreme. Sărbătorile regimului erau de nesuportat, mai ales în perioada în care paradele omagiale se desfăşurau pe stadioane. Imaginea a devenit şi mai cumplită când am fost obligat să realizez, în cadrul armatei obligatorii, zeci de panouri de propagandă.
Realismul socialist a reprezentat doctrina comunistă oficială, proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Stilul și conținutul creaţiilor artistice din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii erau impuse prin directive. Operele artistice erau destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristica realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care, prin comportamentul său, era modelul „omului de tip nou”. „Făurirea Partidului Comunist Român reprezintă un moment impresionant al radicalizării conştinţei artistice. În deceniile care au urmat operele artiştilor au exprimat mai clar decât oricând până atunci, adeziunea la concepţiile clasei muncitoare şi au întruchipat cele mai înalte idealuri ale istoriei[1]”, scria Dan Grigorescu.

Realismul socialist, departe de a fi însă „realist”, prezintă viața într-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o utopie. Umorul, ironia, satira şi experimentele vizuale erau stigmatizate ca „decadent burgheze”. Atât în pictură, cât și în sculptură temele dominante erau muncitorii din fabrici și țăranii cooperatişti, figurile conducătorilor şi scene cu caracter revoluționar.

În arhitectură, realismul socialist, numit și „clasicism socialist”, a înlocuit stilul constructivist. Sistemul stalinist totalitar a impus stilul clasicist pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, având ca rezultat construcții monumentale impunătoare. Exemplul a fost urmat și în țările socialiste satelite, rezultatul fiind construcții similare după același tipic, cum ar fi de exemplu Casa Scânteii (în prezent Casa Presei Libere) şi Casa Poporului (Palatul Parlamentului).

După cel de-Al Doilea Război Mondial, realismul socialist după model sovietic este impus în cultura tuturor țărilor socialiste din Balcani, inclusiv în România. Acest fapt a fost însoțit de o serie de măsuri organizatorice și represive care aveau în vedere distrugerea vechiul sistem românesc de valori și instituții culturale. Operele unui număr mare de autori şi creatori au fost interzise.

Începând cu anul 1948, curentele de avangardă din prima jumătate a secolului al XX-lea au fost şi ele considerate decadente și etichetate drept „formalism burghez”. În anul 1949, sub conducerea lui Jules Perahim, se înființează la București „Cooperativa Artiștilor Plastici”, unde artiști tineri de valoare (Ion Bițan, Paul Gherasim, Traian Trestioreanu, Virgil Almășan, Ștefan Sevastre) sunt nevoiți, sub îndrumarea lui Perahim, să execute lucrări de „agitație vizuală” și propagandă, zugrăvind pe panouri uriașe portretele conducătorilor de partid și de stat din Republica Populară Română. Întrucât singurul comanditar era statul, prin intermediul Fondului Plastic, chiar și maeștrii consacrați nu s-au putut sustrage de la obligația de a adopta temele convenționale impuse de doctrina realismului socialist, realizând totuși, datorită talentului lor şi în ciuda conținutului banal al compoziţiilor impuse, adevărate opere de artă: Camil Ressu (Semnarea apelului pentru pace), Alexandru Ciucurencu (1 Mai, Ana Ipătescu), Corneliu Baba (Oțelari), Theodor Harșia (Șantierul de la Bicaz), Constantin Piliuță (Revoluțonari încarcerați), Ion Bițan (Recolta, Victoria) etc.

Dizidența, sub orice formă, nu era tolerată. Puținii dizidenți care existau, cum ar fi de exemplu Paul Goma, Mircea Dinescu şi Doina Cornea, au suferit represiunea autorităților de stat.

Uniunea Artiştilor Plastici, în urma conferinţelor, se agaja să „îndeplinească misiunea de onoare de a fi cronicarii acestui timp de grandioase şi cutezătoare înfăptuiri”, peste care stătea gravată „efigia prestigioasei personalităţi (al lui Nicolae Ceauşescu), cel dintâi şi cel mai iubit fiu al ţării”.[2]

După 1989, Uniunea Artiștilor Plastici din România a devenit o organizație neguvernamentală, apolitică şi fără scop lucrativ sau patrimonial, fiind continuatorul juridic al Sindicatului Artelor Frumoase din București și a Sindicatelor Mixte de Artiști Plastici din Provincie. Tot după anul Revoluţiei, artiştii din toate domeniile şi-au câştigat libertatea de a se exprima. Cântecele, dansurile, poeziile patriotice şi creţiile omagiale au dispărut sau au îmbrăcat o formă ironică şi protestatară. Sigur, mulţi dintre protestatari sunt vechii maeştri ai regimului comunist. Comunismul, aşa cum merita după toate ororile lui, a fost azvârlit în 1989 în closetul istoriei. Clişeele şi modul de gândire prin care poate fi creată o realitate virtuală absurdă au rămas însă vii. Arta, în anii ’90, a descoperit valorile şi libertatea Occidentului, imaginea generală a fenomenului vizual postdecembrist fiind, însă, una haotică şi lacunară, dând impresia unei inconsistenţe datorate absenţei unor cronicari de artă conştiincioşi.
Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi se practica încă din antichitate. Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei, în scopul influenţării, manipulării sau formării unor concepţii şi atitudini. Ambele conveţuiesc şi înfloresc în România, mai ales cu prilejul unor sărbători. Deşi cenzura a dispărut imaginea creatorului în spaţiul public râmâne una precară şi incoerentă. Artistul nu este nici acum, după mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, la locul lui, iar societatea nu este pregătită să-i recunoască prezenţa. (Grigore Roibu)


[1] Dan Grigorescu- Partid, popor – o singură voinţă, 1986.
[2]
Scrisoare adresata tovarăşului Nicolae Ceauşescu de către Consiliul de Conducere al UAP şi Comisia de Cenzori, 1978 (Scrisoare publicată în revista Arta, nr. XXV/1978, pag. 8-9).

Salonul Artelor Textile

Tapiserii rafinate,
compoziţii inedite, surprize

 Puţin mediatizate, artele textile oferă din timp în timp surprize, aşa cum se întâmplă acum cu expoziţia de la Galeria Orizont. Intrigă, mai ales, multitudinea tehnicilor întâlnite în creaţiile celor 33 de artişti veniţi din întreaga ţară, cu accent, numeric cel puţin, pe Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Vezi lista artiştilor participanţi pe Evenimente 2011/ianuarie-iunie

Dacă până nu foarte de mult, vizitatorul se aştepta să găsească într-o asemenea expoziţie tapiserii şi broderii, genurile clasice ale artelor decorative, în ultima jumătate de veac, speciile s-au amestecat, formele pieselor s-au multiplicat, iar în rândul materialelor folosite s-au înregistrat noutăţi, uneori aparent fără nicio legătură cu această artă.
Unul dintre meritele Salonului este tocmai dorinţa de a îngloba toate formele de manifestare actuale ale genului.

Vizitatorul tradiţionalist va regăsi tapiseria clasică, cea ţesută în război, menită să acopere peretele, să-l încălzească, să confere cu somptuozitate ei eleganţă interioarelor. Cu subiecte împrumutate din natură, ca în „Vegetală” a Gabrielei Drăghici, cu preţioasele sale tonuri de verde, roşu şi griuri pe fondul alb, modelat de irizări amintind culoarea fildeşului, sau „Anotimp” de Lucia Puşcaşu, extrem de decorativă cu armoniile ei de ocruri, portocaliuri, brunuri şi albastruri, bătrâna tapiserie ne oferă confortabilul spaţiu de receptare. Uneori poartă simboluri mai uşor sau mai greu descifrabile, ca în „Coloana pământului”, semnată de Mircea Larionescu, coloană-copac a cărui coroană aminteşte scoarţele româneşti, iveşte vagi forme umane, ca în piesa amintind de un triptic a Eugeniei Goraş, „Explozie”, propune un „Om peşte” complicat, în nuanţe de albastruri reci, rafinat combinate cu negruri şi griuri pe fondul alb dungat cu fine linii negre, ca un ştergar, în lucrarea Marianei Voicu.

Şi tot simbolică se detaşează pe o latură a sălii, „Raza de lumină” a Celei Neamţu, sora celebrelor ei ferestre, în care tapiseria îşi aliază pânza de sac şi broderia cu punctul „de Putna”, specific artistei. Jocul de texturi amplifică latura decorativă a piesei şi o apropie, în acelaşi timp, de broderia medievală.
Colajul este aproape suveran în expoziţie. Uneori este un joc de tapiserie pe tapiserie, ca în cazul Ruxandrei Mermeze, din „Plutire”, care are şi intervenţii de cusătură. Alteori, diferenţele cromatice şi de textură a fragmentelor de pânză sau de satin amintesc patchwork-urile, ca la Rodica Banciu Regep, jocul de benzi divers colorate dând un plus de picturalitate. Pânza de sac îşi aliază materiale nobile, cum ar fi pielea, şi împrumută o altă tehnică a aceleiaşi arte, tricotajul. Rezultatul este „Arborele” Anei Maria Rugescu.

Jocuri de dantelă, broderie, materiale fine, aliate cu metalul dau monumentalitate „Graalului” Mariei Negreanu, şi delicateţe cu un surâs vag ironic altor două compoziţii de mai mici dimensiuni ale aceleiaşi artiste. De altfel, Maria Negreanu a obişnuit publicul şi cunoscătorii cu inovaţiile sale, fie tehnice, fie la nivelul materialelor folosite în lucrările de mare delicateţe.

Un altfel de fineţe a realizării întâlnim în „Grădinile suspendate” ale Zoei Vida Porumb, remarcabil colaj de pânză de sac, traversată de tigheluri fine, o marcă a artistei clujence, creând parcă o ramă pentru centrul de postav cusut cu elemente vegetale stilizate, amintind de interesul ei pentru alternanţele de materiale şi de suprafaţă plată şi volum ce creează o adevărată arhitectură a compoziţiei.
Chiar dacă lipseşte din expoziţie tapiseria tridimensională, distanţarea de perete apare în câteva piese, cum ar fi decorativa „Scara cu flori” a Iustinei Silvana Ursu sau inflorescenţa creată de Angela Semenescu din gheme şi cordoane de lână pe un suport tricotat.

Îndepărtarea tapiseriei de canoanele tradiţionale a generat încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea o serie de discuţii privind denumirea noului ei stadiu de evoluţie, care făcea de multe ori impropriu chiar numele de „Arte Textile”. Una dintre propuneri este cea de Fiber Art (Arta fibrelor). Pe de o parte ea acoperă modalităţi noi de folosire a firului textil, pe de altă parte, introduce în această zonă materiale noi, de negândit cu jumătate de veac în urmă, cum ar fi hârtia. Cresc astfel posibilităţile de exprimare volumetrică, sculpturală, chiar dacă unele dintre materiale sunt mult mai perisabile decât cele tradiţionale. Claudia Muşat, de exemplu, realizează „Grafii” pe hârtie lucrată manual, care constituie un fond elegant pentru liniile fine de sfoară subţire, cusute ca şi micile forme tridimensionale, ce dau impresia unei partituri muzicale, dacă simetria plasării micilor volume n-ar asculta de regula simetriei. La Vintilă Mihăescu, în „Aprilie”, hârtia japoneză transparentă, pictată, pliată ia locul lânei, bumbacului sau mătăsii. Răsucită în jurul unor vergele, hârtia de ziar oferă un joc cromatic aleatoriu pe suportul textil prins în ramă de lemn, din panourile decorative, la limita kitschului asumat, ale Gabrielei Codruţ.
De cele mai multe ori însă artiştii păstrează firul textil, folosindu-l însă altfel. Înfăşurat pe tije din material dur, el creează structuri ce sunt amplasate apoi în compoziţii înglobând şi alte materiale nespecifice textilelor, cum ar fi ceramica şi metalul în preţioasa „Simbol ascuns”, realizată de Mihail Moldovanu, sau dubla grilă în degradeuri cromatice, desenând o cruce din „Împlinire” semnată de Nicolae Zâmbroianu.
Lemnul, metalul se alătură în colaje pânzei de sac, ca în piesele lui Paul Constantin, introducând volumetrii accentuate ca în „Ochi” sau „Christ”.

O categorie distinctă o formează imprimeurile, uneori, de la distanţă, reuşind să înşele ochiul prin asemănarea lor cu tapiseria. Abstract sau floral, înfăţişând „Scena vieţii” ca la Ana Hoble, în tonuri calde, solare, ca în „Primăvara” lui Carmen Bazilescu, sau mustind de umor suprarealist ca în „Nunta” lui Victor Gingiu, în care capul unuia dintre personaje devine o pâlnie, el se înscrie fără niciun dubiu în gama estetică a artei textile. Ca să nu mai vorbim de pictura pe pânză, „Spaţiu alchemic”, a Danielei Frumuşanu, artistă al cărei nume este întotdeauna o garanţie.

În sfârşit, o lucrare singulară, unica tridimensională, aflată la graniţa dintre arte, îi aparţine cunoscutei tapiserese Şerbana Drăgoescu, spirit curios, cercetător, ale cărei instalaţii au smuls premii şi cronici elogioase nu numai în ţară. „Coroana de spini”, propusă de ea, este o piesă din metal şi sârmă ghimpată, „legată” cu aţă, profundă şi dramatică reflecţie asupra condiţiei umane.
Apărută din dorinţa de a conferi o dimensiune estetică unui obiect utilitar, tapiseria, menită să acopere recile ziduri de piatră ale castelelor medievale, şi-a schimbat şi mesajul, şi tehnicile, intrând, cu drept de cetate în artele vizuale. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu liturgicele sau frivolele broderii ce acopereau odăjdii sau veşmintele elegantelor altor vremi. Căutându-şi noile dimensiuni interioare, relaţia cu timpul şi cu diferitele filosofii de viaţă, ele au devenit astăzi „Fiber Art”. Păstrând ceva din vechile proprietăţi, asumându-şi altele noi şi promiţând, cu fiecare expoziţie de gen, ceva nou.
Ce va fi mâine? Greu de ghicit. (Victoria Anghelescu)
SURSA: cotidianul.ro