Gio Ponti şi povestea vaselor Art Deco

Între 1923 şi 1930, arhitectul şi designerul Gio Ponti a fost director artistic al manufacturii Richard-Ginori. El a conceput aici porţelanuri şi majolici inspirate din lumea clasică, ale căror caracteristici vor fi cunoscute apoi sub numele Art Deco. Astăzi, ca şi atunci, ele au un mare succes internaţional.

Nu înţeleg, dar băiatul ăsta are dreptate”, a spus uimit Augusto Richard în faţa răsunătorului succes al ceramicilor manufacturii sale, concepute de Gio Ponti (1891-1979) la marea „Expoziţie Internaţională a Artelor Decorative şi Industriale Moderne” de la Paris, din 1925. În capitala franceză se făcea istoria artei, iar evenimentul semna de fapt naşterea curentului Art Deco.

Toate ceramicile manufacturii Richard-Ginori s-au vândut atunci ca pâinea caldă. Obiecte ca o mare bombonieră numită „Il Balletto”, din porţelan policrom, şi urna „Pasiuni prizoniere”, nu aveau timp să stea în expoziţie pentru că erau imediat achiziţionate, iar Ponti a primit Marele Premiu. Publicul şi critica erau de aceeaşi părere: tânărul arhitect milanez ştiuse să interpreteze exigenţele publicului. Augusto Richard, patronul istoricei manufacturi, fusese inspirat când îl numise, cu doi ani înainte, director artistic. În acelaşi an, Ponti a realizat primul său proiect de arhitectură, construindu-şi propria casă, în Via Randaccio din Milano.

Aventura de la Richard-Ginori, care a durat şapte ani, este reiterată la Milano, din 5 mai până în 31 iulie, în zgârie-norul „Pirelli”, inaugurat în 1961 şi multă vreme printre cele mai înalte din Europa cu cei 127 de metri ai lui. Curatoriată de Dario Matteoni, sub coordonarea artistică a lui Piero Addis şi cea tehnică a Sandrei Revello, expoziţia reuneşte întregul repertoriu ceramic ieşit din cuptoarele manufacturii Richard-Ginori, din 1923 până în 1930. Ponti a reuşit să conceapă un univers artistic care i-a încântat pe pasionaţii Art Deco-ului, în anii ’20 şi care îi face astăzi pe colecţionarii cei mai rafinaţi să se dea un pas înapoi, în faţa cotaţiilor acestor piese.

În anii studenţiei la Şcoala Politehnică, la Milano, Gio Ponti era prieten cu Emilio Lancia, împreună cu care va semna proiecte de clădiri şi design de mobilier, Michele Marelli, Tomaso Buzzi şi Giovanni Muzio, un grup de tineri arhitecţi protagonişti ai neoclasicismului lombard, apărut ca o reacţie la Raţionalism. Ponti avea decoraţia în sânge şi a început să frecventeze manufactura din San Cristoforo, sediul milanez al Casei Richard-Ginori, încă din 1920, pentru a urmări activitatea muncitorilor. După doi ani a început o colaborare cu Augusto Richard, care era conştient de faptul că nu mai putea rămâne la revizitarea stilistică a trecutului şi că e nevoie de ceva nou pentru a face faţă unei pieţe din ce în ce mai exigente şi plictisite de motivele secolului al XVIII-lea.
Ponti a reprezentat această noutate. Unui talent inegalabil i s-a adăugat o dotare managerială înnăscută care i-a permis să urmărească de la Milano întregul proces de producţie ce a însufleţit fabrica din Doccia, în Toscana. Începând din 1928, şi-a expus ideile în revista de arhitectură şi design „Domus”, înfiinţată de el, pe care a editat-o, cu o întrerupere de şase ani (1941-1947), când a fondat publicaţia „Stile”, până la sfârşitul vieţii.

Primele succese au fost obţinute la Bienala din Monza, în 1923, cu vasul „La passegiatta archeological”, ale cărui formă alungită, figuri şi arhitecturi stilizate de inspiraţie etruscă constituiau o noutate. Un pictor sensibil la nou, cum era Carlo Carra (1881-1966), comenta astfel succesul lui Ponti: „Meritul tânărului arhitect Giovanni Ponti, un neoclasic din Milano, profund sincer în căutările sale stilistice, este bogata sa inventivitate”. Au urmat rapid majolicele „Apollonia”, „Emerenziana”, „Domitilla” şi „Leonia”, protagoniste ale seriei „Le mie donne”. Este vorba despre cupe, vase şi platouri dominate de o figură feminină deasupra unei arhitecturi Deco, în care culorile merg de la albastru la galben şi purpură.

Următoarea serie s-a numit „Conversaţii clasice” şi a fost probabil cea mai amplă. Firul conducător e constituit de o serie de personaje – arhitectul, filosoful şi efebul rătăcitor – reproduse pe platouri şi vase de jur împrejur. „Arhitectul”, din această serie, în majolică, prezentat la a doua Bienală de la Monza, a fost atât de apreciat încât baroana Rothschild a cumpărat două exemplare. Ultima serie, „Venatoria”, apare în 1928, şi cuprinde vase de majolică şi porţelan în care predomină culorile verde, prună şi brun, iar decorul constă în scene de vânătoare de un gust vag metafizic. Sub directoratul său artistic, producţia nu s-a limitat însă numai la aceste trei serii. Există o varietate de ceramici care nu aparţin niciuneia dintre ele, platouri de inspiraţie neorenascentistă şi vase globulare, „Le mie terre”, cum le numea Ponti. „Un colecţionar american, cu 15 ani în urmă, nu le voia decât pe acestea”, povesteşte un anticar din Brescia.

Pasiunea colecţionarilor pentru vasele lui Gio Ponti este relativ recentă. A existat întotdeauna un interes pentru creaţiile sale, dar numai în ultimii 15-20 de ani, ele au devenit un fenomen internaţional. În Italia, o creştere a interesului s-a datorat unei mari licitaţii milaneze, din 2005, când au fost propuse vase şi mobilier semnate de Ponti, de o calitate extraordinară. Un grup de patru vase de porţelan, din 1928, decorate cu figuri feminine alegorice, „Justiţia”, „Abundenţa”, „Ospitalitatea” şi „Credinţa”, a fost vândut atunci cu 84.000 de euro. Desigur cotaţiile sunt determinate de mai mulţi factori: nu numai frumuseţea decorului, dar şi tipologia şi provenienţa piesei. De exemplu, în expoziţie există un vas fin din familia „Le mie donne”, un exemplar rarisim pentru că, până a fost descoperit, era cunoscut numai dintr-o veche fotografie în alb-negru. Există deja multe falsuri, mai ales printre piesele de majolică, care sunt mai uşor de reprodus decât cele de porţelan. Un desen prea grosolan sau folosirea aerografului în locul picturii trebuie să stârnească îndoieli. Pentru a fi siguri că arhitecturile stilizate şi femeile „lempickiene” îi aparţin cu adevărat lui Gio Ponti, şi nu unui abil falsificator, este nevoie de multe ori de un expert.
Au trecut 50 de ani de când, în 1961, a fost inaugurat zgârie-norul „Pirelli”, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului Milano de după război, denumit afectuos de italieni „Pirellone”. Proiectat de Gio Ponti, în colaborare cu Giuseppe Valtolina, Pier Luigi Nervi, Antonio Fornaroli, Alberto Rosselli, Giuseppe Rinardi şi Egidio Dell’Orto, el adăposteşte astăzi sediul Regiunii Lombarde. 70 de piese de ceramică, 25 de desene pregătitoare, provenite din colecţii particulare şi de la Muzeul Richard-Ginori, retrasează creaţia ceramică a lui Gio Ponti, de la operele puternic influenţate de antichitatea clasică la cele caracterizate prin perspectiva renascentistă sau prin gustul palladian pentru imaginile antichizante.

Majolicele şi porţelanurile lui sunt în centrul unei pieţe foarte vii, mai ales de la licitaţia din 2005, al cărei catalog rămâne un instrument preţios pentru pasionaţi. Cotaţiile pentu piesele cele mai importante şi rare sunt remarcabile: cu 78.000 de euro a fost achiziţionat un vas decorat cu o scenă din seria „Conversaţii arheologice”. Recent, la Torino, la casa de licitaţii Della Rocca, o pereche de vase, decorate cu alegoria „Temperanţei”, respectiv cu „Maestul de dans”, datând cam din 1930, au fost adjudecate cu ceva mai mult de 30.000 de euro, în timp ce un platou din seria „Venatoria” a fost achiziţionat la Milano, în 2009, la Porro&C, cu 23.560 de euro. Desigur, pentru temele mai răspândite, preţurile sunt mai mici, ca în cazul unei cupe din porţelan policrom „Pelegrinul din Montesanto”, cumpărată cu 11.500 de euro la Genova, sau al vasului globular „Le mie terre” pe fond albastru, din 1929, vândut la Christie’s Londra cu aproximativ 3.500 de euro.

Gio Ponti este cunoscut şi pentru proiectele sale de arhitectură (în 1971 a construit Muzeul de Artă din Denver), pentru designul de mobilier şi piese de iluminat, pentru activitatea pedagogică de la Institutul Politehnic din Milano, pentru numeroasele volume de artă, arhitectură şi design. În plus, este cofondator al Trienalei din Milano, în 1933, devenită una dintre cele mai importante întâlniri europene ale designerilor.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Sunt constituţionale

Legea salarizării profesorilor şi Codul Dialogului Social sunt constituţionale

CCR

Curtea Constituțională a analizat azi legea salarizării profesorilor și Codul de Dialog Social. Cele două acte normative adoptate de Guvern prin angajarea răspunderii au fost declarate constituționale, anunţă Mediafax.

Codul Dialogului Social şi Legea privind încadrarea şi salarizarea în 2011 a personalului didactic au fost contestate în data de 21 aprilie 2011 la CCR de 110 deputaţi PSD şi PNL. Social-democraţii şi liberalii au contestat atât procedura de adoptare a celor două acte normative, cât şi aspecte de fond. Guvernul şi-a asumat răspunderea, în 18 aprilie a.c., pe Codul Dialogului Social şi pe legea care eşalonează plata drepturilor salariale câştigate în instanţă de cadrele didactice.

Codul Dialogului Social cuprinde un set de acte normative precum: Legea dialogului social, Legea patronatelor, Legea sindicatelor, Legea conflictelor colective de muncă, Legea contractelor colective de muncă şi Legea de organizare a Consiliului Economic şi Social. Potrivit noilor prevederi, se desfiinţează contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi se semnează contracte colective sectoriale doar la nivel de ramură. Perioada de probă s-a prelungit la 45 de zile pentru funcţiile de execuţie (faţă de 30 de zile) şi la 120 de zile (de la 90) pentru funcţiile de conducere. Contractele pe perioadă determinată pot fi prelungite până la o durată de 3 ani (faţă de o perioadă de doi ani, cum era până la adoptarea noului Cod al muncii). Se abrogă articolul care prevede că absolvenţii instituţiilor de învăţământ se pot încadra, la debutul în profesie, pe baza unei perioade de probă de cel mult 6 luni.

Noile prevederi au fost intens contestate de sindicate, care au solicitat Guvernului să-şi retragă proiectul de lege. Reprezentanţii USL critică „extinderea” categoriilor care nu pot face grevă decât cu condiţia asigurării unei treimi din activitate, dar şi „limitarea dreptului la grevă”. Opoziția a reclamat „procedura şi modul abuziv prin care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului” pe Codul de Dialog Social şi pe Legea ce eşalonează drepturile salariale ale unor profesori. Ei afirmă că unele prevederi ale legii „nesocotesc” principiile din Constituţie referitoare la negocierea colectivă. „O serie de prevederi din Legea Dialogului Social sunt de natură să aducă atingeri grave dreptului la negociere colectivă. În acest sens stau prevederile prin care: a fost eliminată posibilitatea de negociere la nivel naţional, a fost suprimat dreptul organizaţiilor sindicale de a dobândi reprezentativitate prin afiliere, eliminarea unor garanţii ale respectării dreptului la negociere colectivă”, afirmă semnatarii.

Potrivit premierului, „Legea Dialogului Social vine să completeze şirul reformelor pe care Guvernul României le-a demarat în aceşti ani”. Cât priveşte proiectul salarizării profesorilor, Emil Boc susţine că acesta „nu vizează plafonarea, uniformizarea sau îngheţarea salariilor cadrelor didactice, ci doar stabileşte că în 2011, salariile nu pot fi majorate cu 50%”. Emil Boc a adăugat că 95% dintre profesori nu vor suferi nici o modificare salarială în raport cu salariul primit de aceştia în luna ianuarie. „Azi, în România, pentru aceeaşi poziţie, aceeaşi funcţie, doi profesori în două judeţe diferite au salarii diferite, unul majorat cu 50%, altul, un salariu nemajorat cu 50%, datorită acestei practici neunitare”, a precizat premierul României.
În opinia lui Emil Boc, creşterile salariale trebuie să aibă acoperire în economie. „Orice creştere salarială nu trebuie făcută din pix, ci trebuie făcută doar cu acoperire în economie”, a explicat premierul.
În ceea ce priveşte sentinţele prin care profesorii au câştigat majorarea cu 50% a salariilor, premierul a declarat că toate acestea vor fi respectate. „Aceste sentinţe judecătoreşti se vor respecta ca atare, iar drepturile salariale vor fi achitate în anii următori, conform legii”, a susţinut Emil Boc.

Deciziile CCR sunt definitive şi general obligatorii, urmând să fie înaintate preşedintelui României în vederea promulgării celor două acte normative. Prin această decizie CCR ignoră hotărârile definitive luate în instanţele de judecată, discreditându-se la fel că şi în momentul când a considerat că scăderea salariilor din sistemul bugetar cu 25% se poate aplica uniform la toate categoriile profesionale, mai puţin în ceea ce îi priveşte.

A 6-a Bienală de Artă Ceramică de la Tel Aviv

A 6-a Bienală de Artă Ceramică pune mai multe întrebări decât rezolvă. Tehnologia actuală devine extrem de signifiantă artelor şi meseriilor. Bienala, deschisă în Tel Aviv, la muzeul Eretz Israel, încearcă să cerceteze designul ceramic actual, relaţionat la tehnică şi tehnologie. Graniţa dintre metaforic, critică, material şi funcţional se dizolvă în cercetare şi metodă. Relaţionarea lumilor pune faţă în faţă tradiţia manuală cu noile descoperiri, cum ar fi de exemplu: robotica, mass-media, producţia, mediul digital, tipografia tridimensională. Apar legături între tehnica nouă (high-tech) şi cea de jos, nesofisticată (low-tech). În toate domeniile posibile, natura şi cultura, individul şi societatea, sunt afectaţi de dialogul acestor tehnologii. De Chirico ar fi privit cu enormă mirare coşurile de fum executate din ceramică, acoperite cu glazuri semi-metalice, ca un ecou modern al picturilor sale metafizice. (Artist: Guy Jana)

Noile materiale cer experiment, în formă, textură şi mesaj. Expoziţia subliniază dilema artistului şi flirtul său cu materiale şi medii cum ar fi electronica, lumina, materiale plastice, sunetul şi vibraţia. Exponatele ne demonstrează evoluţia tehnică şi conceptuală a artistului contemporan. Nimic nu mai este văzut ca un obiect vectorial cu un singur scop bine definit, ci produsul artistic se adresează mai multor simţuri şi funcţii simultan. El produce sunet şi lumină sau provocă, vizând atenţionarea celor din jur.
Meira Una plasează portrete în vase destinate fructelor sau nucilor. Portretul ascuns sub conţinut apare ca o surpriză, la epuizarea fructelor consumate, care la început acoperă imaginea.

Fundul unor farfurii este folosit ca decoraţie suplimentară sau ca suport al unor amintiri familiale, după cum ne arată Eitan Gross.

Einat Cohen (panou numit Pixilaţie) foloseşte transparenţa porţelanului pentru a produce un perete iluminat, la întâmplare, de o serie de leduri „ascunse” în sânul lucrării. Din când în când luminile îşi schimbă culoarea şi locul în spaţiu, ferestrele stinse sau luminate fiind în perpetuă alternanţă.

Ce distanţă păstrează artistul contemporan de roata olarului, care timp de mii de ani a produs doar vase utilitare? Iată o provocare a postmodernităţii.

Găsim în expoziţie piese tratate monumental, dar şi minimalist, efecte vizuale, dar şi mesaje ascunse în spatele unei estetici ce aparţine societăţii în care trăim. Porţelanul bunicii, cândva baroc, cu un aer romantic, decorând saloanele pline de crinoline, este acum decorat în culori metalizate sau cu aur strident. Prinţesa nu mai poartă în mână celebrul evantai de porţelan, ca pe vremuri, ci o extravagantă mitralieră, mânuită la fel de graţios ca acel evantai de acum 150 de ani ce aparţinea societăţii aristocrate vieneze. Timpurile se schimbă şi nu în bine. Acest lucru a fost descoperit chiar şi de grecii antici.

Schimbările sunt cruciale şi, acum, artistul nu se mai poate limita la o lume singulară. El este nevoit să îmbine designul cu noile materiale specifice societăţii moderne şi postindustriale, în nevoia de sofisticare estetică. Curatorul expoziţiei Kineret Palti a ales voit produse ceramice industriale şi ale artei tradiţionale din domeniul ceramicii, cele două ramuri fiind prezentate la un loc, graniţele fiind dizolvate. Între prezentul trivial şi sublim nu mai putem trage o linie clară, de demarcaţie, arta, spectatorul şi tehnologia contopindu-se într-un singur trup al esteticului. Găsim în expoziţie expresia unei zicale la modă, larg folosită: „mai puţin este de fapt mai mult”. Ceramiştii par intrigaţi de formele simple. Întâlnim volume clare şi simţim nevoia de subtilitate, toate acestea exprimate prin reducerea formei la esenţă. O mare plăcere, pentru a intra în tainele făuritorilor artei, o simţim când ni se spune cum este făcută, de aici şi fascinaţia de a privi roata olarului şi a asista la naşterea obiectului, care ia fiinţă sub ochii noştrii curioşi.

Un obiect care ne induce sentimentul rotaţiei este seismograful ceramic al lui Rahel Menashe Dor. Cilindrii impecabili, care sunt simboluri al coşurilor monolite ale unor fabrici ce zgârie cerul, pentru a invoca motive ecologice, derivă din creaţia lui Avner Singher.

Ca şi sculptura, ceramica invită privitorul să-şi folosească simţul tactil. Este o nevoie a amatorului de ceramică să o atingă, să-i simtă răceala, suprafaţa, formele. De cele mai multe ori contactul direct este interzis de eticheta „Please don’t Touch”, care te ţine departe de plăcerea atingerii. Îmi amintesc de bucuria unui critic de artă, care la Paris fiind, a reuşit să mângâie „domnişoara Pogany”, al lui Brâncuşi, într-un moment de neatenţie a gardianului. Era fericit şi mulţumit. „Statuia mi-a vorbit”, a adăugat extaziat amatorul de tactil. Ceramica vorbeşte vizitatorului la propriu. Iată această construcţie complexă „Dear John” aparţinând  studentului Zemer Peled de la Academia Bezalel. El îmbină materialul ceramic, finisat şi glazurat în culori metalice, cu proiecţia audio vizuală.

La celălalt capăt al experienţei tactile, Eva Avidar ne invită la reevaluarea sentimentului. Un gândac de bucătărie, realizat la o „super-scară”, cu detaliile bine precizate, ne îmbie să-l mângâiem. Probabil că nu! Reflexul de repulsie automată anulează sentimentul, dar nu ne împiedică să admirăm precizia sculpturii ceramice şi arta perfecţiunii de a îmbina armonios diverse materiale.

Malli Dolingher „conecteză” ceştile de cafea între ele. Textul aplicat digital circulă pe obiecte. Austeritatea este desfiinţată şi funcţionalul capătă o altă dimensiune, amintindu-ne că la o cafea se leagă un dialog sau prietenie şi, de ce nu, destine.

Ronit Baranga în compoziţia „Circuitul Electric” montează fire între vase şi ceainic, fizica şi arta contopindu-se într-o metaforă a conectivităţii care ne guvernează existenţa.

Materiale combinate, într-un un mix filosofic, sunt prezente şi în lucrarea „Corecţie”, aparţinând artistei Varda Yatom. Găsim aici un amestec de materiale ceramice, o tablă de cupru, cauciuc şi negru de fum, asamblaje care produc prin acest cuplu de păpuşi rebutate, de tristă expresie, după o încercare de „cârpeală” pripită, un rezultat ce pare consecinţa unei reparaţii nefericite.

Până şi sexul, anunţul erotic, revistele cu conţinut pornografic îşi găsesc ecou în expoziţie. O farfurie decorată, folosind o bază de porţelan turnată în negativ, cu un colaj inspirat din reclamele fetelor, realizată prin tehnică fotografică pe o emulsie ceramică fotosensibilă, devine mesaj a unei lumi „bombardate” de pornografie în lucrarea lui Yael Jarzin.

Dar, cum modifică artistul destinaţia obiectului? Soluţiile sunt infinite. Iată cum, de exemplu, cănile de cafea secţionate devin suport pentru cărţi sau reviste. O librărie ar expune noile apariţii folosind ceştile de cafea? Probabil că da, cine nu a stat la o cafea cu o „lectură” în mână? Dar cana şi farfurioara sunt aproape acoperite de revista de modă! Mesajul este dependenţa culturală de lectură ca dorinţă de simulare şi stimulare. (Autor: Sahar Batsry)

Orly Montag reface din porţelan turnat „six pack”, sticle de coca-cola sau apă minerală, decorate cu mânere, construind o fabulă despre protestul frecvent ale consumatorului care nu se descurcă cu sarcina de a căra greutatea acestei poveri, în drum spre casă.

Ceramica industrială este ilustrată de o construcţie high-tech, din lemn, metal şi coaste realizate din material ceramic, sugerând un suport de baie sau modelul negativ al unui vas care ţine lichide. De remarcat este ritmul compoziţional, asemănător cu cel folosit în arhitectură. (Autori: Udi Kramsky & Shiri Shamir)

Gal Yaari se ocupă cu grafica digitală aplicată pe ceramică. Eventuale dale sau piese încastrate în tencuială sunt acoperite cu fotografii, în care pune accent pe detaliu, inspirând o fineţe ce pare imposibilă de realizat manual.
Formă şi textură, materiale ancestrale, produse moderne, inteligenţă, gândire la rece în faţa computerului, toate acestea arată o artă ceramică în continuă evoluţie. Ce învăţăm de la sfârşitul Renaşterii sau Postmodernismului? Arta ceramică este suma multor meserii, care ne modifică viaţa şi, mai ales, felul în care trebuie să o înţelegem. Uneori eşecul şi dezamăgirea sunt în atenţia artistului. Aceste figurine sunt într-un dialog despre complexitatea trupului uman şi deconstrucţia lui. Rupt, dezmembrat, reconstituit, exponatul ne sugerează straturile mentale parcurse în înţelegerea subiectului, procesul cognitiv prelucrat de emoţie şi gândire.

Bienala din Tel Aviv ne demonstrează că în spatele fiecărei piese există un sufet, un mod de interpretare şi de prelucrare a mesajului care nu este gratuit, ci gândit şi desenat cu precizie. Meseria şi tradiţiile, funcţionalul şi gustul pentru frumos, în balanţă stând tehnologia care cere reconstrucţie, un design de tip nou şi adaptare la progres, toate se îmbină în cadrul expoziţiei din cadrul bienalei. Energia creatoare curge între arte şi practica din viaţa cotidiană, manifestul zilei fiind amestecul celor două, acceptarea şi reciclarea. Oamenii admiră şi colecţionează ceramică. Multitudinea de activităţi în care folosim ceramica ne defineşte speţa. Ceramica este o acţiune afectivă şi sentimentală deopotrivă. Îmi aduc aminte de mama mea care aranja minuţios în zilele de vineri florile, într-o vază veche, o amforă modestă de pământ pictată. La finalul acestei operaţiuni mângâia vaza că pe un prieten drag. Arta ceramicii, aşa cum o percepem, veche şi nouă, reţine pulsul schimbării, trecând prin procesul de transformare a pâmântului maleabil, care prin foc devine rigid, în confruntarea cu eternul. Există un privilegiu în a produce obiecte ceramic. Timpul este îndurător cu arta. Pot trece sute sau chiar mii de ani care să nu altereze obiectul, spiritul său fiind acolo, întipărit ca un  ecou al unor oameni şi epoci.
(Text şi foto: Adrian Grauenfels)