Dragoş Lumpan – Ultima transhumanţă

Expoziţia „Ultima transhumanţă”, semnată de fotograful român Dragoş Lumpan, a avut loc în luna iunie, în cadrul secţiunii Open PHoto Cuenca a Festivalului Internaţional de Fotografie şi Arte Vizuale – PHotoEspaña 2011, ediţia a XIV -a.

Dragoş Lumpan a urmărit din interior, de multe ori trăind loalaltă cu ciobanii, fenomenul transhumanţei, nu doar în România, ci şi în Turcia, Albania, Grecia sau Italia. Spania este, de asemenea, o ţară în care moştenirea lui Abel a fost prezentă secole de-a rândul. Dragoş Lumpan încearcă, prin fotografii deja premiate (premiul al III-lea la European Central Bank Annual Photography Award în 2009), să capteze esenţa unui fenomen pe cale de dispariţie.

„Primii copii ai lui Adam şi Eva au fost Cain şi Abel. „Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” (cf. Torei, Bibliei şi Coranului). La fel cum unul dintre primii oameni a fost cioban, la multe popoare formarea naţiunii a fost generată în mare parte de tradiţiile pastorale. Oricât de modernă, sofisticată şi ultra-tehnologizată ar fi lumea contemporană, ancestral moştenim o parte din Abel. Gustave Le Bon scria în „Psihologia mulţimilor” că „Nici un geniu naţional, nici o civilizaţie nu ar fi posibile fără tradiţii… Civilizaţia este imposibilă fără tradiţii, iar progresele sunt imposibile fără distrugerea acestor tradiţii.” Dificultatea, şi este o dificultate imensă, este de a găsi un echilibru corect între stabilitate şi schimbare. Din păcate, schimbările socio-politice şi economice apărute în lume, au impus noi reguli şi moduri de viaţă ce conduc, cu sau fără intenţie, la anihilarea unor tradiţii, la dispariţia accelerată a unor meşteşuguri, a unor obiceiuri. Acum suntem martorii dispariţiei transhumanţei – un obicei care ne defineşte în mare măsură. O parte importantă a culturii europene va dispărea o dată cu drumurile ciobanilor şi, cum nu putem împiedica asta, am încercat să păstrăm cât mai bine la nivel artistic şi documentar memoria acestui mod de viaţă. Astfel, în ultimii patru ani, am cartat în fotografie şi film rămăşiţele transhumanţei din România, Marea Britanie, Italia, Turcia, Albania şi Grecia.” (Dragoş Lumpan – www.lumpan.ro)

Dragoş Lumpan este unul dintre cei mai apreciaţi şi premiaţi fotografi români ai momentului, potrivit Mediafax. Colaborator constant al revistei National Geografic, autor al unor albume despre mănăstirea Stavropoleos sau despre viaţa monahală dintr-un lăcaş din nordul Moldovei, dar şi autor de fotografii de publicitate sau scurtmetraje documentare. Dragoş Lumpan este un artist complex, cu o privire atentă, îndreptată spre zone mai puţin vizibile ale realităţii.

Interesantă este munca pentru pregătirea expoziţiei „Ultima transhumanţă” din cadrul festivalului PHotoEspaña 2011, pe care o puteţi urmări pe YouTube, într-un flimuleţ de 1 minut şi 31 de secunde, pe care îl găsiţi aici.

În continuare vă prezentăm un fragment dintr-un interviu acordat de Dragoş Lumpan, în anul 2006, lui Simion Buia, apărut pe LiterNet.ro.

Dragoş Lumpan în dialog cu Simion Buia

Dragoş Lumpan: Riscăm să ne pierdem şi energia,
şi entuziasmul în lamentări puţin rodnice

Simion Buia: De ce „mişcate”? Fotografiile.

Dragoş Lumpan: E o serie începută acum vreo 7 ani. În acea perioadă lucram mult în studio, făceam mai mult fotografie de reclamă, comercială, statică, şi poate dorinţa de a (mă) mişca m-a făcut să urmăresc şi un alt gen de fotografie, această atitudine venind ca o contrabalansare a unei fotografii foarte riguroase, rigide, clare. Nemişcate.

– Cum au fost fotografiate? Digital? Seara, ziua? Văd aici o imagine care „imită” filmul infraroşu. Sunt „întoarse” din soft?…

– Toate fotografiile de aici sunt făcute din maşină, care uneori mergea destul de repede. Fotografiile cu vaca şi măgarii sunt făcute în România, păsările în drum spre Photokina, iar celelalte în savane din Africa: în Kenia şi Tanzania. Toate, desigur, au legătură cu prea multa mişcare a noastră, de zi cu zi, utilă ori ba. Nu sunt „mişcate” în nici un fel din calculator. Ele aşa sunt pe suportul original. Sunt mişcate doar din fotografiere. Sunt făcute cu teleobiective, cu timpi relativ lungi. Cele din Africa sunt realizate în condiţii de iluminare slabă: dimineaţa sau seara.

– Care este suportul original?

– Cele din Africa sunt făcute cu un Nikon D 70, digital aşadar, folosind 3 teleobiective între 100-500 mm, la deschiderea maximă. Celelalte sunt făcute ziua în amiaza mare, pe negativ de 35 mm, cu aceeaşi tehnică (desigur, cu diafragma închisă).

– Alte animale?…

– În numărul din iulie 2006 al revistei National Geographic din România a apărut un articol despre caii din România fotografiaţi de mine. Am lucrat mai bine de jumătate de an pentru aceste imagini.

– Ce vă deranjează, în mod special, ca fotograf în această ţară fotogenică, dar barbară?

– Încerc să observ / discut / fotografiez partea frumoasă a lucrurilor. Urâtul e prea evident, prea comun, prea aproape de noi, şi riscăm să ne pierdem şi energia, şi entuziasmul în lamentări puţin rodnice.

– Cum vi se pare nivelul profesional al fotografilor din România?

– Mai ales în ultima vreme, de când e mult mai uşor să vezi fotografiile pe internet, am avut surprize foarte plăcute cu mulţi fotografi, mai ales tineri. Valoroşi.

– Enumeraţi?

– Ohhh, nu. Poate omit pe cineva şi apar iritări. Breslele româneşti sunt foarte sensibile.

– Ce faceţi acum?

– La începutul lunii decembrie 2006 se va lansa un album cu fotografii pe care le-am făcut la mânăstirea Sihăstria Putnei. Albumul conţine aproximativ 80 fotografii A4 şi încă pe atâtea mai mici. Fotografiile sunt însoţite de scurte citate din sfinţi părinţi, scriitori bisericeşti, călugări contemporani. Albumul apare la editura mânăstirii Sihăstria Putnei. Din decembrie albumul se va vinde pe piaţă. (Notă: O versiune în format electronic complementară volumului pe hârtie a apărut la Editura LiterNet)
(Interviu realizat de Simion Buia, preluat din Fotomagazin, decembrie 2006)

SantralIstanbul. Muzeul energiei

Fotoreportaj de Ciprian Isac

Articol preluat de pe GraphicFront.ro 

Nu sunt un nostalgic și chiar cred că unele lucruri trebuie să se schimbe. Pot să mă uit în jurul meu însă, să fiu cel puțin constatativ și să îmi pun tot felul de întrebări.
Toată țara e într-o mare ruină. Fie naturală, fie provocată. Patrimoniu, sub o formă sau alta, biserică ori sit industrial: ruină. Ba de la timpul care le duce în pamântul din care au venit, ba de la picamerele și escavatoarele omului. Trecând pe langă astfel de locuri, ai crede că trăim vremurile unor mari reconstrucții. Fals. Trăim vemurile unor mari demolări. Asistăm la evoluția unor și mai mari ruine. Sau la involuția unor impresionante prezențe, una mai emblematică decât cealaltă, fie că e lăcaș de cult, locuință nobiliară sau combinat siderurgic.

Dacă citim în presă, acest fenomen se cheamă desigur: ...tendință de regenerare urbană și strategie de atragere de capital... dar trecând pe langă locurile cu pricina, la intervale de 5 ani să spunem, îmi veți da mie dreptate. E o paragină în continuă expansiune, întinsă pe sute de kilometri. Pârloagă, dacă vreți alt cuvânt.

Din păcate, nu e așa o fericire să fim trăitorii acestor timpuri. Nu avem de ales, însă. Tot ce putem face e să ne punem întrebări. Și la acest stadiu vom ramâne. E greu să te elucidezi, iar dacă, să zicem, ajungi la vreo concluzie, ea e foarte tristă, revoltătoare și chiar îngrețoșătoare pe alocuri.

Bun. Îmi pun și eu câteva întrebări, aici, în scris. Absolut nevinovate și absolut puține; pentru că pachetul din care provin aceste nelămuriri e mult mai mare.
Știind că nu ai resurse să pui altceva în loc și mai ales știindu-te nepriceput în ale demolărilor și reconversiei, n-ar fi mai bine să vezi ce au făcut alți oameni/alte nații cu fabricile, mașinile de tipar, turnurile, halele industriale… Chiar totul trebuie tăiat la fierul vechi și aruncat?
De ce trebuie să eliberăm cu orice preț tot terenul!? Putem pune ceva în loc? De ce oare în alte țări se mai păstrează anumite porțiuni dintr-un sit industrial, de pildă, și se integrează în noul campus universitar, spațiu cultural, muzeu, zonă rezidențială sau chiar spațiu comercial!?!? De ce oare!? Chiar avem o personalitate și cultură atât de puternice, încât să nu vrem să învățăm nimic de la alții?

Ce vroiam să spun de fapt, este că e mare păcat să nu putem trage cu ochiul la ce fac alții. Sau mai bine zis la ce păstrează alții. Măcar cât de cât. Desigur frumosul, urâtul, binele, răul sunt discutabile, dar parcă nu atât de discutabile… dacă vrei cu adevărat, te cam prinzi care cum sunt… iar dacă totuși nu îți dai seama, acum chiar ai cum să vezi cum au procedat alți oameni în situații similare.
Întotdeauna vor fi oameni destepți, maturi, cu discernământ, care să păstreze anumite lucruri. Dincolo de foamea de moment, dincolo de câștigul imediat. Păcat că ei se află în alte țări, vorbesc alte limbi, se exprimă diferit și mai ales păcat că noi nu avem treabă cu ei, chiar nu ne interesează, ei au treaba lor, noi o avem pe a noastră. Mare păcat. Autosuficiența, neștiința, dorința de câștig imediat și lipsa de cultură formează o combinație care face ravagii în România acestor vremuri.
Gluma cu externalizarea conducerii României nu mai are haz. Măcar o franciză s-ar putea face cu cineva…

Și, ca să fiu cinic, aș spune că păcat e nu doar că se rade masiv în țara asta în care oricum totul e cam pe ducă, dar că trebuie să parcurg distanțe mari ca să văd cum arată o veche mașina de tipar, un motor electric, o pompă de apă etc.
Ce vedeți în acest articol este un exemplu simplu de reconversie. Unul admirabil, făcut de turci. Un demers atât de la îndemână. Trebuie doar să scoți din priză, să nu arunci, să cureți frumos și, dacă nu există deja, să faci o pasarelă pe unde sa treacă lumea, cum zicea un prieten, ca în peșteră. Apoi poți pune un om cu chitanțier la intrare. Iar acel loc va începe să producă din nou. Și cu cât va trece mai mult timp, cu atât va fi mai exotic.
E chiar atât de greu? (Ciprian Isac)

Ciprian Isac este născut pe data de 8 septembrie 1968 la Hunedoara. Este absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti (clasa profesor Mircia Dumitrescu). El este cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005, iar în anul 2010 porneşte graphicfront, proiect ce include printre altele şi seria cărţilor Grafică fără computer.
SURSA: GraphicFront.ro
Vedeţi prin comparaţie: Temple ale industriei