Interpretări digitale ale peisajului

Reconfigurarea elementelor din natură
prin intermediul fotografiei


Una din pasiunile pe care le am din copilărie este pescuitul. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când tatăl meu mă trezea pe mine şi pe fratele meu pentru a ajunge la ora cinci dimineaţă pe malul apei. Pot spune că imaginea răsăritului, în dimineţile de vară, atunci când soarele se ridică deasupra aşa ziselor „lagune negre”, ochiuri de apă pline de brădiş unde mă aflu în căutarea ştiucii, este de o frumuseţe ce te îmbată cu un aburii bălţii ce-ţi intră în sânge. Respiri balsamul unei lumi puse sub semnul irealului și imaginarului. Fiecare dimineaţă are un farmec unic.


Anul acesta, în plină iarnă, conducerea filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Deva mi-a luat atelierul de creaţie printr-o hotărâre abuzivă, atelier pe care îl aveam în chirie de doi ani de zile, din cei trei cât era prevăzut în contract. Hotărârea hilară a consiliului director venea cu o serie de argumente nefondate. Unul din argumente însă, aparţinând vicepreşedintelui filialei Torino Bocaniciu, un artist amator, fără studii de specialitate, fiind autodidact, m-a uimit. Mi-a spus că mă aflu „mai mult pe malul apei decât în atelier şi lucrările mele sunt din perioada liceului”.  Am terminat Liceul de artă din Cluj, în anul 1989, când acrilicele şi pânzele erau materiale la care de cele mai multe ori visam. După ce am terminat liceul de artă am urmat cursurile secţiei ceramică din Academia de Arte Vizuale din Cluj, timp de 6 ani. Lucrările mele din acea perioadă, din păcate, în mare parte s-au pierdut, doar câteva dintre acestea fiind expuse în secretariatul unei şcoli din Hunedoara. Ceea ce susţinea vicepreşedintele filialei devene nu putea fi considerat ca un afront la adresa mea, deoarece, în calitatea sa, să spunem de manager, nu avea de unde să ştie că dezinvoltura cromatică pe care o are un elev în anii liceului este înlocuită treptat de tehnică, în mare parte datorată studiului din facultate. Pentru a nu continua cu acest subiect fiindcă nu doresc să am o stare conflictuală cu cei din conducerea filialei devene, o filială ce are mulţi membrii pe care îi stimez, o să menţionez doar faptul că nerecunoscând legitimitatea conducerii alese pe listă, în grup şi vot prin corespondenţă m-am transferat la filiala UAP Interjudeţeană Cluj-Bistriţa.

În toamna anului trecut, în micul atelier de 13 metri pătraţi, cel care deranja prin faptul că-mi aparţinea, încercam să experimentez pe pânză o serie de tehnici asemănătoare cu cele folosite pentru patina ceramică, un efect de îmbătrânire forţată a suprafeţei de culoare. Anul acesta a trebuit să caut noi formule de studiu care, să zicem, se pretează a fi folosite într-o locuinţă. Am apelat la tehnicile foto.

Fotografia, la fel ca şi pescuitul, am învăţat-o tot de la tatăl meu, în copilărie când, în baie, ne procesam singuri pozele realizate cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat într-o televiziune locală, cerând uneori sfaturi de la profesorii Eugen Moritz şi Dorel Găină, de la secţia foto-video din cadrul Academiei de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. În fotografiile de faţă, dedicate reprezentării realului, intervenţiile picturale au menirea de a pune în valoare atmosfera din natură şi nu de a transforma imaginea prin reconfigurare, ca în cazul „transfotografiei” din discursul teoretic şi experimental al şcolii de la Cluj.

Vă întrebaţi ce are pescuitul în comun cu arta. Pescuitul în sine nu are nimic comun cu arta. „Arta pescuitului” este o expresie tot atât de exagerată ca şi cea folosită în cazul chirurgului care „taie artistic”. Pescuitul este o pasiune, un hobby şi atât. Însă, fotografia este de două veacuri un domeniu al artelor. Subiectul instantaneelor surprinse este la libera alegrere a fiecărei persoane care se ocupă de fotografie. Structurile din natură, elementele vegetale, peisajele sau portretele, la fel ca şi în celelalte domenii ale artelor vizuale, sunt teme abordate atât de fotografii amatori, cât şi de cei profesionişti. Sentimentul pe care îl provoacă imaginea surprinsă prin încadrare, compunere a elementelor în cadru şi lumină dau valoarea fotografiei, la fel ca şi în cazul oricărei compoziţii plastice. Ieşirea în plein-air la peisaj este o practică des folosită de artişti, mai ales în perioada Impresionismului, în dorinţa lor de a surprinde diferite momente ale zilei. Este inutil să explic de ce Grigorescu, Andreescu sau Monet, Cézanne şi van Gogh preferau să mergă cu şevaletul în peisaj pentru a reda imaginea naturii şi nu stăteau în atelier la o cafea. În fond este o opţiune. Poţi sta pe terasele din oraş în căutarea inspiraţiei creative sau poţi să te umplii sufleteşte de culoarea pe care o oferă însăşi natura pentru a-ţi forma o privire analitică ce poate extrage esenţialul realităţii. Încă din facultate ieşeam împreună cu patru colegi de an şi cu Gil Turculeţ, atunci asistent universitar, la peisaj, în natură. Cu picturile realizate, din care am păstrat doar una, cea cu Cetatea de la Râmetea, am realizat în anul 1995 expoziţia de grup intitulă „Peisaje”, la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, curator Maria Rus Bojan.

În urma celor prezentate sper că înţelegeţi de ce pescuitul şi fotografia, în cazul meu, fac casă bună. Este la fel ca şi atunci când ţii în mână un album de artă pe care îl poţi răsfoi, uitându-te la poze sau îl poţi studia.
Pentru a pricepe de unde vine această dragoste pentru peisaj voi încerca să descriu o zi de pescuit, încercând să redau cu ajutorul cuvintelor şi al imaginilor atmosfera unei dimineţi petrecute pe baltă.

Spectacolul naturii

Ne trezim dimineaţă, de obicei la ora 04.00. În perioada concediului de odihnă merg împreună cu un vecin, amândoi având pasiunea pescuitului sportiv. Cu o zi înainte am colindat o serie de bălţi unde am prins câţiva cărăşei pe care îi vom folosi încercând să capturam o ştică. În zilele de vară pornim de acasă în jurul orei 04.30. Oraşul doarme şi este liniştit, străzile fiind aproape pustii. Părăsim drumul principal şi ne îndreptam spre bălţile limpezi, de culoare neagră, cu stufăriş, situate de-a lungul râului Mureş.

Nu suntem pentru prima dată pe aceste „ochiuri de apă” aşa că nici chiar ceaţa dimineţii nu ne împiedică. Ştim drumul pe de rost cu toate gropile şi denivelările lui. Balta apare în lumina farurilor de la maşină. Este încă întuneric. Scoatem undiţele şi le pregătim în timp ce ne bem cafeaua caldă pusă în termos. Roua dimineţii s-a aşternut peste tot şi plantele par a fi ca după ploaie.

Când începe să se lumineze aruncăm tot arsenalul de undiţe. Ştiuca nu trage pe timp de noapte aşa că aşteptăm primele raze ale soarelui. Desaupra bălţii începe să se ridice un nor de aburi de parcă aceasta a luat foc. În liniştea dintre noapte şi zi auzim în stufăriş cum începe forfota. Se aud plescăituri deasupara apei, semn că peştele a început să umble după hrană. În spatele dealurilor din zare se vede o lumină de culoare roşie. Dintr-o dată un glob incandescent se ridică pe cer. Este momentul pe care îl aşteptam. Este începutul unei zile în care soarele ne mângâie cu primele sale raze. Am sentimentul că plutesc năuc între cer şi o oglindă fluidă.

Plutele se joacă pe suprafaţa apei care primeşte o culoare sclipitoare. Ştiuca, prin aspectul ei alungit, cu botul în formă de cioc de raţă este un peşte care pare că a străbătut veacurile din timpuri străvechi. Am un respect deosebit pentru acest răpitor tenace care atacă prin surprindere. Pentru a-l prinde trebuie să ai răbdare. Trăsătura ştiucii este unică şi inconfundabilă, de o frumuseţe ce nu poate fi egalată de alt peşte, printr-o zvâcnire energică, rapidă şi cu multă forţă. Aşteptăm ca plutele aflate la margine stufărişului să se scufunde. Uneori am avut capturi frumoase, alteori ne-am întors fără nici un peşte. Cuvântul de ordine este „răbdare”. Nu voi insista asupra acestui subiect pentru că nu doresc să transform articolul într-o lecţie de pescuit. Mă voi opri asupra peisajului de dimineaţă, unic în fiecare zi. Au fost zile când nu am avut aparatul de fotografiat la mine şi am regretat acest lucru. Aici, în peisaj, am înţeles acea poveste legată de numele lui Grigorescu care a dorit să surprindă un răsărit de soare în pictură. Şi-a notat ora pentru a veni a doua zi. Când a ajuns a doua zi locul era acelaşi, dar peisajul era altul.

Ceaţa începe să să risipească. Uneori am avut vreme frumoasă, alteori vreme mohorâtă. Şi într-un caz şi în celălalt spectacolul naturii este acelaşi. Dacă nu prindem nimic ne bucurăm de ceea ce vedem în jurul nostru şi ne vom mulţumi cu cele câteva cadre pe care le-am imortalizat. (Grigore Roibu)