De vorbă cu Silvia Saitoc

Despre artă şi net.art

Silvia Saitoc este unul dintre curatorii români tineri, aflându-se în topul celor mai activi curatori ai anului 2010 realizat de revista ArtClue. Un display al activitaţii ei poate fi urmărit în arhiva şi în programul galeriei Atelier 35 pentru care lucrează de un an şi jumătate.

„Succesul nu ţine de numărul celor prezenţi la vernisaj”

Cătălina Coşoiu: Ai terminat Facultatea de Filosofie. Cum te-ai hotărât să faci curatoriat de la filosofie?

Silvia Saitoc: Am terminat Facultatea de Filosofie în 2007, însă în anul doi am luat hotărârea să dau la ITA. Lucrurile s-au legat, la Filosofie făceam estetică iar la Universitatea de Arte aveam cursuri de istoria şi teoria artei. Acum îmi fac la ITA dizertaţia de master despre net.art, cu aplicaţie asupra unor termeni precum original/copie, propietate, copyright. În plus, problemele ridicate de expunerea lucrărilor de net.art în spaţiul unei galerii îmi par extrem de incitante iar de aici până la a încerca să organizez asemenea expoziţii nu a fost decât un pas.

– La sfârşitul anului trecut ai expus, împreună cu Matei Sâmihăian, o serie de lucrări de net.art într-un internet café şi ai curatoriat, în aceeaşi formulă, expoziţia „Browsing” la Atelier 35. Care este numitorul comun?

– Matei este preocupat de câțiva ani de tot ce înseamnă internet culture și are contacte cu artiștii care activează on-line. Împreună ne-am propus să redăm ceva din vibe-ul extraordinar al scenei actuale de net art şi să organizăm o serie de expoziţii în Bucureşti. Speed-show-ul din octombrie a fost prima dintre ele iar următoarea va fi deschisă în cadrul Nopții Albe a Galeriilor la Atelier Zona noastră de interes nu se rezumă însă la net.art,  ci se extinde la ceea ce astăzi se numeşte „post net.art” sau „internet aware art”, adică la artiştii ale căror lucrări sunt direct influenţate de mediul on-line. „Browsing“ a fost gândită în această direcţie. Pe noi ne-au interesat două lucruri: ce probleme apar atunci când încerci să documentezi irl un proiect de cercetare on-line şi modul în care elemente ale acestei arhive sunt apropriate şi recontextualizarte de către artişti.

– „Browsin” a adunat lucrările mai multor artişti implicaţi în proiectul Internet Archaeology. Îmi poţi spune mai multe despre I.A. şi despre modul în care aţi lucrat cu aceştia?

– I.A. funcționeză ca o platformă on-line de expunere şi arhivare a artefactelor grafice specifice web-ului vernacular, dar şi ca un spaţiu destinat proiectelor de net.art care se raportează din punct de vedere estetic la frame-urile vizuale ale web-ului anilor ’90.
Faptul că Matei e membru I.A. a facilitat discuțiile cu cei implicați în proiect. Cu Ryder Ripps, fondatorul I.A., am început să chatuim despre expoziția de la Atelier 35 încă din primăvara anului trecut. Una dintre ideile de la care am pornit a fost să transferăm în spaţiul galeriei structura online a platformei, adică atât partea de arhivă cât şi partea de producţie artistică. Evident că miza era utopică, însă toate polemicile legate de modul în care vom realiza acest proces ne-au motivat să continuăm. În vară am contactat artiştii. Unii au produs lucrări special pentru „Browsing” şi au venit cu noi propuneri de expunere iar alţii şi-au adaptat lucrările deja existente pe net pentru spaţiul galeriei. Benjamin Lotan ne-a ajutat prin intermediul formatului Image Grid să expunem inclusiv partea de research a web surferilor care lucrează în cadrul platformei I.A.

– Aţi avut dificultăți? Ce a mers bine, ce nu a mers chiar cum v-ați fi dorit?

– În primul rând dificulăţile au fost legate de tranziţia lucrărilor din mediul lor originar de expunere şi producţie în spaţiul fizic al galeriei. O altă problemă a fost stabilirea unui dialog în timp real cu cei implicaţi în proiect datorită diferenţelor de fus orar. De asemenea, bugetul mic de producţie al unei  expozitii autofinanţate a omorât „din faşă” idei de expunere şi proiecte de lucrări care necesitau costuri mari. Ce a mers bine? Vibe-ul extrem de pozitiv al celor cu care am lucrat la expoziţie şi feedback-ul constant al comunităţii de net artişti.

– Ai mai fost implicată şi în alte proiecte? Ce alte expoziţii ai mai curatoriat?

– De un an şi jumatate lucrez pentru Galeria Atelier 35 şi mă ocup, alături de cei care au fost implicaţi încă de la început în proiect, de cam tot ce înseamnă organizarea şi funcţionarea galeriei. Anul trecut am curatoriat aici expoziţia Vedei Popovici „Muzeul Orb” şi am co-curatoriat, împreună cu Dan Popescu, expoziţia lui Tets Ohnari. Ultima expoziţie la care am lucrat în calitate de curator şi care mai poate fi vizitată până pe 5 aprilie este a Leei Rasovszky.

– Mizezi pe succesul unei expoziţii? Ce înseamnă pentru tine succesul unei expoziții?

– Pentru mine, succesul nu ţine atât de numărul celor prezenţi la vernisaj, de apariţiile în presă sau de vânzări, ci de o anumită dinamică a dialogului din backstage. Mizez mult pe dialogul cu artiştii implicaţi într-un proiect de expoziţie. Dacă este real, constructiv atunci sunt şanse mari ca, în final, acest dialog să se concretizeze într-o expoziţie bună.

– Care a fost până acum expoziţia cu cel mai bun concept curatorial pe care ai văzut-o?

– Mi-a plăcut expoziţia Re: akt! curatoriată de Domenico Quaranta la MNAC. În mediul on-line, cred că echipa curatorială Caitlin Denny-Parker Ito a reuşit să dezvolte, sub conceptul JstChillin, una dintre cele mai active platforme de producţie şi expunere a lucrărilor fresh de net. art.

– Care sunt artiștii cu care îţi doreşti să lucrezi?

– Îmi doresc să curatoriez o expoziţie AIDS-3D în spaţiul unei galerii din Bucureşti. Din păcate, o asemenea expoziţie este extrem de dificil de realizat datorită costurilor mari de producţie implicate de crearea unor instalaţii site specific bazate pe tehnologii performante.

– Poţi să ne spui ceva despre proiectele tale viitoare?

– Acum pregătesc, împreună cu Matei Sâmihăian şi Kari Altmann, o expoziţie de grup care va fi deschisă la Atelier 35 cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor. (Interviu realizat de Cătălina Coşoiu)
SURSA: ArtClue

Capul dragonului

La Marea Bohai,
la capătul Marelui Zid chinezesc

Graţie unui proiect al Radio China Internaţional am ajuns în golful Mării Bohai, în Estul Chinei, la aproximativ 300 kilometri de Beijing. Aici, în Marea Bohai, Marele Zid chinezesc îşi încheie misiunea estică, intrând pentru câteva zeci de metri în apa sărată a golfului. O experienţă unică, necesară pentru a înţelege dimensiunea şi „presiunea” milenară a unei istorii contopite cu prezentul, aşa cum este cea a Chinei.

Denumit „Capul dragonului” (Laolongtou), capătul Estic al Zidului chinezesc are o istorie relativ recentă, temelia fiind pusă în timpul dinastiei Ming (1368 – 1644). În condiţiile în care chinezii identifică Marele Zid cu un dragon, secţiunea care intră în mare este considerată capul dragonului care se joacă în apă.

Construit pe zona muntoasă Songling, ramură a Muntelui Yanshan – „Sufletul Chinei”, Laolongtou este unic în ansamblul de coastă a Marelui Zid. Ansamblul zidului cuprinde: turnul Chenghailun, o expoziţie a generalilor care au activat aici, Templul Dragonului Rege şi spaţiile rezervate casei imperiale Ming. La câteva sute de metrii de Laolongtou se află Templul Zeului Mării, o construcţie aflată şi ea mult în mare, ca o peninsulă în care poeţii vremurilor găseau inspiraţie.

Istoria Laolongtou este destul de agitată. Reamintesc doar evenimentul din anul 1900, când cele opt mari puteri: Marea Britanie, SUA, Germania, Italia, Japonia, Franţa, Rusia şi Austria au invadat regiunea şi au bombadat „Capul Dragonului”. Un tun aparţinând armatei franceze este şi azi martorul evenimentelor de acum peste 100 de ani. După ultima restaurare, din anul 1987, care l-a readus la forma iniţială, a fost păstrată şi protejată o porţiune din zidul original de la 1580.

Dincolo de istoria care atrage zilnic mii de turişti chiar şi în acest capăt al Chinei, staţiunea Beihaihe, dezvoltată la Marea Bohai, este o adevărată „insulă” rusească în China. Mulţi dintre cei peste 60 de mii de locuitori trăiesc din turismul dedicat vorbitorilor de limba rusă. Imaginea oraşului, cu precădere a zonelor turistice, este definită de reclame şi magazine decorate cu caractere chirilice. Angajaţii restaurantelor, barurilor, magazinelor şi chiar vânzătorii ambulanţi te atrag vorbindu-ţi în rusă, pentru că la fel cum europenii deosebesc cu dificultate locuitorii ţărilor asiatice, la fel, şi aici, orice occidental este un potenţial … rus. Cert este că, de la marile zone rezidenţiale turistice până la farmacii sau spitale, totul poartă inscripţii ruseşti, dovadă că turiştii ruşi se simt aici ca acasă, iar chinezii ştiu să se adapteze oricăror pretenţii. Până şi mâncarea din restaurante este diferită, bufetul suedez, în care găseşti mâncare europeană, este o „evadare” binevenită în oceanul de experienţe culinare tradiţionale chinezeşti.

Golful Mării Bohai şi staţiunea Beihaihe a fost preferată de diplomaţii englezi şi bogătaşii chinezi încă din 1890, rămânând locul preferat al oficialilor guvernamentali chinezi pentru petrecerea concediilor pe timpul verii. Poate şi pentru că multe dintre decizii politice care au influenţat evoluţia Chinei au fost luate aici. De asta Beihaihe este considerată o locaţie similară staţiunii Camp David din SUA.

Ca o dovadă a bunelor relaţii dintre China şi Rusia, în 1954, aici a fost construită „Pensiunea prieteniei” (acum Hotelul prieteniei), o locaţie uriaşă, cu zeci de vile, restaurante, săli de masaj şi în mod firesc acces direct la plajă. Modernizată şi în permanentă transformare, locaţia este preferată de turiştii ruşi cu resurse, dat fiind faptul că aici o noapte de cazare porneşte de la suma de 100 USD şi urcă până la 250 USD. Însă preţurile în staţiune sunt accesibile tuturor turiştilor, dat fiind că pentru micii afacerişti chinezi este important să vină banul constant.
Text publicat şi pe Radio China Internaţional
SURSA: Dan Tomozei – Descoperind China

Fotograful care a dezbrăcat-o pe Helen Mirren

Juergen Teller, cel mai aclamat fotograf de modă din lume, expune la Brunkenthal

Două expoziţii de fotografie de excepţie sunt deschise până mâine 31.07.2011 la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu. Excepţia rezultă din lucrările memorabile ale lui Jurgen Teller şi din tema dificilă a experimentului de grup, „Desire is WAR”.

Juergen Teller: Texte und Bilder/ Texte şi imagini

Nu cu puţin timp în urmă a fost publicată o fotografie senzaţională cu Helen Mirren, goală la 65 de ani, în cadă (vezi fotografia pe rubrica de News). Imaginea a fost opera renumitului fotograf german, Juergen Teller, de 47 ani. Fiind unul dintre cei mai iubiţi fotografi de modă, Teller a avut privilegiul să scoată nişte bijuterii de artă din chipuri sau gesturile unor vedete. Tot el a a realizat fotografii cu pictorul şi fotograful David Hockney fumând scufundat într-un fotoliu sau cu misterioasa actriţă Charlotte Rampling pozând goală la Luvru, alături de care însuşi fotograful apare în câteva ipostaze intime.

Acest fenomenal artist vizual a fost în România, la vernisarea expoziţiei sale de la Brukenthal, oferind un spectacol surprinzător, aşa cum lucrările însele o fac. Teller are o metodă unică şi fascinantă de a combina fotografia de modă comercială cu arta şi fragmente din viaţa personală, aspecte care l-a făcut responsabil pentru campaniile realizate în ultimii ani pentru Marc Jacobs, Helmut Long, Yves Saint Laurent sau Vivienne Westwood.
Într-o lume suprasaturată de vizualitate, Juergen Teller şterge graniţa dintre privit şi privitor, dintre fotograf şi fotografie, încorporând imaginea pentru o lecturare mai pură, gata să declanşeze reale dezbateri despre modă sau actualitate, pentru a irita sau pentru a fi el însuşi. Preferă să pozeze cu un Contax G2, o prelungire vizuală aproape carnală între imagine şi spectator, creând confuzii între ce este real şi realitatea ce devine mult mai veridică din imagine. Pentru această finalitate, autorul intră adânc în mediul privat, în intimitatea subiectului, şi îl deconstruieşte fără a mai pune piesele la loc după ce totul s-a terminat.

Expoziţia de la Sibiu este prima prezentare a lucrărilor sale în România şi este alcătuită dintr-o selecţie realizată chiar de artist în ZEITmagazin din perioada 1991 – 2011.

„Desire is WAR”

Artişti: Apparatus 22 (RO), Muhammad Ali (PK), Ştefan Botez (RO/CH), Katja Eliad (RO/IL), Farid Fairuz (LB/RO), Mikhail Karikis (GR/UK), Matts Leiderstram (SE), Matmos (US), MEN (US), Ioana Nemeş (RO), Gyarfas Olah (RO), Karol Radziszewski (PL), Emily Roydson (SE/US), Ryan Trecartin (US).

O altă expoziţie deschisă simultan cu cea a lui Teller la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este „Desire is WAR”, un alt experiment vizual curajos şi decomplexat pe o temă extrem de dificilă, extrem de ofertantă. Expun 14 artişti sau muzicieni, iar curatori sunt Anca Mihuleţ şi Dragoş Olea. Lucrările sunt de o mare sensibilitate, surprinzătoare şi foarte inteligente, după cum se observă în imaginile alăturate, însoţite de un dispaly memorabil.

Curatorii motivează într-un fel interesant, de asemenea, alegerea temei: „În ciuda progresului evident înregistrat în procesul de secularizare şi negociere a identităţii din societatea românească, moralitatea sexuală rămâne sub dominaţia religiei, a discursului exagerat şi a mitologiilor facile. Chiar dacă gradul de toleranţă faţă de minorităţile sexuale a crescut în ultimii ani, înţelegerea, respectul şi reala acceptare politică a acestor comunităţi sunt departe de a fi puse în practică”. Aşa că, în acest context mai degrabă ostil, „Desire is WAR” poate fi văzută ca o expoziţie-statement, o formă de activism cultural care îşi propune să provoace o dezbatere în jurul unui anumit tip de dorinţă care aprinde adesea conflicte intense, chiar „războaie” în familii, grupuri de prieteni, vecini, şcoli, la locul de muncă sau acasă: dorinţa pentru persoane de acelaşi sex.

Selecţia lucrărilor realizate în diverse medii – video, desen, text, sound – aparţin unor artişti şi muzicieni care au abordat consistent şi au examinat topica queer, printre altele. Expoziţia, pe lângă provocare la dialog, îşi doreşte îndepărtarea de la perceperea culturii queer drept o liberalizare a emoţiilor sau o ameninţare a establishment-ului social şi politic. Muzica ocupă un loc special în prezentare, ea acţinând ca un instrument de comunicare în masă al ideilor radicale, dar şi al celor mai veritabile emoţii şi dorinţe queer. Display-ul expoziţional este realizat în colaborare cu arhitecta Laura Paraschiv. (Manuela Golea)
SURSA: romanialibera.ro

Aripile negre ale lui Mircea Florian

Cunoscut ca muzician încă din anii ’70, Mircea Florian desfășoară, din aceeași perioadă, intense și semnificative activități în zona artelor vizuale, sub egida avangardei, intermedialității și experimentului. Spiritul său creator a fost, în tot acest timp, nu doar viu, ci și tînăr. Condamnat de destinul pe care l-a ales (sau care l-a ales) să-și urmeze cu consecvență ideile fără a se repeta, Florian a creat o adevărată nișă la confluența artelor spectacolului cu artele plastice și muzica.

În urma unui performance susținut de artist la sfîrșitul lunii aprilie la Galeriile de Artă ale Municipiului București, intitulat Negrele-mi aripi, lectorul universitar dr. Victor Velculescu a finalizat recent un film de douăzeci de minute, pe care îl va prezenta publicului (capabil să  suporte arta video și performance) în august, pe terasa MNAC, sau în toamnă, la Universitatea Națională de Arte, Departamentul „Foto-Video“ (unde predă). În măsura posibilităților, proiecțiile s-ar putea desfășura în prezența lui Mircea Florian, care trăiește din anii ’80 în Germania.

Performance-ul a constat în pictarea de către Mircea Florian a unor aripi cu coatele, în urma acelorași mișcări (simultane) cu care a creat muzică – totul sub ochii publicului și ai camerelor. Costumația, constînd într-un combinezon de care au fost lipite cu bandă adezivă pensule în prelungirea antebrațelor, cu pămătuful orientat în spate, a făcut parte din reprezentație. Aura, mai mult science fiction decît suprarealistă, a fost completată de device-uri: laptop, controler, osciloscop, microfon și o serie de platforme. Dirijarea relativă a experimentului artistic a fost făcută cu ajutorul camerei video plasate pe laptop, folosită nu doar drept consolă pentru muzică, ci și ca oglindă de tipul „ochiul soacrei“. A uni sunetul cu imaginea, poezia cu muzica, arta spectacolului cu scenografia, șocul cultural cu orizontul de așteptare al receptorului – iată cîteva dintre caracteristicile performerului Mircea Florian.
Filmul la care ne referim, dincolo de evidenta sa componentă documentară, încearcă să scoată în evidență, prin însăși imaginea capturată și prin unghiuri diferite de cele ale unei vizionări standard, o altă dimensiune. Încearcă să trăiască prin el, fără povestea care a servit drept pretext.

Victor Velculescu: de la performance la film

Victor Velculescu a prezentat cititorilor revistei Observator cultural acest nou material al său și ne-a vorbit despre filmul de artă din România:

„A-l filma pe Mircea Florian este un spectacol în sine, pentru că este un one-man show, un specialist în informatică, muzică, desen, performance și în același timp un poet interesant. Îmi amintesc de Mircea Florian din anii ’70, cînd cînta Podul de piatră, Cu pleopa ta de argint, Pădure liniștitoare – melodii cu foarte multe audiții în ceea ce mă privește. A urmat plecarea sa în străinătate, timp în care s-au auzit mai puține despre el în România. De curînd am dat de o revistă Flacăra, de dinainte de ’89, în care se vorbea despre motivele pentru care a fost exclus din celebrul Cenaclu Flacăra: gesturile și atitudinile de neînțeles pe scenă și pronunțarea unor cuvinte cu sens neclar. Nu am reținut (în mod deliberat) cine a semnat articolul… Aceasta este țara pe care a părăsit-o Mircea Florian la sfîrșitul anilor ’80.
Îl regăsim după trei decenii pe Florian în plină activitate artistică, dar și ca profesor de masterat la cîteva facultăți (de artă, film, dar și la Politehnică). A fost o bucurie să ajung la performance-ul său, unde l-am văzut și filmat într-o atitudine, să-i spun, postdada. Nu este deloc ușor de receptat un astfel de discurs; spectatorul care dorește să fie mîngîiat de artiști va respinge acest gen, într-o deplină neînțelegere a sensului pe care îl au arta contemporană și cea postmodernă. Filmul pe care l-am realizat împreună cu Anca Dobre încearcă să prindă spiritul acțiunii, lăsînd impresia că operatorul a fost un alter ego al artistului.
Există cîțiva curatori care reușesc să pună laolaltă ceea ce s-ar numi arta clasică cu cea modernă. Pictura poate conviețui cu instalația video și cu performance-ul. Recenta expoziție a Marilenei Preda-Sânc, de exemplu, a reunit un volum uriaș de muncă, incluzînd desene, picturi și filme experimentale, unele difuzate în instalații, altele proiectate pur și simplu pe perete. Expoziția de la Galeriile de Artă ale Municipiului București a presupus, de asemenea, alăturarea unor lucrări realizate în medii clasice de performance-ul lui Mircea Florian, care a dat o nouă dimensiune manifestării.
Am cunoscut performance-ul ca gen prin intermediul lui Călin Dan, imediat după ’90. Expoziția Ex Oriente Lux mi-a deschis cumva drumul. Cîteva alte expoziții din acea perioadă, ca și colaborarea cu Teodor Graur, cu Marcel Bunea, cu regretatul Alexandru Chira și nu numai, mi-au determinat orbita actuală. Cînd filmezi un performance poți avea două atitudini: filmarea să facă parte din el sau să fie mai mult un document. Arta efemeră nu poate fi arhivată altfel decît prin intermediul imaginii și al sunetului capturate la momentul oportun. Este bine ca documentele să fie la înălțimea evenimentelor în sine.

Accesul liber la aparatură face ca arta video să fie democratizată în acest moment. Pe de-o parte este un avantaj, pentru că mulți oameni cu imaginație se pot exprima, dar este și un dezavantaj, deoarece nulitățile intercalează valorile și aduc în discuție problema discernămîntului. România trăiește o perioadă de tip pașoptist în ceea ce privește arta video: se folosesc rețete facile, se copiază mult, ne uităm la colegii mai mari din țări cu tradiție în acest domeniu și încercăm să lucrăm în stilul lor, tinzînd a ne considera colegi de breaslă. Este o mare greșeală, deoarece în timp perspectiva se va schimba. Unele dintre creațiile promovate gratuit își vor releva precaritatea, altele vor rămîne pe monitoare” (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Foto: sensotv.ro

Sculptorul Ai Weiwei

Detenţie în China şi glorie internaţională

Pentru prima dată în afara Chinei, 227 de fotografii realizate de el între 1983 şi 1993 au fost expuse la New York, de Asia Society, începând cu 29 iunie, la numai câteva zile după eliberarea pe cauţiune a artistului (22 iunie), până la 14 august 2011.

La sfârşitul lunii mai, la Târgul de Artă Contemporană de la Hong Kong, mulţi artişti chinezi purtau T-shirt-uri albe pe care era scris: „Unde este Weiwei?”. Artistul Weiwei, de reputaţie internaţională, dispăruse la sfârşitul lunii aprilie, când se pregătea să ia avionul de la Beijing pentru Hong Kong. După câteva zile, autorităţile chineze au anunţat că acesta a fost reţinut. Dar abia la jumătatea lunii mai, soţia lui, artistul vizual Lu Qing, a primit autorizaţia de a-l vedea, însoţită de interdicţia de a dezvălui locul detenţiei. Ea a declarat, cu ochii roşii de plâns, că artistul n-a fost torturat.

În acest timp, la Londra, expoziţia lui Ai Weiwei era un adevărat succes. Sculpturile lui, reprezentând cele 12 animale ale zodiacului chinezesc, au fost expuse apoi, până la 15 iulie, în Manhattan. „Art Review” l-a clasat pe sculptor drept al 13-lea pe lista celor 100 cei mai influenţi artişti din lume, iar arestarea lui a provocat proteste internaţionale. Fundaţia Guggenheim, căreia i s-a adăugat un colectiv al muzeelor anglo-saxone, a lansat un apel pentru eliberarea lui. Proteste au fost semnate şi de Salman Rushdie şi Anish Kapoor, iar ministrul Afacerilor Externe al Germaniei a cerut punerea în libertate a lui Weiwei. A fost constituit un grup „Free Weiwei”, iar evenimentul a ţinut paginile presei internaţionale.

Ca o reacţie la arestarea lui Ai Weiwei, artistul Kacey Wong din Hong Kong a organizat în timp record o expoziţie intitulată „Love the Future”, regrupând operele de 50 de tineri plasticieni şi poeţi chinezi şi occidentali, într-un spaţiu din Chai Wan, închiriat de galleria „Chancery Lane”. Instalată la Hong Kong de 10 ani şi condusă de americanca Kate de Tilly, această galerie, una dintre cele mai dinamice din oraş, a inaugurat în acelaşi timp şi în acelaşi loc, expoziţia „Red”, ce va fi deschisă până la 28 august, cu tema „China şi libertatea artistică”. La Bienala de la Veneţia au fost afişate pe palate şi în locurile de expunere banderole dedicate lui Ai Weiwei.

Un artist excepţional ia apărarea oamenilor obişnuiţi

Lumina descendentă

Dar, în China, puţină lume a luptat deschis pentru eliberarea artistului angajat, considerat de mulţi dintre confraţii săi „prea provocator”. Unul dintre prietenii lui, cântăreţul rock Wu Hongjin, pe numele său de scenă Zuoxiao Zuzhou, a îndrăznit totuşi să proiecteze pe un ecran, în timpul unui concert, cuvintele „Free Ai Weiwei” şi a publicat, în cotidianul „Ming Pao” din Hong Kong, un articol explicând că Weiwei este un „artist excepţional care a îndrăznit să ia apărarea oamenilor obişnuiţi”. A doua zi, Wu a fost şi el reţinut pe aeroportul din Shanghai, fiind eliberat după câteva ore. Dar tactica de intimidare a avut succes. Presa chineză liberală n-a mai scris nimic, în timp ce publicaţiile oficiale apărau „suveranitatea sistemului judiciar chinez”. Internauţii au încercat să comenteze evenimentele, dar mesajele lor au fost şterse sistematic de cenzură dacă apărea numele Weiwei. Au reuşit să circule o vreme câteva bloguri, care nu foloseau decât iniţialele AVV. Ultimele mesaje vorbeau despre „grasul”, făcând aluzie la dimensiunile artistului. Un internaut, cunoscut pentru sarcasmul său, a fost convocat la poliţie şi ameninţat că blogul lui va fi definitiv închis dacă nu încetează aceste comentarii.
În urma arestării artistului chinez, grupuri de apărare a drepturilor omului au organizat manifestaţii şi proteste. Pe o stradă din Hong Kong, un militant s-a instalat într-o cuşcă, purtând un afiş pe care scria: „Ai Weiwei. Libertate acum !!!”.
De fapt, nu arta lui Weiwei a iritat autorităţile chineze. Toată China a fost mândră când studioul de arhitectură elveţian Herzog&de Meuron a folosit proiectul lui pentru stadionul olimpic din Beijing, supranumit „Cuib de pasăre”.

Ai Weiwei, care a trăit 12 ani la New York, a crezut că numele lui de notorietate internaţională îl protejează. În plus, el este fiul unui mare poet, Ai Qing, care a participat la revoluţia comunistă. Sculptorul, în vârstă de 53 de ani, a crescut printre demnitarii regimului şi cunoaşte personal mai multe personalităţi ale noii clase politice din generaţia sa. El a început să fie vizat de autorităţi când, după cutremurul din 2008, de la Sichuan, a început să vorbească despre numărul copiilor ucişi în urma dărâmării unei şcoli, pe care autorităţile locale, ce se temeau de descoperirea corupţiei lor, refuzau să-l facă public. Spitalele şi şcolile din zonă au fost primele care s-au prăbuşit, în timp ce sediile partidului şi ale administraţiei locale au rezistat. După patru luni, Weiwei s-a implicat în afacerea laptelui contaminat. Blogul lui a fost închis, iar el a fost brutalizat în timpul procesului unui militant care îi apăra pe părinţii ai căror copii fuseseră ucişi de laptele otrăvit. Ai a început atunci o activitate politică tot mai critică. Din punct de vedere oficial, Weiwei nu este acuzat pentru aceste motive, ci pentru fraudă fiscală, mai ales că reformatorii şi liberalii din regim nu vor reuşi să aibă un cuvânt de spus. După povestea laureatului Premiului Nobel pentru Pace din 2010, poliţia chineză a instituit un regim de securitate care nu mai părea posibil în ultimii 20 de ani. Zeci de „activişti”, avocaţi, ziarişti sau militanţi au „dispărut” începând cu luna februarie. Din prudenţă, lumea artistică a rămas în rezervă, aşteptând să treacă această perioadă şi sperând într-o relaxare după schimbarea puterii politice prevăzute pentru toamna anului 2012.

Militant politic, dar… evazionist fiscal

Fântâna luminii

Artistul este anchetat de compania „Beijing Fake Cultural Development Ltd. ” pentru evaziune fiscală şi distrugerea intenţionată a unor documente contabile şi i se cer 12 milioane de yuani, adică 1,85 milioane de dolari. Prietenul sculptorului, avocatul Liu Xioyuan, a iniţiat o campanie de donaţii pe internet pentru a-l ajuta pe artist să plătească această sumă.
Presa oficială afirmă că Ai Weiwei a fost eliberat pentru că „a avut o atitudine bună mărturisindu-şi crimele şi dorind să plătească datoriile” şi din cauza stării sale de sănătate. Timp de un an îi este interzis să părăsească Beijingul fără permisiunea guvernului.
Pe 23 iunie, profesorul Wang Yujin de la Universitatea de Ştiinţe Politice şi Drept din China a afirmat că eliberarea pe cauţiune a lui Ai Weiwei dovedeşte că guvernul chinez nu poate găsi nicio probă solidă privind „crima economică” a artistului. În 24 iunie, Ai a declarat unui reporter de la „Radio Free Asia” că mulţumeşte publicului din Hong Kong pentru susţinere, că regimul de detenţie a fost un iad şi că i s-a interzis să spună prea multe presei.

Cazul lui Ai Weiwei, simbolic şi mediatizat pe plan internaţional, se înscrie în lunga istorie agitată a relaţiilor dintre artă şi politică din China. Într-o lucrare pasionantă, intitulată „Pictură şi putere în China (1979-2009). O istorie culturală”, Emmanuel Lincot, sinologul erudit care a fondat Catedra de Studii Chineze Contemporane de la Institutul Catolic din Paris, analizează aceste relaţii în zilele noastre. Prin prezentarea diferitelor curente care au stat la baza formării artei contemporane chineze, el evidenţiază influenţa artiştilor occidentali, mai ales cea a lui Robert Rauschenberg. Într-un capitol dedicat expoziţiilor organizate în afara muzeelor sau galeriilor, în încercarea de a ocoli cenzura, sunt analizate caracteristicile artei actuale, iar Ai Weiwei este calificat drept un „mediator cultural, negustor, pedagog şi maestru al gândirii”.

Artist, activist politic, activ în arhitectură, curatoriat de expoziţii, fotografie, film, sculptorul este director artistic şi cofondator al „China Art Archives&Warehouse”, galerie de artă contemporană şi experimentală din Beijing.

Operele lui au fost expuse la Duisburg, Portland, Glenside, Tokyo, München, Sydney, Groningen, la Bienala de la Veneţia, la „Documenta 12″ din Germania, la Bienala Internaţională de la Liverpool şi la cea de la Sao Paulo. În 2010 a avut prima personală itinerantă din Statele Unite, iar anul acesta, expoziţia intitulată „Cercul Animalelor. Capete zodiacale” a avut un succes remarcabil. În pofida absenţei artistului, ea a fost deschisă apoi la Plaza Hotel din New York şi apoi la Londra. Capetele sunt inspirate de piese similare din secolul al XVIII-lea, rătăcite de trupele britanice şi franceze în timpul Războiului Opiului, câteva reapărând în 2000. Începând cu 15 octombrie, o importantă expoziţie, cuprinzând şi vasele create de artist, va fi deschisă la „Victoria and Albert Museum” din Londra.
Operele lui Ai Weiwei fac parte din colecţii publice, printre care se numnără „Muzeul de Artă” din Los Angeles şi „Muzeul de Artă Contemporană” din San Diego. În aprilie anul acesta, Weiwei a fost numit „visiting professor” al Universităţii de Artă din Berlin.
În martie 2010, artistul a primit titlul de Doctor Onorific al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Sociale a Universităţii din Gent, Belgia. A fost distins cu „Das Glas der Vernunft” (Prisma Raţiunii), premiu al cetăţenilor din Kassel (Germania).
Asteroidul „83598 Aiweiwei” a primit numele artistului chinez.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro