Săruna lui Dimitrie, sfântul

A fost odată un rege macedonian pe nume Filip. El este cunoscut pentru că a fost tatăl lui Alexandru cel Mare. Filip a mai avut o fiică, Thessalonica. Numele acestei prinţese aminteşte de faptele de arme ale macedonienilor conduşi de Filip, fiind un cuvânt compus din numele provinciei Tesalia şi un alt cuvant grecesc, nike, ce semnifică biruinţa. Povestea acestui nume a ajuns până la noi. Cel de-al doilea oraş ca mărime al Greciei, Salonic (în greacă Θεσσαλονίκη – Thessaloniki), dă mărturie prin numele său despre acele vremuri glorioase ale macedonienilor.

Oraşul a fost apoi stăpânit de romani, bizantini, veneţieni, otomani şi greci. Tesalonicul, Solun sau Săruna, este unul din locurile unde a propovăduit apostolul Pavel, dar şi un fel de capitală a unei regiuni în care s-au scris pagini importante de istorie a păstorilor vlahi.

Ziua Sfântului Dimitrie este un bun prilej să îţi aminteşti Salonicul. Sfântul, cunoscut la noi drept Dimitrie Izvorâtorul de Mir, este ocrotitorul acestui oraş. Aici a fost locul martiriului său.
Am trecut prin Salonic în 2011, împreună cu mai mulţi pelerini (pictori, scriitori, regizori) veniţi din Muntele Athos. Istoria pelerinajului nostru a fost consemnată de criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu în cartea „Oare chiar m-am întors de la Athos?”, publicat de Editura Humanitas.

Iată şi unul din îndemnurile Sfântului Pavel adresate tesalonicenilor: „Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.”

 Sfântul Dimitrie – un fost consilier local

Cine a fost de fapt Sfântul Dimitrie? Un om al Tesalonicului. Născut şi crescut în această cetate. A trăit în vremea lui Maximian Galeriu (cezar al Macedoniei). Galeriu a văzut virtutea în tânătul Dumitru (cum am spune noi românii… sau Mitică, Titi, cum obişnuim să-i alintăm pe cei ce poartă acest nume). Iată-l în scurt timp senator al oraşului (un fel de consilier local de acum), apoi strateg al Tesaliei, proconsul şi dregător al întregii Elade.

 Doar că acest vrednic om de arme era creştin şi credinţa sa însufleţea comunitatea din oraşul unde cândva propovăduise şi Sfântul Pavel. Maximian Galeriu nu îi avea la inimă pe creştini (la fel ca mulţi contemporani ai noştri). Dimitrie este închis într-o veche baie publică. O clădire aflată lângă stadion, din care s-a păstrat până azi ceea ce putem vedea în subsolul bisericii ce poartă numele sfântului şi în care se află mormântul său. Dimitrie a fost torturat acolo.

În acea vreme în luptele din arene performa un temut gladiator, Lie, care nu îşi găsise luptător pe măsură.  După ce Lie omorâse mai mulţi tesalonicieni trimişi în stadion fiindcă erau creştini, un tânăr creştin pe nume Nestor îl va înfrânge neaşteptat cerând binecuvântarea de la Dimitrie şi strigând înainte de luptă: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă!
Sfârşitul lui Lie a stârnit mânia lui Galeriu. Dimitrie şi Nestor au fost ucişi. Trupul lui Dimitrie a fost îngropat în ascuns de câţiva crştini în vechea baie publică unde fusese martirizat. Acolo, mulţi s-au vindecat de boli. Unul dintre aceştia, Leontie, vindecat şi el de o boală incurabilă, începe construcţia Bisericii Sfântul Dimitrie.

Biserica este un loc ce atrage atât pelerini, cât şi pe istorici, arheologi sau în genere pe cei interesaţi de trecutul Europei… Iată câteva imagini din popasul nostru din 2011. Am avut privilegiul de a fi ghidaţi de Ioana Mircea (rezidentă atunci în Salonic, fiică a unei frumoase familii bistriţene, bucuroasă să îşi revadă tatăl şi fratele întorşi din pelerinajul athonit).

Muzeul Culturii Bizantine din Salonic

În oraşul Sfântului Dimitrie sunt multe de văzut. Nu le voi înşira aici. Ruine, biserici excelent pictate sau cu mozaicuri superbe… peste tot un contrast puternic între vechi şi nou. Vestigii nepreţuite au rămas în urma popoarelor care s-au perindat pe aici. Este ceea ce a rezistat incendiului din 1917 sau cutremurului din 1978. Mergând pe bulevardele agitate ale Sărunei de azi am privit echipele de arheologi care lucrau minuţios în măruntaiele cetăţii în locuri ce urmează să devină trasee de metrou.

Am dedicat o jumătate bună de zi pentru a parcurge tihnit Muzeul Culturii Bizantine. Reţin în câteva imagini lucrul bine făcut din spaţiile aerisite ale acestei instituţii.  Fragmente de mozaic, relief sau frescă, vechi icoane, monede, vase din sticlă sau ceramică bine alăturate, bine luminate… toate compuse cu ştiinţă şi simţire. A fost ultimul nostru răgaz înaintea întoarcerii acasă, pelerini coborâţi din Muntele Sfânt, Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Dan C. Mihăilescu, Oliv Mircea, Ionuţ Totu, Cristian Diţoiu, Nicolae Badiu, Sorin Scurtulescu şi George Mircea.

Mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri.  Până atunci, o modestă serie de imagini. (Andrei Rosetti)

Dobrogea, sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti

Partea I
Litoralul românesc

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Pentru o parte a turiştilor din România, care trăiesc în „comoditatea” mediului urban, Dobrogea este o regiune aflată în capătul ţării. Ajunşi la ţărmul mării, după câteva ore petrecute în trenul supraîncălzit şi îmbâcsit cu miros de transpiraţie, sau plini de praful încins al maşinilor care circulă bară la bară pe renumita Autostradă a Soarelui, simţim nevoia să ne aruncăm în valurile apei sărate care, de multe ori, este plină de alge şi meduze. Măcar să ne spălăm păcatele pentru vorbele de duh adresate şoferului care merge prea încet în faţa noastră străduindu-se să respecte regulile de circulaţie, a bătrânilor care se mişcă cu dificultate pe trecerea de pietoni sau a şoferului de tir care blochează traficul. Urmează, seara, pe terasa de pe faleză cu o bere rece în faţă. Activitatea se repetă timp de o săptămnă şi întorşi acasă povestim colegilor peripeţiile de care am avut parte pe ţărmul Mării Negre. Costineştiul nu mai este cel al studenţiei noastre, la Vama Veche se cântă manele, hotelul a fost murdar şi plin de ţânţari, mâncarea a fost proastă iar camerista nu mi-a schimbat prosopul timp de o săptămână. Acestea sunt, în esenţă, majoritatea poveştilor. Cu toate acestea ne întoarcem cu un sentiment plăcut, de relaxare şi satisfacţie.

De câte ori am ajuns în Dobrogea, programul meu a fost diferit de cei care preferă să se bronzeze zilnic la soare. Nerăbdarea şi curiozitatea mă îndeamnă să caut locurile pline de istorie pe care doar aici, în lumea confluenţelor culturale şi geografice dobrogene le poţi descoperi.

Aşezată la răscrucea drumurilor care unesc Marea Nordului cu Marea Neagră, Europa Centrală cu porturile Mediteranei orientale şi stepele pontice, Dobrogea este înconjurată de ape. Pe de o parte se află Marea Neagră şi, de cealaltă, Delta Dunării. La temelia oraşelor dobrogene stă de cele mai multe ori o aşezare grcească, romană, bizantină, armenească sau turcă. Ca rezultat al interacţiunii dintre fluviu şi mare, Delta se împarte în două sectoare: delta fluvială, în vest şi delta marină, în est, separate prin grinduri, cum este, de exemplu, Letea – Caraorman – Crasnicol.

Din cele mai îndepărtate vremuri, Dobrogea a fost locuită de o ramură a poporului geto-trac. Peste această regiune au trecut popoare migratoare, corăbiile greceşti în drumul spre Bizanţ sau Apusul Europei, numind ţinutul Scythia, au zăbovit romanii cu multiculturalitatea lor spirituală şi, tot ei, au contribuit la creştinarea populaţiei. În anul 1938 Dobrogea este alăturată ţării Româneşti. Urmează dominaţia turcă şi bulgară, ca în final să fie, din nou, alipită Regatului României. Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni pentru colectivizarea regiunii. Represiunea celor care se opuneau a însemnat ani lungi de temniţă şi muncă grea, confiscarea averilor şi domiciliu forţat. După 1989, Dobrogea a suferit pe fondul tranziţiei şi crizei economiei româneşti. Acum, la fel ca şi în Transilvania care are regiuni istorice extrem de eterogene, Dobrogea supusă regionalizării este pusă în pericolul de a dispărea ca denumire istorică.

Dobrogea, tărâmul dintre Dunăre şi Marea Neagră, este un conglomerat etnic, în care trăiesc laolaltă: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi şi unguri.
Populaţia, de un milion de locuitori, trăieşte de veacuri în cea mai deplină înţelegere.Toleranţa dobrogenilor este o calitate, conflictele interetnice fiind rare.

Geo Bogza scria în „Dobrogea, Dobrogea”: „În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul -iar apoi întreaga mea fiinţă- s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”.

Nu putem rata, nici în acest an, un oraş de suflet, anticul oraş Callatis, numele vechii aşezări din veacul al VI-lea, astăzi Mangalia. Găsim aici o combinaţie a spiritului grec care s-a contopit cu cel musulman sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti.

Anul trecut paşii ne-au îndrumat prin vechea moştenire din preistorie şi până în cea a Imperiului Roman aflată sub acoperişul Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia (Crâmpeie de istorie – Cutreierând pe meleaguri dobrogene). În acest an am vizitat un monument plin de legendă, Geamia Esmahan Sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Moscheea a fost construită în anul 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea (1566-1574), soţia lui Sokollu Mehmed Paşa. Geamia este înconjurată de un cimitir musulman, valoros prin vechimea sa de peste 300 de ani. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un mormânt roman. Oraşul, la fel ca multe localităţi dobrogene, trăieşte deasupra unei comori arheologice care reprezintă nucleul civilizaţiei europene.

La 3 km distanţă de Mangalia se află un loc de tradiţie, Herghelia Mangalia, înfiinţată în anul 1928 cu scopul de a păstra calul din rasa „Pur Sânge Arab”. Ghidul nostru a fost un copil, care alături de cei 9 fraţi ai săi este mândru că poate contribui la munca din complexul care are 8 grajduri, 1 hipodrom, bază hipică pentru antrenament şi agrement, sediu administrativ şi teren agricol. Herghelia de la Mangalia este cea mai mare din sud-estul Europei şi are cai din rasă: Pur Sânge Arab, semigrei şi câţiva ponei.

Litoralul Mării Negrea fost locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor eneolitice, din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia, cunoscută datorită celebrei statui numită „Gânditorul de la Hamangia”.

Litoralul românesc ar putea disparea de pe harta turismului mondial dacă va fi, în continuare, neglijat de autorităţile centrale. Căderea malurilor este o consecinţă a neîntreţinerii plajelor din staţiuni. Politica privatizării în turism, dusă de-a lungul anilor, a făcut ca investitorii să fugă de litoralul românesc. Asocierile dubioase şi înstrăinările controversate de active, decizii despre care a scris presa la vremea respectivă, au avut drept consecinţă închiderea unor importante complexe hoteliere care se află în stadiul de ruină. Liniştea, nu distracţia, este prioritate în fostele staţiuni din sudul litoralului.

O experienţă neplăcută, care ne-a reamintit că totuşi suntem turişti în România, a fost alegerea de a vizita Complexul Rupestru de la Basarabi-Murfatlar. Am urmat indicatoarele, curios de multe şi bine amplasate, încă din Constanţa, care ne-au adus în faţa sitului arheologic. Citisem despre această descoperire uimitoare şi extrem de valoroasă care oferă indicii despre o epocă foarte puţin cunoscută. Dar, drumul prăfuit pe care l-am străbătut a fost în zadar, situl este închis în vederea restaurării şi conservării. Din lipsa de fonduri proiectul a fost abandonat.

Explicaţia celor de aici, care păzesc monumentul, a fost uluitoare: „indicatoarele sunt amplasate din bani europeni, pe vremea doamnei Udrea, când era ministru, bani care aveau nevoie de o explicaţie pentru a fi cheltuiţi”, ne-au spus aceştia. Le-am explicat faptul că am venit aici de la 700 de km distanţă, fiind pasionaţi de arheologie şi, mai mult, în calitate de profesori le vorbim elevilor despre artă şi istorie. Răspusul ne-a lăsat cu gură căscată: „Vin alţii, străini, de la mii de kilometri… şi nu se mai plâng”. Apoi, am fost invitaţi să ne căţărăm pe ferestre, în fapt spărturi aflate în zidul de beton ce protejează clădirea, pentru a ne face o idee despre monument. Am introdus aparatul de fotografiat prin găurile din zid şi am realizat câteva fotografii.

Am rămas uimiţi cum un monument descoperit, unic prin valoarea sa istorică, devine o ruină cu bună ştiinţă, din ignoranţă şi nepăsare. În aceste condiţii, având în vedere că se spune că nu cunoşti cu adevărat Dobrogea, dacă nu-i cunoşti celebrele vinuri am ales o vizită la Muzeul Viticulturii din Murfatlar şi, apoi, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, acesta din urmă fiind unul dintre cele mai bogate muzee din România şi a doua instituţie ca mărime, după Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti.

Prin praful din Piaţa Ovidiu, aflată în construcţie, am intrat în instituţia ce se mândreşte cu un patrimoniu impresionat, format din peste 430.000 de obiecte care datează din paleolitic până în epoca modernă. Pe lângă importanta colecţie de piese ceramice, la parterul muzeului se află două săli deosebite. Una a tezaurului, având colecţii de podoabe din aur, pietre, camee şi tezaurul de vase de argint Sucidava-Izvoarele şi, o altă încăpere, în care sunt expuse sculpturi cu valoare deosebită, piese unicat, cum ar fi, de exemplu, Şarpele Glykon (din secolul al II-lea d.Hr.), Grupul statuar Fortuna cu Pontos (din veacul al III –lea d.Hr.), Aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis etc.

În imediata vecinătate a muzeului se află Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, descoperit în timpul lucrărilor edilitare întreprinse în anul 1959, în Piaţa Ovidiu. Monumentalul edificiu, cu peste 2.000 de metri pătraţi de mozaic, a fost înălţat în veacul al IV-lea d.Hr., în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.

Marea Moschee din Constanţa, cunoscută drept Moscheea Carol -datorită inaugurării ei de către regele Carol I-, este un lăcaş de cult musulman, monument de arhitectură construit între anii 1910 şi 1912. Ulterior a fost redenumită Moscheea Mahmud al II-lea. Construcția a fost realizată din beton armat, în stil egipteano-bizantin cu motive arhitecturale româneşti, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, după planurile ing. Gogu Constantinescu, luând ca model Moscheea Konya din Anatolia.

Fiind principalul oraş şi port, Constanţa este considerată capitală a Dobrogei şi metropolă a litoralului românesc.

Descoperirile şi o parte a valorosului material fotografic realizat în timpul deplăsării noastre prin Dobrogea, călătorie ce a continuat prin Delta Dunării, rezervație a biosferei intrată în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, unică în Europa, le voi prezenta într-un reportaj viitor.
(Grigore Roibu)

Lecţia de muzeografie de la castelul Bran

Una dintre cele mai cunoscute destinaţii turistice din România este Castelul Bran. M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre acest castel, deoarece au scris alţii înaintea mea tot ce s-ar putea scrie despre, să-i spun aşa, cel mai apreciat monument de importanţă naţională din ţară, alături de Castelul Corvinilor din Hunedoara. Totuşi, datorită faptului că am vizitat curând castelul şi Muzeul Bran, o să-mi permit câteva consideraţii în urma a ceea ce am văzut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Inițial, Castelul Bran a fost un castru regal, cu scop militar, având la bază o structură gotică ce a suferit numeroase modificări. Astăzi este un punct turistic şi, mai mult, unul comercial. Biletul costă 25 de lei, fiind unul corect având în vedere că monumentul este bine conservat şi întreţinut. Faţă de majoritatea muzeelor de la noi din ţară unde vizitatorii sunt puşi în faţa unor vitrine cu expoziţii permanente, într-un circuit muzeal, aici totul se transformă în spectacol. Este emoţionant să vezi fotografii şi obiecte vechi ce au aparţinut familiei regale din România, dar este tot atât de important să atragi atenţia şi să captezi interesul vizitatorilor pentru ca aceştia să recomande prietenilor ceea ce au văzut. Vlad Ţepeş, chiar dacă nu a locuit niciodată în acest castel, îţi prezintă în limba engleză încăperile şi te poate provoca la un partidă de cărţi, joc care face furori în rândul turiştilor români şi străini.

După expulzarea din ţară a familiei regale, în anul 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat şi devastat. În anul 2000, proprietatea a fost revendicată de Arhiducele Dominic de Habsburg, ca moștenitor al castelului şi, în 2006, arhiducele şi familia sa au devenit proprietarii clădirii şi a domeniului aferent acesteia. Interiorul a fost mobilat cu obiecte din colecția personală a familiei aristocrate. Edificiul a intrat în circuitul turistic drept „castelul lui Dracula”, o legendă falsă care aduce, însă, bani. În concluzie, renovarea, mobilarea şi transformarea domeniului într-un punct turistic de atracţie, unde la ora 9 dimineaţă se face coadă la casa de bilete, forţând istoria în asocierea fortăreţei cu personajul lui Bram Stocker, poate fi o lecţie pentru guvernanţii noştri care nu reuşesc să administreze patrimoniul naţional pe care îl avem.

Gândindu-mă la tot ce a fost distrus în această ţară din ignoranţă sau nepăsare, în acest sens consider că anumite activităţi „de graniţă”, într-un fel experimentale, ce par a intra în conflict cu ideea de patrimoniu naţional, pot coexista pentru a transforma muzeul în sursă de venit, deoarece muzeografia modernă trebuie să se adapteze la reguli noi bazate pe cerinţa vizitatorilor. (Grigore Roibu)

Crâmpeie de istorie

Cutreierând pe meleaguri dobrogene

Fotoreportaj de Grigore Roibu

După o experienţă neplăcută în Constanţa, unde am aruncat 20 de lei pe ferestră (preţul unui bilet) pentru a vedea „primul Acvariu deschis publicului din ţară”, aflat lângă ceea ce putem numi ruina Cazinoului, datorită faptului că aşa-zisul muzeu are mai puţine acvarii decât au mulţi colecţionari particulari de peşti exotici, ne îndreptăm spre Mangalia pentru a vizita Muzeul de Arheologie „Callatis”.

Săpăturile arheologice nu le-am putut vizita deoarece lucrările încep în toamnă, pe timpul verii şantierul fiind închis. În incinta muzeului am fost întâmpinaţi de o doamnă muzeograf, foarte amabilă, care ne-a povestit istoria locului. Mărturiile despre Callatis şi despre data fondării cetăţii sunt puţine. Muzeul de arheologie este construit deasupra coloniei, mai precis a cimintirului, colonie aflată acum îngropată sub oraşul Mangalia. Construcţiile din perioada comunistă au distrus o mare parte a vestigiilor arheologice de aici. Comunitatea antică a luat fiinţă în vecinătatea mării şi a lacului Mangalia, pe locul unei aşezări getice cunoscute sub numele de Acervetis sau Cerbatis. După o perioadă de dezvoltare independentă, Callatis împreună cu celelalte cetăţi pontice acceptă autoritatea statului macedonean. În jurul anului 260 î.d.Hr., Callatisul se aliază cu Histria pentru a obţine controlul asupra portului Tomis. În anii 71-72 î.d.Hr. oraşele greceşti sunt cucerite de către romani. O inscripţie descoperită la Mangalia cuprinde textul tratatului (foedus) încheiat între Roma şi Callatis.

Multe dintre piesele de patrimoniu descoperite la Mangalia se află expuse în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, dar, cu toate acestea, colecţia de ceramică, sticlă, sculptură mică şi fragmente de pavaj cu mozaic merită văzute. Preţul unui bilet pentru adulţi este de doar 5 lei.

În mormântul din incinta Muzeului de Arheologie „Callatis” a fost descoperit un papirus unic în Europa. Papirusul a fost preluat de cercetătorii din fosta U.R.S.S. pentru a fi descifrat,fără a mai fi înapoiat României.

Dacă tot aţi ajuns în Mangalia merită să mergeţi în portul turistic. Vasele cu pânze şi ambarcaţiunile cu motoare puternice acostate aici vă vor face să visaţi…

Pentru a vedea satele dobrogene am hotărăt în drumul spre Adamclisi să mergem din localitatea 23 August prin Pecineaga. Este un drum pe care nu îl recomand, deoarece arată ca după bombardament. Mai mult, indicatoarele sunt inexistente şi, astfel, am vizitat mult mai multe sate dobrogene decât ne-am fi dorit.

Ajunşi în comuna Adamclisi, în nordul acesteia se află monumentul triumfal Tropaeum Traiani sau, mai bine spus, resturile vestitului monument.

Tropaeum Traiani de la Adamclisi este unul dintre cele mai semnificative monumente ale artei romane provinciale. Construit de împăratul Traian în urma bătăliilor purtate în anul 101 d.Hr, la Moesia, monumentul are un caracter triumfal şi monumental. Construcţia iniţială atingea înălţimea de 42 de metri, fiind piesa centrală a unui ansamblu funerar dedicat soldaţilor căzuţi în bătaliile purtate cu dacii.

Monumentul se compune dintr-un soclu circular, îmbrăcat în piatră, bogat decorat şi din statuia trofeu, căreia îi servea drept suport. Datorită faptului că monumentul este în renovare vă prezint lângă imaginea monumentului „îmbrăcat” în schele fotografia machetei din ipsos, aflată în muzeul de la Adamclisi. Soclul este format dintr-o crepidomă cu 9 trepte, un tambur cilindric şi o zonă de decoraţie având o friză decorativă în relief cu scene ce povestesc, în imagini, luptele purtate de armata romană pe teritoriul Daciei. Acoperişul tronconic are motive decorative, formând o bază hexagonală cu două etaje, pentru ca în vârf, aşa cum am menţionat, să fie amplasat trofeul – un trunchi de copac pe care este reprezentată o armură, patru scuturi, două săbii şi un mănunchi de suliţe.

 Cele 54 de reliefuri originale care erau amplasate în metope, aflate acum în cadrul muzeului, pe monument fiind amplasate copii ale acestora, se remarcă prin simţul decorativ-geometric de tratare a suprafeţei. Sculptorii au folosit un stil primitivist simbolic, nu lipsit de rafinament, care denotă un puternic simţ de observaţie artistică.

Construcţiile din Dacia erau uneori atât de importante, încât puteau concura cu cele de la Roma, datorită zonelor bogate în piatră şi marmură. Acestea aveau un accentuat caracter militar, fiind ridicate de obicei de legiunile romane o dată cu dezvoltarea culturii provinciale. În arhitectură, cât şi în sculptură se întâlnesc influenţe elenistice, dar şi elemente care aparţin tradiţiei daco-getice.

La nord-vest de comuna Adamclisi, pe un platou, se găseşte Cetatea Tropaeum Traiani, construită pe locul unei vechi aşezări geto-dacice, aşezare ale cărei ruine au fost cercetate şi identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909 şi, apoi, de Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei şi construită concomitent cu monumentul truimfal, castrul era locuit de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian. Un paznic simpatic, care se laudă că a lucrat cu toţi marii arheologi vă întâmpină la intrare pentru a vă povesti întreg istoricul cetăţii. Construcţia canonică de tip roman este aşezată de-a lungul drumului principal, pavat cu lespezi de piatră, sub care se află canalul de scurgere.

Cetatea ne dezvăluie rolul de apărare, având turnuri din piatră în afara incintei. Impresionantă este Basilica Forensis care avea două şiruri de coloane ale căror piedestaluri se mai văd încă. Zona interioară a cetăţii este împărţită conform tradiţiei romane de construcţie în trei zone importante: zona cazărmii soldaţilor, zona locuinţelor ofiţerilor şi zona magazinelor şi depozitelor de alimente. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211) oraşul a ajuns la rangul de „municipium”. Cetatea a fost distrusă de goţi şi reconstruită de către împăratul Constantin cel Mare. (Grigore Roibu)

Vedeţi În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre şi Pietrele tăcute ale istoriei noastre.

Typopassage TM loveşte din nou

Articol preluat de pe GraphicFront.ro

Lansat în August 2011, cu scopul de a aduce în atenţia generală designul grafic și grafica tipografică, Typopassage Timișoara este prima extensie internațională a Typopassage Viena și a fost inițiat de tandemul curatorial Ovidiu Hrin, Synopsis (Timișoara) și Bauer concept & design (Vienna).

Typopassage este un loc de instruire a ochiului, o şcoală a vederii, un micro-muzeu plasat în spațiul public și dedicat designului grafic, artei de a sculpta în alfabet, iar lucrările expuse aici sunt adevărate conferinţe publice despre forţa secretă a literelor şi formelor. Typopassage îşi asumă rolul de interfaţă între comunitatea de design şi publicul cu apetenţe tot mai mari pentru acest domeniu, urmărind familiarizarea vizitatorilor cu limbajele formale şi vizuale.
Micro-muzeul în aer liber este amplasat pe malul Begăi, în pasajul de sub Podul Tinereții și este realizat în strânsă colaborare cu echipa terasei D’arc Mal.

 Expozițiile TPTM, organizate de două ori pe an, propun un dialog între designul grafic internațional și cel autohton, prin lucrări realizate de nume consacrate în domeniu. Prima ediție TPTM i-a expus pe Hi Visuelle Gestaltung – un recent înființat studio elvețian – față în față cu tineri designeri și artiști ai literei, Alexe Popescu, Adnan Vasile, Sorina Vasilescu și Mihaela Popa, din România.
Karlssonwilker, studioul de design newyorkez înființat de Hjalti Karlsson și Jan Wilker, au onorat cu prezența cea de-a doua ediție a TPTM, fiind invitații speciali ai workshop-ului organizat în toamna anului 2011. Împreună cu designerii si artiștii timișoreni prezenți la eveniment ei au realizat o serie de postere experimentale în cadrul unui performance live desfășurat sub podul de pe Bega.

Prima ediție de anul acesta îi aduce în lumina reflectoarelor pe designerii Nelu Wolfensohn (Montreal, Canada) și Ovidiu Hrin (Timișoara, România). Șansa face ca ambii designeri expuși anul acesta să fie români (lucrările lui Ovidiu fiind prezente și în Typo-pasajul vienez, începând cu martie 2012). Prin punerea față în față a lucrărilor celor doi se creează un interesant dialog între două generații de designeri, cu origini comune, dar situați la o distanță spațială de 6000 km. și una temporală de 25 de ani.

Odată cu prima ediție, TPTM a lansat și TYP’O’ZID – o lucrare murală de 28 mp, ce se întinde pe toată lungimea pasajului. Suprafața peretelui este reîmprospătată anual de către un invitat (graffer/ street artist) pornind de la o temă legată de literă, scriere, artă tipografică.
Lucrarea din 2011, realizată cu ajutorul grafferului Jones, a avut ca temă TYPEFACE – concretizându-se în reprezentarea monumentală a 5 portrete supradimensionate ale unor maeștri ai designului de literă: Erik Spiekermann, Zuzanna Licko, Peter Bilak, Herb Lubalin și Wim Crouwel.
Anul acesta TPTM îl invită pe artistul The Orion să se desfășoare pe suprafața Typ’o’zid-ului, tema aleasă pentru 2012 fiind TYPESPACE – ideea de spațiu din jurul literelor, un spațiu inevitabil în arta tipografică. (Matei Ştefan)
SURSA: graphicfront.ro