Elena Floareş Cojenel – Marchiza

Cronică plastică

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

În literatură şi artă este binecunoscut şi oarecum frecvent, procedeul reluării şi tratării într-o manieră proprie de către un autor a subiectului unei opere inedite aparţinând unui scriitor, respectiv unui artist deja consacrat. Exemplele ce ne vin în minte sunt numeroase. Ilustru este cazul lui Eminescu, de pildă, care preia de la un poiet minor subiectul Veneţia, pentru a realiza, graţie geniului propriu, celebrul sonet „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.

În pictura românescă, un asemenea procedeu întâlnim la Petraşcu care transpune într-un limbaj propriu lucrări aparţinând lui C. D. Mirea, lui M. Lapaty şi, din pictura universală, lui Rubens, lui Tizian, lui Velazquez. Pe acesta din urmă l-a reinterpretat adesea şi compatriotul său, Picasso. Aici este, iată, şi momentul de a distinge între diversele trepte sau grade până la care se poate merge cu reinterpretarea operei luate ca reper. Picasso, de exemplu, a făcut-o oarecum abuziv fiindcă atunci când a pus pe o anumită lucrare a sa menţiunea „d’après Las Meninas” de Velazquez sau „d’après Donne di Algeri” de Delacroix, depărtarea lui de original, pe care l-a reluat în propriul său stil cubist abia dacă mai amintea vag de motivul invocat. La antipod de o asemenea abordare, avem cazul unor simple replici tautologice, realizate de artişti incapabili să vibreze, în faţa operei luate ca motiv, pe strunele propriei lor sensibilităţi; ceea ce reuşesc acestea este să ne livreze doar pastişe insignifiante, meritul lor ca autori fiind infim sau chiar nul.

Fericit este, în schimb, cazul când artistul, dorind să intre într-un dialog fertil cu o anumită operă pe care o apreciază în mod deosebit, vine ca o viziune proprie creând opere în care aportul personal la definirea acestora, fiind substanţial, ne îngăduie să le apreciem uneori ca egale, dacă nu chiar superioare originalului „d’après” din care au fost inspirate. Este cazul exemplar pentru această fericită situaţie al binecunoscutei artiste-pictor Elena Floareş Cojenel.

Cu remarcabile realizări în peisaj, în portret şi în natură moartă, în special cu flori, dar şi cu o privire retrospectivă plină de ataşament spre arta altor epoci pe care a cercetat-o şi a admirat-o în marile muzee, această artistă, ispitită de dorinţa de a-şi compara resursele creatoare cu cele ale unor pictori din trecut, a realizat mai multe portrete ale unor personaje în costumele de gală purtate după moda vremii. Pentru exemplificare în vederea relevării meritelor dobândite pe această linie, ne vom opri asupra portretului unei anonime doamne elegante aparţinând elitei nobiliare. L-am numit “Marchiza”. Originalul care a inspirat acest tablou aparţine unui pictor rus puţin cunoscut – K. Rudakov – şi este, de fapt, o acuarelă cu conţinut satiric dacă ţinem seamă că tânăra, diafană ca un fulg se află, prin contrast, în compania unui personaj bătrân, anost şi vulgar.

Este de remarcat că Elena Cojenel nu abordează întrega compoziţie, ci extrage din ea doar partea care o interesează: costumaţia splendidă a tânărului personaj. Or, tocmai în redarea aproape iluzionistă a materialelor ce alcătuiesc costumul tinerei şi stă meritul acestei opere. Trecerea cu o impresionantă uşurinţă de la acuarelă la transpunerea în ulei a imaginii, puterea de seducţie a felului cum artista mânuieşte penelul în operaţia de definire a formelor lapidar, cu dezinvoltură, cu aplomb, fără nicio ezitare care să presupună migală şi poticneli ne inculcă hotărât convingerea că avem în faţă o operă de bravură. Constatăm neîndoios că ce a urmărit şi a reuşit aici artista a fost să creeze o pagină de pictură adevărată; o reală lecţie, un fel de reţetă de pictură relevantă ca plasticitate, ca veridicitate, ca sugestivitate. O constatăm în fiecare tuşă, în fiecare atingere a penelului de suport: în cele uşoare ce redau spumosul voal al rochiei, în cele mai ferme ce formează corsajul prins în bretele sumare, în cele ce se joacă, parcă, în pălărioara fantezistă de pe cap, dar şi în cele prelungi ce dau formă jilţului pe care stă într-o ţinută maiestuoasă tânăra „marchiză”.

În esenţă, tabloul aici discutat, ne permite nouă să-i recunoaştem artistei puterea de a ne sugera frumosul reflectat în opere din patrimoniul universal, din care îi sugerăm să se inspire cu succes şi în viitor.

Critic şi istoric de artă Vasile Florea
Bucureşti, septembrie 2015

Situație dramatică pentru muzeele din România

Muzeele din România, tot mai puține ca număr, se află într-o situație dramatică. Această activitate a colecționării bunurilor de cultură, apărută din antichitate, având scop educațional, este neglijată de Statul Român.

Palatul Baroc Oradea (Fostul Muzeu al Țării Crișurilor)

Multe muzee caută fonduri pentru renovarea şi întreţinerea lor. Altele au situație juridică incertă aflându-se în pragul evacuării. În acest articol pun în discuție două muzee, ambele având importante colecții de patrimoniu, instituții care de câțiva ani funcționează în regim de austeritate.

Situaţia juridică a Palatului Bánffy din Cluj, care adăposteşte Muzeul de Artă, este de câțiva ani la nivel de incertitudine. Conducerea muzeului susţine că oficial nu a fost informată despre o schimbare în situaţia imobilului, dar nu a făcut nici investiții având în vedere situația juridică a acestuia (vezi Situaţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca). Clădirea, atât fațada exterioară cât și cea din curtea interioară, este într-o stare avansată de degradare.

Palatul Bánffy (Muzeul de Artă Cluj)

Edificiul este o emblemă a Barocului din Transilvania. Conţii familiei Bánffy aveau, aici, în veacul al XVII-lea, o locuință. Pe acest teren de mari proporții, între anii 1774 şi 1785, a fost ridicat, de către guvernatorul Bánffy Györg, palatul ce a devenit sediul guvernului Transilvaniei, operă a arhitectului german Johann Eberhard Blaumann. Din anul 1951 clădirea, din Piața Unirii nr. 30, adăpostește Muzeul Naţional de Artă, având un patrimoniu de pictură, grafică şi artă decorativă de 13.000 de piese.

Palatul Banffy a fost solicitat de mai mulţi moştenitori ai familiei. Potrivit Consiliului Judeţean Cluj, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru acest imobil au fost depuse următoarele notificări: Gomboş Maria, notificare nr.1583/27.09.2001, solicită despăgubiri, în baza unui contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentele 6 şi 19; Nagy Alina, notificare nr.134/24.05.2001, solicită despăgubiri, în calitate de moştenitor legal a lui Roşca Nicolae; Miclea Silvia Letiţia, notificare nr.414/22.10.2001, solicită despăgubiri, în calitate de fostă coproprietară tabulară a cotei de 1/3 din imobil; Roşca Paraschiva, notificare nr.1665/4.04.2001, solicită despăgubiri şi restituirea în natură, în calitate de legatară universală a lui Roşca Nicolae, moştenitor testamentar a lui Banffy Dionisie.

O altă instituție muzeeală, închisă publicului începând cu data de 3 ianuarie 2006, este Muzeul Ţării Crişurilor.
Evacuat din Palatul Baroc, retrocedat Bisericii Romano-Catolice, Muzeul Ţării Crişurilor ar fi trebuit să se mute pe strada Universităţii, într-o clădire ce a adăpostit o cazarmă și care ar putea primi cele peste 400.000 de exponate, a cincea colecţie muzeală ca mărime din România. Mutarea principalei instituții muzeale a bihorenilor în clădirea fostei Garnizoane a fost finalizată ca infrastructură specifică de muzeu în procent de 90%. În luna martie 2014, însă, municipalitatea orădeană a pus în discuţie posibilitatea mutării exponatelor în Palatul Princiar din Cetatea Oradea.

Garnizoana Oradea (Viitorul Muzeu al Țării Crișurilor)

Clădirea, care adăpostește din anul 1971 Muzeul Țării Crișurilor, a fost câștigată în instanță de către Episcopia Romano-Catolică din Oradea. Acțiunea de revendicare a început în 1990. Elegantul palat, proiectat de arhitectul austriac Franz Anton Hillebrant, este compus din trei aripi în formă de U, fiind cel mai mare palat baroc din România. Complexul a fost construit în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, împreună cu Basilica romano-catolică și cu „Șirul canonicilor”.

Preocuparea pentru artă, istoria artelor, istorie sau etnografie nu interesează colectivitatea decât în măsura în care acestea contribuie la dezvoltarea ei. Un muzeu fără expoziții permanente și temporare este de neconceput. Rolul muzeului este de a comunica cu publicul, de a educa, de a forma conștința și a se înscrie în planul cultural al localității în care muzeul funcționează. Ne mândrim cu valorile de patrimoniu, dar nu căutăm soluții pentru a evita situația de a distruge opere depozitate în condiții nefavorabile atunci când un muzeu trebuie să-și mute locația. Muzeul aparține comunității și este administrat de Consiliul Județean, instituție politică având consilieri ce nu agrează arta decât în campaniile electorale sau atunci când obiectele de patrimoniu se află în colecțiile lor private. Este trist când soarta clădiririlor cu valoare istorică ajung să depindă de funcționari dezinteresați și corupți. Este cu atât mai trist când sub efectul nepăsării, al incompetenței și al propriilor interese pierdem obiecte de patrimoniu ce aparțin istoriei noastre. (Grigore Roibu)

Îl merităm pe Brâncuşi acasă?

Atelierul lui Brâncuşi 1920 (Foto Edward Steichen, Sursa Wikipedia)

Azi am fost invitat în platoul unei televiziuni locale (Unu TV) de către domnul Paul Ţoţa, să discutăm despre chestiunea aducerii în ţară a osemintelor lui Brâncuşi.

Poate iniţiatorii acestui demers sunt bine intenţionaţi. Eu nu înţeleg însă de ce să aduci aceste oseminte aici, acum. A făcut statul român o retrospectivă Brâncuşi aşa cum îi fac maghiarii lui Cézanne sau cum i-au făcut lui Van Gogh (fără ca aceştia să fie maghiari)? Aşa, o expoziţie ca la carte, cu lucrări din toată lumea, cu aparat statistic care să ne arate cât de mult s-au înghesuit românii să cunoască opera acetui om, căruia chipurile îi preţuiesc osemintele? Dacă eu vreau să fac mâine un dar unui prieten, un album Brâncuşi, Andreescu, Grigorescu, Luchian, Ciucurencu… de unde aş putea să îl cumpăr?

Îl merităm pe Brâncuşi acasă? Când fiul risipitor se întoarce acasă, găseşte un tată primitor care e gata să taie viţelul cel gras pentru el. Când se întoarce un ambasador care a făcut cinste ţării în pribegie, noi cum îl primim? Am primenit odaia? Am măturat poteca? Am astupat gropile din drum? Lăsaţi-l fraţilor în pace. Acolo măcar e preţuit cum se cade.
Aţi văzut cum s-au găsit specialişti care să dea cu Gorduz şi cu Neagu de pământ? Atunci când vom şti mai bine să ne gospodărim, când vom preţui cum se cuvine valoarea, când vom investi în educaţie, cercetare şi artă şi ne vom vedea lungul nasului, vom putea spune bine aţi revenit domnule Brâncuşi. E păcat să punem sămânţă bună într-un pământ ce nu e desţelenit.
Faptul că guvernul Ponta şi-a anunţat susţinerea îmi dă fiori. Probabil vom primi nişte copii după bietele oase. Ba s-a mai spus faptul că astfel vom avea un ferment pentru turismul românesc. Hai, mai întâi, să dăm dovada că suntem în stare să facem turism, să avem drumuri, servicii etc.
Cât ar costa acum să construim ceea ce e pentru noi Brâncuşi acolo unde e? A, ne-am dezmeticit? Vrem poate să aducem la Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi Columna lui Traian? Am înţeles în sfârşit că avem valori şi le ignorăm? Nu cred. Atâta vreme cât nu aud că un multiplu medaliat la Geneva şi în alte saloane de inventică importante, precum hunedoreanul Corneliu Birtok-Baneasa, a fost corect preţuit de ţara sa, nu cred. Exemple se pot da destule. Prea multe…

Ştiu din mărturiile lui Isamu Noguchi faptul că Brâncuşi era înconjurat de mult alb la finele vieţii sale, că domnul Paul Gherasim a propus anii trecuţi cinstirea lui Brâncuşi prin tăcere, lăsându-l să se facă auzit prin lucrul făcut şi peste înterpretările noastre atât de pricepute… Vă rog lăsaţi-l să se odihnească departe de locul ăsta ce pare tot mai adesea al nimănui. (Andrei Rosetti)

Lecţia de muzeografie de la castelul Bran

Una dintre cele mai cunoscute destinaţii turistice din România este Castelul Bran. M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre acest castel, deoarece au scris alţii înaintea mea tot ce s-ar putea scrie despre, să-i spun aşa, cel mai apreciat monument de importanţă naţională din ţară, alături de Castelul Corvinilor din Hunedoara. Totuşi, datorită faptului că am vizitat curând castelul şi Muzeul Bran, o să-mi permit câteva consideraţii în urma a ceea ce am văzut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Inițial, Castelul Bran a fost un castru regal, cu scop militar, având la bază o structură gotică ce a suferit numeroase modificări. Astăzi este un punct turistic şi, mai mult, unul comercial. Biletul costă 25 de lei, fiind unul corect având în vedere că monumentul este bine conservat şi întreţinut. Faţă de majoritatea muzeelor de la noi din ţară unde vizitatorii sunt puşi în faţa unor vitrine cu expoziţii permanente, într-un circuit muzeal, aici totul se transformă în spectacol. Este emoţionant să vezi fotografii şi obiecte vechi ce au aparţinut familiei regale din România, dar este tot atât de important să atragi atenţia şi să captezi interesul vizitatorilor pentru ca aceştia să recomande prietenilor ceea ce au văzut. Vlad Ţepeş, chiar dacă nu a locuit niciodată în acest castel, îţi prezintă în limba engleză încăperile şi te poate provoca la un partidă de cărţi, joc care face furori în rândul turiştilor români şi străini.

După expulzarea din ţară a familiei regale, în anul 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat şi devastat. În anul 2000, proprietatea a fost revendicată de Arhiducele Dominic de Habsburg, ca moștenitor al castelului şi, în 2006, arhiducele şi familia sa au devenit proprietarii clădirii şi a domeniului aferent acesteia. Interiorul a fost mobilat cu obiecte din colecția personală a familiei aristocrate. Edificiul a intrat în circuitul turistic drept „castelul lui Dracula”, o legendă falsă care aduce, însă, bani. În concluzie, renovarea, mobilarea şi transformarea domeniului într-un punct turistic de atracţie, unde la ora 9 dimineaţă se face coadă la casa de bilete, forţând istoria în asocierea fortăreţei cu personajul lui Bram Stocker, poate fi o lecţie pentru guvernanţii noştri care nu reuşesc să administreze patrimoniul naţional pe care îl avem.

Gândindu-mă la tot ce a fost distrus în această ţară din ignoranţă sau nepăsare, în acest sens consider că anumite activităţi „de graniţă”, într-un fel experimentale, ce par a intra în conflict cu ideea de patrimoniu naţional, pot coexista pentru a transforma muzeul în sursă de venit, deoarece muzeografia modernă trebuie să se adapteze la reguli noi bazate pe cerinţa vizitatorilor. (Grigore Roibu)

Ioan Piso despre „dosarul” Roşia Montană

Fragment dintr-un interviu publicat în Cotidianul.ro

Profesor doctor Ioan Piso:
„Ticăloşii implicaţi în afacerea Roşia Montană trebuie să plătească!”

Marcel Bărbătei: Avem de-a face cu o nouă abordare în „dosarul” Roşia Montană?

Ioan Piso: Cred că noua situaţie ne dă un moment de respiro, fiindcă cei care au venit la putere – în timp ce se aflau în opoziţie – printre alte lucruri criticau şi angajamentul abuziv al fostei puteri privind exploatarea cu cianuri de la Roşia Montană. Eu nu zic că suntem absolut stăpâni pe situaţie, nu, nici pe departe, pentru că au existat nişte declaraţii imprudente, dar este foarte greu să se mai deruleze acest proiect…
Dar eu nu în politicieni îmi pun speranţa în primul rând, ci într-o societate informată. (…)

Sunt fiu de miner, cunosc bine problemele oamenilor de acolo. E normal, minerii vor să facă ceea ce ştiu ei cel mai bine, însă cred că aurul trebuie exploatat printr-o tehnologie alternativă, pentru a nu ne distruge zona şi patrimoniul de o valoare inestimabilă. (…)

Eu am fost în Spania, la minele romane de aur de la Las Medulas, unde peisajul este încântător, dar nu au decât o galerie amărâtă de vreo două-trei sute de metri, iar pentru vizitarea ei plăteşti 4 euro, şi vin milioane de turişti anual; or, la noi există zeci de kilometri de galerii romane, multe încă nedescoperite şi aşezări de suprafaţă care nu au fost săpate…
(Interviu realizat de Marcel Bărbătei)
Citiţi interviul integral pe Cotidianul.ro