Delta Dunării, o lume încremenită în timp

Partea a III-a
Dobrogea, Delta Dunării

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Nu am mai scris de foarte mult timp articole de autor pe artavizuala21. În urma călătoriei din acest an în Delta Dunării m-am hotărât, totuşi, să consemnez câteva gânduri pe care să vi le transmit şi vouă.

O dimineaţă cu ceaţă a fost un cadou fotografic pe care îl aşteptam de mulţi ani.

Delta Dunării am descoperit-o acum 4 ani. De atunci nu a trecut an ca plecând de pe litoral, unde mergeam cu bilete luate în prealabil pentru staţiunile de pe litoralul românesc, să nu trecem, apoi şi prin mirifica şi sălbateca deltă. În anul 2013 am realizat o serie de fotoreportaje despre Dobrogea şi am scris articolul „Delta Dunării, tărâmul unei realităţi crude şi mirifice”.

Trupa din acest an: Mariana Felicia Morar, Mihaela Roibu, Lucian Murărescu (România Qturistică), Grigore Roibu (artavizuala21) şi tânărul nostru ghid Ovidiu Larion.

Experienţa din acest an a fost una un pic diferită. În primul rând am plecat în grup de 4 persoane. De fiecare dată când am avut ocazia am încercat să vorbesc despre unicitatea acestei zone, a Deltei Dunării. Ca turist, dacă îţi doreşti să călătoreşti la munte sau la mare, în excursii organizate, găseşti nenumărate locuri senzaţionale în staţiunile din Europa. Staţiunile europene, atât cele de la munte, cât şi de la mare, sunt cu adevărat spectaculoase şi îţi oferă tot confortul, condiţii pe care ştiu să le adapteaze la pretenţiile fiecăruia, atât în sezonul de iarnă cât şi în cel de vară. Singurul loc fără corespondent turistic în Europa este Delta Dunării. Noi, cei din România, suntem cei ce avem norocul că bătrânul fluviu, după ce străbate 10 ţări şi 4 capitale, să se verse, printr-o deltă magnifică, în mare. Nu îmi propun în acest articol să critic faptul că acestă zonă, cu un potenţial turistic inegalabil, nu este pusă în valoare şi nu este promovată corespunzător în turismul românesc. Din acest motiv mulţi dintre noi nici nu ştiu ce bogăţie cu valoare turistică avem chiar sub nasul nostru!

Ne îndreptăm spre locul de unde răsare soarele în România.

Dar, să revenim la ceea ce s-a întâmplat în acest an. În primul rând trebuie să vă spun că am mers, pe de o parte, pentru a face fotografii pe câteva canale sălbatice, pe care le cunoşteam din anii precedenţi dar, pe de altă parte, pentru a descoperi locuri noi, ceea ce presupune că nu puteam să ne programăm orele pentru a obţine cele mai bune imagini. Doi dintre membrii echipei sunt montaniazi, aşa că eram curios cum vor reacţiona la aceste zone stepe şi uscate, uneori pline de praf şi ciulini, aflate la o altitudine de doar câţiva metri deasupra mării. Nici de această dată nu am cărat scule de pescuit, o altă pasiune a mea, chiar dacă o mare atracţie a deltei este pescuitul sportiv. Am cunoscut oameni împătimiţi, care ne-au spus poveşti pescăreşti şi alături de care am petrecut seri extrem de frumoase. Rucsacii şi aparatura au fost bine drămuite. În primul rând, în deltă nu mergi cu maşina şi nici cu trolerul.

Drumu-i greu, seceta e mare.

Trebuie să spun, de la început, că nu am testat calităţile tehnice ale aparaturii şi nu am pândit păsărele sau alte animale sălbatice cu teleobiectivul. Am folosit la maxim cunoştinţele şi aparatele pe care le avem. Scopul nostru a fost de ne bucura de apusul şi răsăritul soarelui, de sălbăticia şi frumuseţile pe care le-am descoperit, consemând, de multe ori documentar, cu ajutorul aparatului de fotografiat, momentele frumoase ale călătoriei. În acest sens, într-o dimineaţă am avut parte de un moment deosebit. Într-o casă pescărească, aflată pe un canal izolat, construită din pământ şi paie, am băut cea mai bună cafea. A fost o experienţă inedită!
Fără doar şi poate, într-o astfel de deplasare, chiar şi documentară, este imposibil să nu ai parte de fotografii artistice.

O invitaţie la a o cafea, ce nu poate fi refuzată.

Zona Partizani şi Iligani, aflată pe Braţul Sulina o cunosc deja bine. Ştim ce să cerem celor care ne duc cu barca, de câţiva ani, la fel cum şi ei, la rândul lor, ştiu ce vrem să obţinem în fotografie. E greu să te trezeşti la ora 4 dimineaţă şi să te urci în barcă pentru a prinde răsăritul pe unul dintre lacurile Tătaru, Meşter sau Nebunu! Sunt lacuri extrem de frumoase pe care se ajunge greu, pe canale sălbatice, de multe ori colmatate din cauza copacilor căzuţi. Este zona deltei nelocuite, crude, originare.

În lumina primelor raze.

Dimineaţa, primele raze de soare se revarsă peste luciul apelor, peste aceste lacuri ce par întinderi nesfârşite de apă şi, atunci, ai parte de un adevărat spectacol al naturii. În cele 3 zile în care am stat aici am reuşit să ieşim atât la răsărit cât şi la apus. De multe ori, în lunile de vară, apusul poate fi „umbrit” de un val de nori sau pâclă ce se formează din cauza caniculei. Singurul lucru pe care îl poţi face în acest caz este să mergi în ziua următoare şi, cu un pic de noroc, să ai parte de un răsărit spectaculos.

În aşteptarea răsăritului.

Perseverenţa este cheia reuşitei în obţinerea fotografiilor spectaculoase din deltă. În acest an, de exemplu, nu am avut parte de coloniile cu mii de pelicani care stăteau chiar pe lacul din spatele casei unde suntem cazaţi. Însă, pentru a compensa acest neajuns, delta ne-a oferit, parcă la schimb, o dimineaţă cu ceaţă, mai rar întâlnită vara, dimineaţă în care apa de pe canale parcă fierbea. Fotografierea păsărilor rămâne, însă, principala atracţie a celor ce fac fotografie wild-life.

Deasupra apelor.

Şi … a deeecolat…

După scurta şedere în „inima deltei”, am lăsat maşina în Partizani şi am luat drumul oraşului Sulina, cu vaporul. Am dorit de multă vreme să vizitez acest îndepărtat oraş pentru că este cel mai estic punct al României şi, în acelaşi timp, al Europei. La Sulina nu se poate ajunge decât pe calea apelor, cu vaporul, sau pe calea aerului, cu elicopterul. A doua variantă nu e cea pe care să ne-o dorim, aşa că o lăsăm pentru „înalţi demnitari”, ei fiind cei care o folosesc. Pe apă există 2 posibilităţi de deplasare, cea cu navele Navrom, călătorie care durează aproximativ 5 ore din Tulcea, sau deplasarea cu nave rapide, ambarcaţiuni mai scumpe şi din care nu ai posibilitatea să admiri peisajul.

Muzeul „Farul Sulinei”, Exponatele fac parte din colecția de istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie și Arheologie. Se remarcă piesele de mobilier care au aparţinut scriitorului Jean Bart.

Sulina este un punct turistic inedit. Diferă mult de Sfântu Gheorghe, comună aflată la extremitatea celuilalt braţ al Dunării. Sulina este orașul situat la cea mai mică altitudine medie, de numai 4 metri deasupra nivelului mării, având o populaţie de 3600 de oameni. Există o întreagă istorie a oraşului Sulina, care poate fi cunoscută prin intermediul Muzeului „Farul Sulinei”, construit de către autoritățile otomane între 1869 – 1870 în apropierea punctului în care, la acea vreme, se vărsa Dunărea în Marea Neagră. Cert este că oraşul era port la granița dunăreană a Imperiului Roman şi este, apoi, pomenit în perioada bizantină, în lucrarea „De Administrando Imperii”, cu numele de Solina.

Canalul Cardon.

Sulina, faţă de celelate localităţi de pe Dunăre, are posibilitatea de a atrage turişti datorită faptului că are muzee şi terase cu restaurante unde îţi poţi petrece timpul liber, indiferent de starea vremii. Tot de aici poţi pleca spre diferite puncte de atracţie din Delta Dunării. Noi, trebuie să recunoaştem, am început „cu stângul” acestă aventură. Datorită reclamei făcute zonei Letea, am dorit, pentru început, să mergem acolo în documentare, cu posibilitatea de a reveni dacă este cazul. Am plecat cu o barcă ca orice turist, luată de pe faleza din Sulina. Am avut proasta inspiraţie să dăm de Marian Burungiu (în tricou roșu) „antreprenor” care face excursii, închiriază biciclete şi face afaceri pe bani europeni la Sulina. A fost o recomandare neinspirată pentru că Marian Burungiu cere un preț pe care, apoi, îl modifică deoarece, mai mult ca sigur, întârzii în excursia pe care el o programează, fiind în cârdăşie cu şoferii din Letea. De evitat, dacă ajungeți la Sulina, acest om. Face parte dintre mulţii impostori care umflă banii şi, o dată plecaţi în călătorie, ai parte de oameni care îşi pun căştile de la telefon pe urechi şi nu mai scot un cuvânt. Am păţit ceva asemănător cu ceea ce i s-ar întâmpla unui călător care ia trenul și dacă întârzie în stația de destinație este pus în situația de a plăti în plus.

Câteodată e bine să te fereşti!

Mai mult, dacă nu eşti cazat în Letea, nu ai nici o şansă să surprinzi imagini spectaculoase de aici. Este destul de greu să găseşti oameni dispuşi să te aducă aici la ora 4 dimineaţă. Pădurea subtropicală este una comună şi prea puţin spectaculoasă pentru cei ce vin de la munte. Rezervaţia este îngrătită, fiind protejată (ca mai peste tot în România unde rezervaţiile naturale sunt închise pentru că autorităţile nu sunt în stare să le amenajeze pentru turişti, care, alminteri, ar aduce bani), caii semi-sălbatici sunt greu de găsit iar vremea, de cele mai multe ori toridă, cu soarele deasupra capului, va face ca totul să fie OK, mai ales pentru un fotograf. Canalul Cardon şi călătoria printre nuferi este singura atracţie de care, sincer, am avut parte în acest drum.

Cu transportatorii de la Letea.

Trebuie să recunoaştem, seara, la un restaurant, am întâlnit o familie care era extrem de mulţumită de excursia la Letea. Au mers cu „Căpitanul Nemmo” timp de 6 ore, mult mai mult decât noi, la preţul oferit de Marian iniţial şi, în plus, au avut parte pe toată perioada de explicaţii despre tot ce înseamnă acestă zonă. Noi, din păcate, am fost trataţi ca nişte saci de cartofi în porpagaj. Pentru a opri maşina şi a face mai puţin de 10 fotografii, cu o casă veche din Letea şi oamenii care îşi beau berea la magazinul din C.A. Rosetti, a trebuit să strigăm din spatele maşinii. Nu uitaţi: orice oprire duce la o întârziere şi firmele, precum cele ca ale lui Marian, nu sunt de taxi! Se pare că pe chei, înainte de a alege o destinaţie pentru excursie, ai nevoie, ca turist, de şansă şi de inspiraţie pentru a găsi ghidul potrivit.

În faţa magazinului din C.A. Rosetti, într-o zi extrem de toridă.

O altă destinaţie de vacanţă este plaja. La întinderea de nisip ajungeţi fie pe jos, fie cu maxi-taxi, transport care vă costă 2 lei. Veţi vedea o întinsă suprafaţă de nisip, neamenajată, unde puteţi închiria un şezlong sau servi masa, un loc sălbatec unde convieţuiesc oameni şi animale. Este o plajă perfectă pentru cei ce nu-şi doresc aglomeraţia de pe litoralul românesc.

Plaja din Sulina.

Dar, şi aici au existat tentative de extindere a activităţilor turistice în aria protejată pe timpul celebrei ministre a turismului, Elena Udrea. Acum, ruina cu cele câteva căsuţe de vacanţă stă drept mărturie a dezastrului unei guvernări în care s-au tăiat pensii şi salarii. Doar pentru lucrările de aici s-au alocat, atunci, 179 de milioane de lei.

Căsuţele construite de Ministerul Turismului, o mărturie a „bunei guvernări”.

Poate părea ciudat dar cimintirul din Sulina reprezintă o atracţie turistică. De ce să vizitezi în concediu un cimitir? Este o întrebare corectă. Cimintirul din Sulina este unul viu, cu lespezi vechi ale unor prinţese sau piraţi, o incursiune în trecutul acestei aşezări omeneşti atât de îndepărtate în care au conveţuit diverse categorii de oameni de diferite naţionalităţi.

Sulina a fost un oraş cosmopolit ce a găzduit sediul Comisiei Europene a Dunării. În 1870 a devenit port liber, scutit de taxe vamale. Aici se află morminte ale unor prinţi greci și cel al prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata domnitorului Moldovei, Ioan Sturdza.

Cea mai spectaculoasă zonă, pe care nu trebuie să o rataţi, este cea a vărsării Dunării în mare. După ce am avut şansa de a-l găsi pe Vali (care ne-a fost ghid), un localnic extrem de amabil care a înţeles că vrem să fotografiem şi nu să ne plimbăm în fugă cu barcă, am pornit spre locul unde bătrânul fluviu îmbrăţişează marea. Aici am văzut vechiul far din Sulina, monument istoric, aflat pe malul stâng al Dunării (cunoscut cu denumirea de Farul Observator). Farul a fost construit în formă de turn circular din metal și are o înălțime de 13,7 metri, fiind atestat în anul 1745 într-un document otoman. Farul nou de la Sulina, situat pe extremitatea digului de sud, are 48 de metri, fiind vizibil de la o distanţă de 19 mile marine şi face parte din cele șapte faruri care asigură navigația în zona litoralului românesc.

Farul vechi din Sulina. Când se afla în exploatare, farul putea fi văzut de la 8 mile marine.

Farul Nou, administrat de Forțele Navale Române.

Întrând pe gura de vărsare în Marea Negră spectacolul peisajului este accentuat de epavele eşuate care conferă un plus de expresivitate imaginilor. Fluctuaţiile nivelului Dunării au dat mult de furcă marinarilor de pe navele acostate la cheu. În cazul în care nivelul fluviului este în scădere, marinarii trebuie să se asigure că adâncimea este suficient de mare pentru a nu exista pericolul ca nava să se așeze „pe uscat”. Greşelile de navigaţie au fost frecvente la vărsarea Dunării în mare, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Sub ape au fost descoperite epave vechi iar, cele noi, sprijinite „cu burta” pe nisip, sunt extrem de fotogenice. Vasul georgian, pe care l-am surprins la asfințit, sporește misterul şi frumuseţea bancului de nisip. Tot aici, în Golful Musura, între Braţul Chilia şi Sulina, a apărut recent o insulă formată din aluviunile aduse de Dunăre. Are o suprafaţă de aproximativ 4 hectare şi este cunoscută sub denumirea simplă de „Insula K”, fiind un adevărat regat al păsărilor. Aici poposesc mii de cormorani, pelicani, pescăruşi, egrete şi stârci. Păsările, grupate în colonii, trăiesc în bună vecinătate și cuibăresc după reguli de ele ştiute. Ne-am mulţumit cu câteva cadre generale în lipsa unor teleobiective mari, deoarece bărcile nu se pot apropia de coloniile de păsări ce staționează aici și orice turist ce coboară din barcă alungă păsările spre malul Ukrainian.

Vas eşuat în Golful Musura.

Delta poate fi tărâmul unor poveşti şi expediţii unice. Sulina este punctul de plecare către colţuri de vis care numai în „lumea apelor” le poţi întâlni. Merită să rupeţi o bucăţică din timpul vostru şi să căutaţi misterul ascuns al Deltei Dunării. O dată ce aţi descoperi acest tărâm ne ve-ţi da dreptate. Noi, cu siguranţă, ne vom întoarce în mirifica şi sălbateca Deltă a Dunării pentru că încă avem multe locuri de văzut. Am convingerea că pentru a descoperi frumuseţea deltei, aşa cum este ea crudă, lăsată în sărăcie şi încremenită în timp, trebuie să călătoreşti pe nenumăratele canale ascunse, de multe ori doar de localnici cunoscute şi care de fiecare dată sunt, parcă, altfel. Pentru a surprinde un crâmpei din viaţa deltei ai nevoie de ani, timp necesar pentru a cunoaşte oamenii şi locurile. Pentru a mărturisi ceva despre complexitatea Deltei Dunării trebuie să fi prieten, însă, cu veşnicia. (Grigore Roibu)

Mai multe fotografii din această ieşire voi posta, în timp, pe contul meu de facebook, aici:
https://www.facebook.com/grigore.roibu/media_set?set=a.981001652017754.1073741919.100003237855243&type=3&pnref=story

Povești din Maramureș

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Mănăstirea Bârsana

A trecut ceva vreme de când am realizat ultimul fotoreportaj pe artavizuala21, material care să vizeze o zonă cultural-geografică. M-am hotărât să scriu câteva impresii despre Maramureș, una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanțului Carpatic.

Am ajuns în Maramureș, zonă pe care nu am vizitat-o niciodată până acum, la invitația unei prietene. Parcursul a fost unul documentaristic și pedagogic, imaginile realizate având scopul de a promova zona și obiectivele istorice în rândul elevilor.

Întâlnire cu pictorul Nicolae Grigorescu în Muzeul de Artă Baia Mare

Prima destinație, și loc de cazare, a fost în Baia Sprie, de unde am vizitat Baia Mare. Orașul băimărean ne-a impresionat prin cele câteva obiective turistice pe care le-am vizitat timp de câteva ore cât am avut la dispoziție. Cel mai important loc, din punctul nostru de vedere, ca artiști plastici, este „Centrul Artistic Baia Mare”, care găzduiește Muzeul de Artă. Construcția masivă, din secolul al XVIII-lea, este situată în centrul istoric al orașului (str.1 Mai). Colecțiile muzeului numără peste 3.300 de piese care ilustrează arta europeană din secolele al XVIII-lea și cel de-al XX-lea, precum și arta modernă românească. Ceea ce evidențiază acest muzeu în plan național sunt cele peste 250 de lucrări semnate de 90 de plasticieni care au activat în Centrul Artistic Baia Mare din 1896 până în prezent. Cunoscut sub denumirea de Școala de la Baia Mare, acest centru de pictură a luat naștere între anii 1896 şi 1901, când Simon Hollosy şi-a strămutat pe vară, la Baia Mare, școala sa particulară de pictură de la München.

Muzeul de Artă Baia Mare

Municipalitatea a realizat beneficiile iniţiativei şi a sprijinit-o. Prețul biletului de intrare este unul decent, de 7 lei pentru adulți, dar, ca o constatare, majoritatea muzeelor de artă din țară nu recunosc calitatea de membru al Uniunii Artiștilor Plastici, în ciuda cotizației pe care membrii o plătesc anual. În acest sens conducerea de la București a UAP ar trebui să stabilească o serie de parteneriate, măcar cu muzeele din țară, dacă nu și cu cele din străinătate.

Muzeul de mineralogie Baia Mare

Muzeul de mineralogie din Baia Mare, alături de cel din Brad, este unic prin specificul său. Baia Mare deține una dintre cele mai mari colecții regionale de eșantioane minerale din Europa. Frumusețea, expresivitatea și mărimea așa-ziselor „comori ale pământului” sau „flori de mină” captivează irezistibil simțul nostru estetic prin forța de sugestie a volumelor și formelor geometrice. Expoziția se află într-o frumoasă clădire modernizată, un pavilion multifuncțional ce adăpostește 15.000 de eșantioane de minerale.

Turnul „Sfântul Ștefan”,

Tot în centrul istoric al orașului poate fi admirat Turnul „Sfântul Ștefan”, monument de arhitectură specific perioadei Goticului timpuriu din spațiul medieval transilvănean.

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare (situat la poalele Dealului Florilor) are 2 componente: rezervația etnografică în aer liber, extinsă pe 12 ha și expoziția pavilionară care cuprinde obiecte rustice autentice și o colecție de ceramică. Muzeul în aer liber prezintă patru zone etnografice din nordul României, cunoscute de-a lungul timpului sub numele de Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Ţara Codrului şi Ţara Maramureşului. Fiecare dintre acestea are un specific aparte bine subliniat de către unităţile de arhitectură din cadrul arealului muzeal. În cadrul colecției sunt prezentate diferite tipuri de gospodării, în funcţie de ocupaţia locuitorilor și o serie de instalaţii tehnice, cum ar fi, de exemplu, oloiniţe, pive, vâltori etc.

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare

Un important sculptor născut la Baia Mare este Vida Gheza. La împlinirea unui centenar de la nașterea sculptorului, pe 28 februarie 2013, la Centrul Millennium din Baia Mare a fost deschis un pavilion ce prezintă viața și opra artistului.

Centrul Millennium Baia Mare – pavilionul Vida Gheza

Cultura Țării Maramureșului e bine cunoscută prin originalitate și puternic specific local. Regiunea nu a fost dens populată, satele fiind rare și răsfirate pe văi. Așezările rurale sunt pitorești, iar pentru a ajunge la ele străbați dealuri înverzite pe drumuri care, uneori, însă, lasă de dorit.

Fetele de la Săpânța

În ce-a de-a doua zi am pornit spre renumitul cimintir de la Săpânța, faimos pentru crucile viu colorate și picturile naive care reprezentă scene din viața și ocupația persoanelor decedate. Ineditul cimitirului este faptul că moartea este privită ca o trecere spre o altă lume, o trecere ce nu este văzută ca un eveniment trist. Legenda spune că Stan Ioan Pătraș, creatorul cimintirului, s-ar fi inspirat în atitudinea veselă în fața morții din cultura dacilor.

Mănăstirea Săpânța-Peri

Tot în Săpânța se află una dintre cele mai mari biserici din țară. Cu o înălțime de 78 de metri, biserica mănăstirii Săpânța-Peri se situează pe locul 3 între lăcașurile de cult din România, după catedrala ortodoxă din Timișoara și biserica Sf. Mihail din Cluj. Mănăstirea Săpânța-Peri a fost înființată în anul 1997, în hotarul satului Săpânța, fiind ctitorită de părintele paroh Grigore Lutai, după planurile arhitectului Dorel Cordoș. Din anul 2005 adăpostește o obște de maici.

Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației, este un obiectiv ce nu trebuie ratat și o experiență care te marchează. Memorialul este o instituţie unică prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. Acesta are scopul de a reconstrui și păstra vie în memoria noastră teroarea aparatului represiv a securității, prezentând surghiunul și umilința la care au fost supuși concetățenii noștri de către semenii lor aserviți regimului comunist din Europa de Est, în general și România, în special.

Celula în care a murit Iuliu Maniu.

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, funcționînd ca închisoare de drept comun până în 1944, când a devenit lagăr sovietic. Din 1948 a devenit loc de detenție pentru tinerii intelectuali și din 1950 a devenit o „închisoare a miniștrilor”, aici fiind încarcerați într-o singură noapte peste 80 de demnitari și oameni politici. Au urmat episcopi, preoți greco-catolici și romano-catolici. Penitenciarul era camuflat sub titlul de „unitate de muncă specială”, în fapt fiind unul de exterminare.

Capela din curtea interioară a închisorii.

Memorialul a fost înființat la 21 aprilie 1994 de Ana Blandiana, având scopul unei bune cunoaşteri a trecutului apropiat al ţării şi al Europei de Est şi restituirea adevărurilor istoriei recente, falsificate în anii dictaturii comuniste. În 1998 Consiliul Europei așează Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, dintre care amintim sculptura în bronz „Marea Neagră,”dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu, cele ale lui Camilian Demetrescu, intitulate „Omagiu deținutului politic” și „Cortegiul Sacrificaților”, realizată de sculptorul Aurel I. Vlad, ultima devenită emblemă a muzeului, impresionează prin simbolistică.

Curtea interioară a închisorii cu ansamblul statuar „Cortegiul Sacrificaților”, realizat de Aurel I. Vlad.

O componentă a Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului Sighetul Marmației. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare și ulterioare anilor 1950, astfel, încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat, în anul 1999, un proiect peisagistic.

Cimintirul săracilor

Starea socială a maramureșenilor, conduși de o nobilime românească locală, a dat naștere unei clase de oameni liberi, scutiți de obligații și taxe, lucru care i-a stimulat să conserve și să promoveze cu mândrie valorile proprii în construcție, îmbrăcăminte, artă și limbă. În Țara Maramureșului au trăit în antichitate triburile dacilor care au lăsat urme de locuire, obiecte și câteva cetăți. Centre importante de olărit, prelucrarea metalelor, a bronzului și mai târziu a fierului se găseau aici sau în zonele adiacente. O importantă populație evreiască, din Galiția, s-a stabilit în Maramureș, mai ales în orașe, dar și în sate unde jucau un rol preponderent în comerț. Muzeul Satului Maramureșean surprinde aceste componente funcţionând ca un complex muzeal cu dominantă etnologică dar şi cu secţii de istorie-arheologie, istoria culturii şi memorialistică, ştiinţele naturii, galerie de artă şi mai multe conservări „in situ” ca puncte muzeale în principalele subzone ale Maramureşului.

Muzeul Satului Maramureșan – Moara „Dunca” din Ieud, datată 1570.

După ocupația austro-ungară, pentru a impulsiona activitatea minieră, autoritățile imperiale au încurajat venirea lucrătorilor cu experiență din zone cu tradiție în minerit. Atunci au ajuns aici polonezi, slovaci și germani în localitățile cu activitate extractivă, mai întâi în cele cu saline, de unde denumirea „șugăi”.

Logolda Cavnic

O zi ploiosă a făcut să ne îndreptăm atenția asupra unor locuri din natură, mai puțin vizitate de turiști, aflate lângă SuperSki Resort Cavnic, gazdele noastre extrem de ospitaliere, cărora le mulțumim pe această cale. Așa am descoperit Logolda Cavnic. Topitoria de aur, aflată acum în ruină, a fost construită în 1862 și extinsă în 1876 de englezii care au concesionat minele din Cavnic. Zidurile din piatră ale Logoldei, ascunse de copacii crescuți în jurul clădirii, sunt situate în împrejurimile domeniului schiabil Cavnic. Cascada „Piciorul Calului” este, de asemenea, o impresionantă cădere de apă ascunsă în spatele ruinelor din pădure.

Cascada „Piciorul Calului” Cavnic.

Maramureșul este o destinație unică care a păstrat cultura, tradițiile și stilul arhaic de viață al țăranului din vremuri trecute.
„Maramureșul este unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Europene, unde sătenii au păstrat un mod de viaţă la care majoritatea continentului a renunţat cu secole în urmă… Prea departe de Bucureşti pentru ca identitatea să să fie zdrobită de Ceauşescu, această parte izolată a României s-a ancorat în moştenirea sa rurală şi în pădurile şi păşunile sale naturale”, scrie The Telegraph.

Biserica Poenile Izei

După o zi de ploaie am pornit într-un „tur de forță” pentru a vedea principalele biserici de lemn, reprezentative pentru arhitectura religioasă maramureșeană. Drumurile nu sunt foarte bune, multe porțiuni fiind în plină reabilitare, iar distanțele între obiective sunt destul de mari. Am vizitat, într-o prezentare care nu este cronologică, Bârsana, numită „perla bisericilor maramureșene”, un loc unde unde natura se unește cu arhitectura, apoi Bogdan Vodă, a cărei pictură este impresionantă, Poenile Izei, Brebu, Surdești, Plopiș, Sisești și am încheiat cu Rohia, unde Nicolae Steinhardt s-a stabilit inițial ca bibliotecar și, apoi, ca monah.

Vechea biserică din Rohia

Biserica din Bogdan Vodă

În tot acest drum am întâlnit oameni care cu plăcere ne-au vorbit despre tradițiile lor, ne-au invitat să fotografiem  imagini semnificative în demersul nostru, ne-au primit în casele lor și ne-au arătat lucrurile lor de preț, dar am întâlnit și oameni care aproape ne-au dat afară din biserică, vorbindu-ne urât, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la Surdești.

La Desești am fost invitați într-o casă tradițională. Prietena noastră este îmbrăcată în haine tradiționale maramureșene.

O dată cu decăderea industriei miniere, după 1989, și a industriilor de prelucrare a minereului, în această zonă geografică, la fel ca și în cea în care m-am născut, Hunedoara, a urmat o reducerea drastică a nivelului de trai. Din acest motiv mulți maramureșeni au plecat la muncă atât în țară, cât și în alte țări europene.

La Biserica din Rozavlea am întâlnit o echipă de restauratori de la Universitatea de Arte din București.

„Să vizitezi Maramureşul e ca şi cum ai intra într-o poveste sau ai păşi înapoi în Europa medievală”, spune reporterul de la The Telegraph. Cuvintele lui sunt adevărate. Trebuie să învățăm să facem turism, nu numai în Maramureș, ca alternativă la căderea industriei. Oamenii trebuie să înțeleagă că turiștii, prin intermediul fotografiilor și a mesajelor răspândite prin intermediul rețelelor de socializare popularizează zona și aduc, indirect, prosperitate locuitorilor ei.

La Negreia o bătrânică ne povestește…

Statuile din Negreia sunt o altă atracție turistică. Denumirea Negreia vine de la așezarea satului în perimetrul Pădurii Negre. În tradiția așezării se spune că locuitorii făceau cărbune și aveau fețele înnegrite, din aceasta cauză li se spuneau „oamenii negrii”, ne povestește o bătrânică care culegea ferigi, seara, pentru animale ei. Statuile sunt realizate de Gavrilă Cusco, care spune că a descoperit vocea pietrelor ce, prin intermediul lui, devin opere de artă pentru concetăţenii lui.

Prepararea complicată a horincăi

Meșteșugurile și tradițiile sunt transmise din generație în generație. Îmbrăcămintea țesută manual este purtată cu ocazia diferitelor sărbători. Biserica este, în continuare, sufletul satului.

Pictură din Biserica de la Bârsana.

La Sârbi, venind prin Ocna Şugatag, am intrat, ghidați de o plăcuță și o hartă realizată de mână de gazdele noastre, în „Ansamblul de arhitectură și tehnică populară”. Câteva căsuțe și o vâltoare te atrag într-un prim moment. Din spatele șopronului, unde mirosea a borhot, apare un bătrânel sprinten și vesel care vine să ne povestească despre ciudatele lui instalații. Vedem o batoză, atelierul de țesătorie și porta din care curge pălincă și, apoi, intrăm în casă unde, la un pahar de horincă, Gheorghe Opriş, creator popular, ne face o cântare la tobă.

Gheorghe Opriş, creator popular.

Turismul, așa cum am mai spus, ar putea asigura o alternativă pentru forța de muncă locală, având în vedere potențialul turistic, frumusețile naturale și tradițiile zonei. Câteva mici pensiuni particulare nu sunt, însă, o alternativă la disponibilizările masive din regiune. Din cauza slabelor resurse financiare pe plan local, dar mai ales a politicii inconsecvente dusă de autorități, la care se adaugă comportamentul celor care încearcă să profite de turiști pentru a deschide ușa unei biserici, zona Maramureșului se dezvoltă doar pe hârtie. (Grigore Roibu)

Le mulțumim tuturor celor care ne-au invitat și găzduit.

Bibliografie: Wikipedia, cataloage și site-uri ale muzeelor

Războiul Roşia Montană continuă

Aproximativ cu 2 ani în urmă scriam despre Roşia Montană articolul În lumea moţilor de la Roşia Montană. Atunci, puneam întrebarea dacă vrem istorie sau minerit la Roşia Montană. Nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva născut în această mică comună din Apuseni că ea ar putea ajunge pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Toate acestea datorită disputelor politice din jurul exploatării miniere de aici.

În comparaţie cu anii trecuţi, nimic nu s-a schimbat în Roşia Montană. Au trecut anii, s-au schimbat partidele de la putere dar problemele sunt aceleaşi. Nu au fost create locuri de muncă, monumentele istorice nu au fost conservate şi, cu toate despăgubirile, oamenii au rămas pe fostele proprietăţi deoarece aici nu a început proiectul minier promis. Noi, ceilalţi cetăţeni am devenit, dintr-o dată, vocali, fără a şti cu adevărat ce avem de câştigat sau de pierdut dacă acest proiect ar demara. Populaţia s-a împărţit în două. Lumea a ieşit în stradă, pe de o parte, în zonele miniere, pentru a sprijini ceeea ce preşedintele Traian Băsescu a susţinut, crearea de locuri de muncă, iar, de cealaltă parte, oameni şi ONG-uri demonstrează împotriva proiectului care, spun demonstranţii, ar polua iremediabil zona. Şi, protestatarii pot fi crezuţi dacă ne gândim ce s-a întâmplat la Geamăna… Într-un demers fără precedent în România, peste 6000 de cetățeni au format un lanț uman în jurul Palatului Parlamentului, cerând respingerea Legii Roşia Montană. Sunt nedumerit cum, dintr-o dată, lumea din jurul meu a priceput, fără o dezbatere publică serioasă, cum stau lucrurile cu acest proiect minier. Sunt nedumerit cum a apărut dintr-o dată, cu toate că proiectul exploatării cu cianuri de la Roşia Montană este cunoscut din 1997, acestă fractură în societate. Oamenii au luat hotărârea să afirme public ceea ce gândesc. Protestele, care rar au condamnat ceva în România, dezaprobă acum atitudinea ezitantă a politicienilor români.

De cealaltă parte, o serie de politicieni vorbesc despre „cel mai complex proiect industrial din România care va crea mii de locuri de muncă în următorii 20 de ani”. Cu toate acestea, în urma acestor afirmaţii, un lucru pare bizar, dacă nu hazliu. Unii parlamentari vin în vizită, spun ei pentru a vedea cum trăiesc cei din Roşia Montană, în realitate pentru a-i amăgi pe localnici cu noi promisiuni, făcând declaraţii contradictorii. Aceştia susţin proiectul în faţa camerelor diverselor televiziuni, dar afirmă că nu votează legea în Parlament. Să susţii ideia unei investiţii cu o asemenea inconsecvenţă nu mi se pare doar bizar, ci revoltător.

Am vizitat, în acest week-end, din nou, Roşia Montană. Am găsit zona aşa cum era cu 2 ani în urmă. Poate, ceva mai mulţi politicieni care se plimbă făcând zgomot în rândul populaţiei. Poluarea nu poate fi negată. Peisajul industrial, lăsat la voia întâmplării după ce exploatările regimului comunist au încetat, cu utilaje contorsionate, ruginite şi munţi decopertaţi, transformă locul într-un tablou ce pare selenar, un spectacol dadaist prezentat turiştilor veniţi din curiozitate. Nimeni nu a făcut nimic pentru a reda ceva din această zonă turismului ca alternativă la minerit.

Roşia Montană are valoare de patrimoniu cultural unic în Europa, valoare arheologică şi istorică care nu a stat nici o dată ca preocupare, pe lista de priorităţi, a politicienilor din România. La Roşia Montană  au fost conservate doar câteva clădiri istorice aflate în proprietatea Roşia Montană Gold Corporation. În rest a fost un război al declaraţilor şi replicilor tăioase, a jocului politic. Localitatea a rămas moartă, o zonă monoindustrială cu un peisaj al relicvelor regimului comunist şi cu oameni care nu îşi mai găsesc rostul acolo. Imaginile, cred, sunt mai relevante decât cuvintele.
Fotoreportaj de Grigore Roibu

Delta Dunării, tărâmul unei realităţi crude şi mirifice

Partea a II-a
Dobrogea, Delta Dunării

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Din Constanţa drumul nostru a continuat spre Tulcea. Pentru că aveam suficient timp la dispoziţie (şi pentru că anul trecut am fost la Histria – vedeţi În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre) ne-am abătut din drum către localitaea Sinoe, unde circulă un zvon, popularizat de Popovici Stere din satul Lunca, cum că Dumnezeu ar fi apărut în această localitate.

Pescari în satul Sinoe

Unitatea Sinoe, formată din lacurile Sinoe, Nuntaşi şi Tuzla, păstrează legătura cu Marea Neagră printr-un stăvilar. Nu poţi să priveşti decât cu îngrijorare cum, din păcate, în loc ca minunile cereşti să facă ceva pentru micile comunităţi, sărăcia pune stăpânire peste satele dobrogene. O dată ajunşi pe malul lacului Sinoe zărim o colonie de pelicani şi uităm de drumul prost pe care, atunci când plouă, rişti să te împotmoleşti cu maşina. În sfârşit am găsit o parte din „Edenul” spre care Dumnezeu şi-a îndreptat, probabil, privirea.

Galeria de ară din Tulcea

Tulcea, atestată documentar în anul 1506, este municipiul reşedinţă a judeţului care poartă acelaşi nume, oraşul fiind situat pe o vatră colinară populată din perioada culturii Gumelniţa. Izvoarele istorice pomenesc de o aşezare greacă, numită Aegyssus, în veacul al VIII-lea î.Hr.,apoi, în secolul I şi al II-lea d.Hr este semnalat portul şi oraşul roman şi, în sfârşit, în vremea lui Mircea cel Bătrân, Tulcea, este menţionată că localitate. După o scurtă plimbare prin portul şi centrul oraşului, din Tulcea ne-am îndreptat spe Nufărul, unde peste Braţul Sf. Gheorghe se poatre trece cu bacul. Preţul unui bilet este de 18 lei.

Traversarea Braţului Sf. Gheorghe cu bacul

Cercetările arheologice de la începutul veacului trecut au semnalat în această localitate existenţa unui bogat material arheologic. Denumirea istorică a satului Nufăru este Prislava, fiind menţionată în lucrări istorice ca localitatea prin care a trecut cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului în drumul său spre Bulgaria. Din Iliganii de Jos, aflat pe malul stâng al Braţului Sf. Gheorge, sat despre care datele statistice arată că este cel mai sărac din ţară, pe un drum de piatră, nu tocmai bun dar circulabil când nu plouă, de aproximativ 7 km, ne-am îndreptat spre Partizani.

Intrarea în satul Partizani

Pe Braţul Sulina

De partea cealaltă a Braţului Sulina se află satul Ilganii de Sus, o zonă cu lacuri (Lacul Tătaru, Nisipos şi Tatarciuc), un tărâm al apelor, păsărilor şi al peştilor. Vegetaţia este tipică zonelor mlăştinoase, cu stuf, papură şi rogoz. Pentru prima dată aparatul de fotografiat nu avea timp să se mai odihnească în rucsac. Pentru fotografierea deltei şi pentru a putea colinda peste terenurile inundate, peste mlaştini şi lacuri printre zăvoaile cu trestie şi sălcii aveţi nevoie de o barcă.

Ilganii de Sus

Bărcile cu vâsle, fabricate din lemn pentru a fi uşoare, deşi se deplasează încet au avantajul de a nu speria păsările. Cu ajutorul lor şi un ghid care cunoaşte zona puteţi intra prin locuri inacesibile unei bărci cu motor. În apele Deltei creşte o bogată floră submersă, plutitoare și amfibie, pe care o întâlnim de regulă în apele bălţilor, plante care se depun pe elicea unei bărci cu motor. Pentru a surprinde un spectacol ce nu merită ratat, cum este, de exemplu, zborul pelicanilor, aveţi nevoie de un teleobiectiv. Nu o să vorbesc despre partea tehnică a fotografierii. Aş risca să devin plictisitor şi despre tehnicile fotografierii în deltă s-au scris nenumărate articole. După câteva încercări, poate nereuşire, testând filtrele, fotografierea de pe trepied sau din mână şi timpii de expunere veţi obţine, dacă nu vă descurajaţi, imaginile care vă caracterizează. Pentru a realiza fotografii de calitate trebuie să precizez, însă, că este necesar să ţineţi cont de încadrarea imaginii, cu alte cuvinte de compoziţie, unghiul de fotografiere şi focalizarea rapidă a subiectului, un lucru care la început pare puţin dificil. Apusul, răsăritul, momentele atmosferice de tranziţie sunt spectaculoase.

Colonie de pelicani pe lacul Tătaru

În Delta Dunării întâlnim incinte amenajate pentru culturi agricole şi creşterea animalelor. Porcii şi vitele de lângă sat se plimbă în voie pe canalele pline de apă şi noroi, ajungând, de multe ori, pe dune unde cu greu îţi vine să crezi că poate sta un animal domestic. Un lucru care m-a impresionat este vechiul cimintir de lângă satul Ilganii de Sus, care acum se află sub apă şi peste care poţi trece cu barca.

Tot aici, la Ilganii de Sus, am avut parte de o masă tradiţională, cu borş de peşte şi peşte prăjit cu mujdei, cină pregătită de gazda noastră Mirela.

Pregătirea unei mese tradiţionale cu peşte

Pe o ploaie torenţială, după ce am încins senzorul aparatului de fotografiat pe bălţile din jurul satului, am plecat spre Mahmundia. Sursele romane, bizantine şi genoveze denumesc localitatea Salsovia. În epoca otomană apare numele de Mahmudia, păstrat de Regatul României după 1878. În absenţa unor cercetări arheologice sistematice informaţiile despre castrul roman şi istoria cetăţii sunt insuficiente. Din portul Mahmundia ne-am deplasat cu vaporul spre Sfântul Gheorghe.

În drum de la Mahmundia la Sf. Gheorghe

Situat în Delta Dunării, Sfântu Gheorghe este singurul oraş şi port din România unde se pot vedea cu ochiul liber atât Dunărea, cât şi Marea Neagră laolaltă.

Insulele Sacalin

Vărsarea brațului Sfântu Gheorghe în mare este absolut fascinantă, un spectacol oferit de acest muzeu al biodiversităţii. Plaja este alcătuită din cel mai fin nisip cochilifer având o întindere impresionantă. La vărsare se formează insulele Sacalin considerate drept un început al deltei secundare.

Plaja de la Sf Gheorghe

Aşezarea este recentă (secolul al XVII-lea) deoarece, anterior, zona era încă submersă, grindurile nefiind încă formate. Aici, pe canalele întortochiate ce te duc spre mare, printre lacuri, am descoperit o varietate de plante acvatice precum: nufărul alb şi galben, stomata, lintita etc. Atât fauna cât şi flora, precum şi ospitalitatea oamenilor pe care i-am întâlnit ne-au impresionat.

Insulele Sacalin

În ultima zi a călătoriei noastre am asistat la o discuţie interesantă între doi localnici. Oamenii de aici trăiesc în sărăcie, principalele surse de venit fiind din pescuit şi turism. Pe de o parte era susţinută ideea de a avea o deltă sălbatică, virgină, iar, de cealaltă parte, de a amenaja principalele canale navigabile pentru a transporta turiştii în zone atractive, locuri tot mai greu acesibile. Canalele deltei, datorită vegetaţiei, se înfundă an după an. Turismul poate contribui la dezvoltarea zonei. Regiunile în care omul nu controlează creşterea vegetaţiei, deşi fascinante, nu atrag turiştii şi condamnă localnicii la sărăcie.

Ce a mai rămas din vechiul punct de colectare a peştelui din Sf Gheorge. Cu bărcile era adus sturion care era încărcat apoi cu macaraua

Deşi sunt pescar, de data aceasta, în faţa frumuseţii deltei am rămas un simplu admirator. M-am bucurat şi am fotografiat o lume pentru care priorităţile sunt diferite în comparaţie cu cele pe care le avem în lumea citadină. Am încercat să surprind o realitate fără a ţine cont de şabloane, o realitate crudă şi în acelaşi timp mirifică, fascinantă şi sălbatică. (Grigore Roibu)

Partea I: Dobrogea, sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti

Dobrogea, sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti

Partea I
Litoralul românesc

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Pentru o parte a turiştilor din România, care trăiesc în „comoditatea” mediului urban, Dobrogea este o regiune aflată în capătul ţării. Ajunşi la ţărmul mării, după câteva ore petrecute în trenul supraîncălzit şi îmbâcsit cu miros de transpiraţie, sau plini de praful încins al maşinilor care circulă bară la bară pe renumita Autostradă a Soarelui, simţim nevoia să ne aruncăm în valurile apei sărate care, de multe ori, este plină de alge şi meduze. Măcar să ne spălăm păcatele pentru vorbele de duh adresate şoferului care merge prea încet în faţa noastră străduindu-se să respecte regulile de circulaţie, a bătrânilor care se mişcă cu dificultate pe trecerea de pietoni sau a şoferului de tir care blochează traficul. Urmează, seara, pe terasa de pe faleză cu o bere rece în faţă. Activitatea se repetă timp de o săptămnă şi întorşi acasă povestim colegilor peripeţiile de care am avut parte pe ţărmul Mării Negre. Costineştiul nu mai este cel al studenţiei noastre, la Vama Veche se cântă manele, hotelul a fost murdar şi plin de ţânţari, mâncarea a fost proastă iar camerista nu mi-a schimbat prosopul timp de o săptămână. Acestea sunt, în esenţă, majoritatea poveştilor. Cu toate acestea ne întoarcem cu un sentiment plăcut, de relaxare şi satisfacţie.

De câte ori am ajuns în Dobrogea, programul meu a fost diferit de cei care preferă să se bronzeze zilnic la soare. Nerăbdarea şi curiozitatea mă îndeamnă să caut locurile pline de istorie pe care doar aici, în lumea confluenţelor culturale şi geografice dobrogene le poţi descoperi.

Aşezată la răscrucea drumurilor care unesc Marea Nordului cu Marea Neagră, Europa Centrală cu porturile Mediteranei orientale şi stepele pontice, Dobrogea este înconjurată de ape. Pe de o parte se află Marea Neagră şi, de cealaltă, Delta Dunării. La temelia oraşelor dobrogene stă de cele mai multe ori o aşezare grcească, romană, bizantină, armenească sau turcă. Ca rezultat al interacţiunii dintre fluviu şi mare, Delta se împarte în două sectoare: delta fluvială, în vest şi delta marină, în est, separate prin grinduri, cum este, de exemplu, Letea – Caraorman – Crasnicol.

Din cele mai îndepărtate vremuri, Dobrogea a fost locuită de o ramură a poporului geto-trac. Peste această regiune au trecut popoare migratoare, corăbiile greceşti în drumul spre Bizanţ sau Apusul Europei, numind ţinutul Scythia, au zăbovit romanii cu multiculturalitatea lor spirituală şi, tot ei, au contribuit la creştinarea populaţiei. În anul 1938 Dobrogea este alăturată ţării Româneşti. Urmează dominaţia turcă şi bulgară, ca în final să fie, din nou, alipită Regatului României. Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni pentru colectivizarea regiunii. Represiunea celor care se opuneau a însemnat ani lungi de temniţă şi muncă grea, confiscarea averilor şi domiciliu forţat. După 1989, Dobrogea a suferit pe fondul tranziţiei şi crizei economiei româneşti. Acum, la fel ca şi în Transilvania care are regiuni istorice extrem de eterogene, Dobrogea supusă regionalizării este pusă în pericolul de a dispărea ca denumire istorică.

Dobrogea, tărâmul dintre Dunăre şi Marea Neagră, este un conglomerat etnic, în care trăiesc laolaltă: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi şi unguri.
Populaţia, de un milion de locuitori, trăieşte de veacuri în cea mai deplină înţelegere.Toleranţa dobrogenilor este o calitate, conflictele interetnice fiind rare.

Geo Bogza scria în „Dobrogea, Dobrogea”: „În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul -iar apoi întreaga mea fiinţă- s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”.

Nu putem rata, nici în acest an, un oraş de suflet, anticul oraş Callatis, numele vechii aşezări din veacul al VI-lea, astăzi Mangalia. Găsim aici o combinaţie a spiritului grec care s-a contopit cu cel musulman sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti.

Anul trecut paşii ne-au îndrumat prin vechea moştenire din preistorie şi până în cea a Imperiului Roman aflată sub acoperişul Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia (Crâmpeie de istorie – Cutreierând pe meleaguri dobrogene). În acest an am vizitat un monument plin de legendă, Geamia Esmahan Sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Moscheea a fost construită în anul 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea (1566-1574), soţia lui Sokollu Mehmed Paşa. Geamia este înconjurată de un cimitir musulman, valoros prin vechimea sa de peste 300 de ani. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un mormânt roman. Oraşul, la fel ca multe localităţi dobrogene, trăieşte deasupra unei comori arheologice care reprezintă nucleul civilizaţiei europene.

La 3 km distanţă de Mangalia se află un loc de tradiţie, Herghelia Mangalia, înfiinţată în anul 1928 cu scopul de a păstra calul din rasa „Pur Sânge Arab”. Ghidul nostru a fost un copil, care alături de cei 9 fraţi ai săi este mândru că poate contribui la munca din complexul care are 8 grajduri, 1 hipodrom, bază hipică pentru antrenament şi agrement, sediu administrativ şi teren agricol. Herghelia de la Mangalia este cea mai mare din sud-estul Europei şi are cai din rasă: Pur Sânge Arab, semigrei şi câţiva ponei.

Litoralul Mării Negrea fost locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor eneolitice, din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia, cunoscută datorită celebrei statui numită „Gânditorul de la Hamangia”.

Litoralul românesc ar putea disparea de pe harta turismului mondial dacă va fi, în continuare, neglijat de autorităţile centrale. Căderea malurilor este o consecinţă a neîntreţinerii plajelor din staţiuni. Politica privatizării în turism, dusă de-a lungul anilor, a făcut ca investitorii să fugă de litoralul românesc. Asocierile dubioase şi înstrăinările controversate de active, decizii despre care a scris presa la vremea respectivă, au avut drept consecinţă închiderea unor importante complexe hoteliere care se află în stadiul de ruină. Liniştea, nu distracţia, este prioritate în fostele staţiuni din sudul litoralului.

O experienţă neplăcută, care ne-a reamintit că totuşi suntem turişti în România, a fost alegerea de a vizita Complexul Rupestru de la Basarabi-Murfatlar. Am urmat indicatoarele, curios de multe şi bine amplasate, încă din Constanţa, care ne-au adus în faţa sitului arheologic. Citisem despre această descoperire uimitoare şi extrem de valoroasă care oferă indicii despre o epocă foarte puţin cunoscută. Dar, drumul prăfuit pe care l-am străbătut a fost în zadar, situl este închis în vederea restaurării şi conservării. Din lipsa de fonduri proiectul a fost abandonat.

Explicaţia celor de aici, care păzesc monumentul, a fost uluitoare: „indicatoarele sunt amplasate din bani europeni, pe vremea doamnei Udrea, când era ministru, bani care aveau nevoie de o explicaţie pentru a fi cheltuiţi”, ne-au spus aceştia. Le-am explicat faptul că am venit aici de la 700 de km distanţă, fiind pasionaţi de arheologie şi, mai mult, în calitate de profesori le vorbim elevilor despre artă şi istorie. Răspusul ne-a lăsat cu gură căscată: „Vin alţii, străini, de la mii de kilometri… şi nu se mai plâng”. Apoi, am fost invitaţi să ne căţărăm pe ferestre, în fapt spărturi aflate în zidul de beton ce protejează clădirea, pentru a ne face o idee despre monument. Am introdus aparatul de fotografiat prin găurile din zid şi am realizat câteva fotografii.

Am rămas uimiţi cum un monument descoperit, unic prin valoarea sa istorică, devine o ruină cu bună ştiinţă, din ignoranţă şi nepăsare. În aceste condiţii, având în vedere că se spune că nu cunoşti cu adevărat Dobrogea, dacă nu-i cunoşti celebrele vinuri am ales o vizită la Muzeul Viticulturii din Murfatlar şi, apoi, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, acesta din urmă fiind unul dintre cele mai bogate muzee din România şi a doua instituţie ca mărime, după Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti.

Prin praful din Piaţa Ovidiu, aflată în construcţie, am intrat în instituţia ce se mândreşte cu un patrimoniu impresionat, format din peste 430.000 de obiecte care datează din paleolitic până în epoca modernă. Pe lângă importanta colecţie de piese ceramice, la parterul muzeului se află două săli deosebite. Una a tezaurului, având colecţii de podoabe din aur, pietre, camee şi tezaurul de vase de argint Sucidava-Izvoarele şi, o altă încăpere, în care sunt expuse sculpturi cu valoare deosebită, piese unicat, cum ar fi, de exemplu, Şarpele Glykon (din secolul al II-lea d.Hr.), Grupul statuar Fortuna cu Pontos (din veacul al III –lea d.Hr.), Aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis etc.

În imediata vecinătate a muzeului se află Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, descoperit în timpul lucrărilor edilitare întreprinse în anul 1959, în Piaţa Ovidiu. Monumentalul edificiu, cu peste 2.000 de metri pătraţi de mozaic, a fost înălţat în veacul al IV-lea d.Hr., în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.

Marea Moschee din Constanţa, cunoscută drept Moscheea Carol -datorită inaugurării ei de către regele Carol I-, este un lăcaş de cult musulman, monument de arhitectură construit între anii 1910 şi 1912. Ulterior a fost redenumită Moscheea Mahmud al II-lea. Construcția a fost realizată din beton armat, în stil egipteano-bizantin cu motive arhitecturale româneşti, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, după planurile ing. Gogu Constantinescu, luând ca model Moscheea Konya din Anatolia.

Fiind principalul oraş şi port, Constanţa este considerată capitală a Dobrogei şi metropolă a litoralului românesc.

Descoperirile şi o parte a valorosului material fotografic realizat în timpul deplăsării noastre prin Dobrogea, călătorie ce a continuat prin Delta Dunării, rezervație a biosferei intrată în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, unică în Europa, le voi prezenta într-un reportaj viitor.
(Grigore Roibu)