Povești din Maramureș

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Mănăstirea Bârsana

A trecut ceva vreme de când am realizat ultimul fotoreportaj pe artavizuala21, material care să vizeze o zonă cultural-geografică. M-am hotărât să scriu câteva impresii despre Maramureș, una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanțului Carpatic.

Am ajuns în Maramureș, zonă pe care nu am vizitat-o niciodată până acum, la invitația unei prietene. Parcursul a fost unul documentaristic și pedagogic, imaginile realizate având scopul de a promova zona și obiectivele istorice în rândul elevilor.

Întâlnire cu pictorul Nicolae Grigorescu în Muzeul de Artă Baia Mare

Prima destinație, și loc de cazare, a fost în Baia Sprie, de unde am vizitat Baia Mare. Orașul băimărean ne-a impresionat prin cele câteva obiective turistice pe care le-am vizitat timp de câteva ore cât am avut la dispoziție. Cel mai important loc, din punctul nostru de vedere, ca artiști plastici, este „Centrul Artistic Baia Mare”, care găzduiește Muzeul de Artă. Construcția masivă, din secolul al XVIII-lea, este situată în centrul istoric al orașului (str.1 Mai). Colecțiile muzeului numără peste 3.300 de piese care ilustrează arta europeană din secolele al XVIII-lea și cel de-al XX-lea, precum și arta modernă românească. Ceea ce evidențiază acest muzeu în plan național sunt cele peste 250 de lucrări semnate de 90 de plasticieni care au activat în Centrul Artistic Baia Mare din 1896 până în prezent. Cunoscut sub denumirea de Școala de la Baia Mare, acest centru de pictură a luat naștere între anii 1896 şi 1901, când Simon Hollosy şi-a strămutat pe vară, la Baia Mare, școala sa particulară de pictură de la München.

Muzeul de Artă Baia Mare

Municipalitatea a realizat beneficiile iniţiativei şi a sprijinit-o. Prețul biletului de intrare este unul decent, de 7 lei pentru adulți, dar, ca o constatare, majoritatea muzeelor de artă din țară nu recunosc calitatea de membru al Uniunii Artiștilor Plastici, în ciuda cotizației pe care membrii o plătesc anual. În acest sens conducerea de la București a UAP ar trebui să stabilească o serie de parteneriate, măcar cu muzeele din țară, dacă nu și cu cele din străinătate.

Muzeul de mineralogie Baia Mare

Muzeul de mineralogie din Baia Mare, alături de cel din Brad, este unic prin specificul său. Baia Mare deține una dintre cele mai mari colecții regionale de eșantioane minerale din Europa. Frumusețea, expresivitatea și mărimea așa-ziselor „comori ale pământului” sau „flori de mină” captivează irezistibil simțul nostru estetic prin forța de sugestie a volumelor și formelor geometrice. Expoziția se află într-o frumoasă clădire modernizată, un pavilion multifuncțional ce adăpostește 15.000 de eșantioane de minerale.

Turnul „Sfântul Ștefan”,

Tot în centrul istoric al orașului poate fi admirat Turnul „Sfântul Ștefan”, monument de arhitectură specific perioadei Goticului timpuriu din spațiul medieval transilvănean.

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare (situat la poalele Dealului Florilor) are 2 componente: rezervația etnografică în aer liber, extinsă pe 12 ha și expoziția pavilionară care cuprinde obiecte rustice autentice și o colecție de ceramică. Muzeul în aer liber prezintă patru zone etnografice din nordul României, cunoscute de-a lungul timpului sub numele de Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Ţara Codrului şi Ţara Maramureşului. Fiecare dintre acestea are un specific aparte bine subliniat de către unităţile de arhitectură din cadrul arealului muzeal. În cadrul colecției sunt prezentate diferite tipuri de gospodării, în funcţie de ocupaţia locuitorilor și o serie de instalaţii tehnice, cum ar fi, de exemplu, oloiniţe, pive, vâltori etc.

Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare

Un important sculptor născut la Baia Mare este Vida Gheza. La împlinirea unui centenar de la nașterea sculptorului, pe 28 februarie 2013, la Centrul Millennium din Baia Mare a fost deschis un pavilion ce prezintă viața și opra artistului.

Centrul Millennium Baia Mare – pavilionul Vida Gheza

Cultura Țării Maramureșului e bine cunoscută prin originalitate și puternic specific local. Regiunea nu a fost dens populată, satele fiind rare și răsfirate pe văi. Așezările rurale sunt pitorești, iar pentru a ajunge la ele străbați dealuri înverzite pe drumuri care, uneori, însă, lasă de dorit.

Fetele de la Săpânța

În ce-a de-a doua zi am pornit spre renumitul cimintir de la Săpânța, faimos pentru crucile viu colorate și picturile naive care reprezentă scene din viața și ocupația persoanelor decedate. Ineditul cimitirului este faptul că moartea este privită ca o trecere spre o altă lume, o trecere ce nu este văzută ca un eveniment trist. Legenda spune că Stan Ioan Pătraș, creatorul cimintirului, s-ar fi inspirat în atitudinea veselă în fața morții din cultura dacilor.

Mănăstirea Săpânța-Peri

Tot în Săpânța se află una dintre cele mai mari biserici din țară. Cu o înălțime de 78 de metri, biserica mănăstirii Săpânța-Peri se situează pe locul 3 între lăcașurile de cult din România, după catedrala ortodoxă din Timișoara și biserica Sf. Mihail din Cluj. Mănăstirea Săpânța-Peri a fost înființată în anul 1997, în hotarul satului Săpânța, fiind ctitorită de părintele paroh Grigore Lutai, după planurile arhitectului Dorel Cordoș. Din anul 2005 adăpostește o obște de maici.

Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației, este un obiectiv ce nu trebuie ratat și o experiență care te marchează. Memorialul este o instituţie unică prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. Acesta are scopul de a reconstrui și păstra vie în memoria noastră teroarea aparatului represiv a securității, prezentând surghiunul și umilința la care au fost supuși concetățenii noștri de către semenii lor aserviți regimului comunist din Europa de Est, în general și România, în special.

Celula în care a murit Iuliu Maniu.

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, funcționînd ca închisoare de drept comun până în 1944, când a devenit lagăr sovietic. Din 1948 a devenit loc de detenție pentru tinerii intelectuali și din 1950 a devenit o „închisoare a miniștrilor”, aici fiind încarcerați într-o singură noapte peste 80 de demnitari și oameni politici. Au urmat episcopi, preoți greco-catolici și romano-catolici. Penitenciarul era camuflat sub titlul de „unitate de muncă specială”, în fapt fiind unul de exterminare.

Capela din curtea interioară a închisorii.

Memorialul a fost înființat la 21 aprilie 1994 de Ana Blandiana, având scopul unei bune cunoaşteri a trecutului apropiat al ţării şi al Europei de Est şi restituirea adevărurilor istoriei recente, falsificate în anii dictaturii comuniste. În 1998 Consiliul Europei așează Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, dintre care amintim sculptura în bronz „Marea Neagră,”dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu, cele ale lui Camilian Demetrescu, intitulate „Omagiu deținutului politic” și „Cortegiul Sacrificaților”, realizată de sculptorul Aurel I. Vlad, ultima devenită emblemă a muzeului, impresionează prin simbolistică.

Curtea interioară a închisorii cu ansamblul statuar „Cortegiul Sacrificaților”, realizat de Aurel I. Vlad.

O componentă a Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului Sighetul Marmației. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare și ulterioare anilor 1950, astfel, încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat, în anul 1999, un proiect peisagistic.

Cimintirul săracilor

Starea socială a maramureșenilor, conduși de o nobilime românească locală, a dat naștere unei clase de oameni liberi, scutiți de obligații și taxe, lucru care i-a stimulat să conserve și să promoveze cu mândrie valorile proprii în construcție, îmbrăcăminte, artă și limbă. În Țara Maramureșului au trăit în antichitate triburile dacilor care au lăsat urme de locuire, obiecte și câteva cetăți. Centre importante de olărit, prelucrarea metalelor, a bronzului și mai târziu a fierului se găseau aici sau în zonele adiacente. O importantă populație evreiască, din Galiția, s-a stabilit în Maramureș, mai ales în orașe, dar și în sate unde jucau un rol preponderent în comerț. Muzeul Satului Maramureșean surprinde aceste componente funcţionând ca un complex muzeal cu dominantă etnologică dar şi cu secţii de istorie-arheologie, istoria culturii şi memorialistică, ştiinţele naturii, galerie de artă şi mai multe conservări „in situ” ca puncte muzeale în principalele subzone ale Maramureşului.

Muzeul Satului Maramureșan – Moara „Dunca” din Ieud, datată 1570.

După ocupația austro-ungară, pentru a impulsiona activitatea minieră, autoritățile imperiale au încurajat venirea lucrătorilor cu experiență din zone cu tradiție în minerit. Atunci au ajuns aici polonezi, slovaci și germani în localitățile cu activitate extractivă, mai întâi în cele cu saline, de unde denumirea „șugăi”.

Logolda Cavnic

O zi ploiosă a făcut să ne îndreptăm atenția asupra unor locuri din natură, mai puțin vizitate de turiști, aflate lângă SuperSki Resort Cavnic, gazdele noastre extrem de ospitaliere, cărora le mulțumim pe această cale. Așa am descoperit Logolda Cavnic. Topitoria de aur, aflată acum în ruină, a fost construită în 1862 și extinsă în 1876 de englezii care au concesionat minele din Cavnic. Zidurile din piatră ale Logoldei, ascunse de copacii crescuți în jurul clădirii, sunt situate în împrejurimile domeniului schiabil Cavnic. Cascada „Piciorul Calului” este, de asemenea, o impresionantă cădere de apă ascunsă în spatele ruinelor din pădure.

Cascada „Piciorul Calului” Cavnic.

Maramureșul este o destinație unică care a păstrat cultura, tradițiile și stilul arhaic de viață al țăranului din vremuri trecute.
„Maramureșul este unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Europene, unde sătenii au păstrat un mod de viaţă la care majoritatea continentului a renunţat cu secole în urmă… Prea departe de Bucureşti pentru ca identitatea să să fie zdrobită de Ceauşescu, această parte izolată a României s-a ancorat în moştenirea sa rurală şi în pădurile şi păşunile sale naturale”, scrie The Telegraph.

Biserica Poenile Izei

După o zi de ploaie am pornit într-un „tur de forță” pentru a vedea principalele biserici de lemn, reprezentative pentru arhitectura religioasă maramureșeană. Drumurile nu sunt foarte bune, multe porțiuni fiind în plină reabilitare, iar distanțele între obiective sunt destul de mari. Am vizitat, într-o prezentare care nu este cronologică, Bârsana, numită „perla bisericilor maramureșene”, un loc unde unde natura se unește cu arhitectura, apoi Bogdan Vodă, a cărei pictură este impresionantă, Poenile Izei, Brebu, Surdești, Plopiș, Sisești și am încheiat cu Rohia, unde Nicolae Steinhardt s-a stabilit inițial ca bibliotecar și, apoi, ca monah.

Vechea biserică din Rohia

Biserica din Bogdan Vodă

În tot acest drum am întâlnit oameni care cu plăcere ne-au vorbit despre tradițiile lor, ne-au invitat să fotografiem  imagini semnificative în demersul nostru, ne-au primit în casele lor și ne-au arătat lucrurile lor de preț, dar am întâlnit și oameni care aproape ne-au dat afară din biserică, vorbindu-ne urât, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la Surdești.

La Desești am fost invitați într-o casă tradițională. Prietena noastră este îmbrăcată în haine tradiționale maramureșene.

O dată cu decăderea industriei miniere, după 1989, și a industriilor de prelucrare a minereului, în această zonă geografică, la fel ca și în cea în care m-am născut, Hunedoara, a urmat o reducerea drastică a nivelului de trai. Din acest motiv mulți maramureșeni au plecat la muncă atât în țară, cât și în alte țări europene.

La Biserica din Rozavlea am întâlnit o echipă de restauratori de la Universitatea de Arte din București.

„Să vizitezi Maramureşul e ca şi cum ai intra într-o poveste sau ai păşi înapoi în Europa medievală”, spune reporterul de la The Telegraph. Cuvintele lui sunt adevărate. Trebuie să învățăm să facem turism, nu numai în Maramureș, ca alternativă la căderea industriei. Oamenii trebuie să înțeleagă că turiștii, prin intermediul fotografiilor și a mesajelor răspândite prin intermediul rețelelor de socializare popularizează zona și aduc, indirect, prosperitate locuitorilor ei.

La Negreia o bătrânică ne povestește…

Statuile din Negreia sunt o altă atracție turistică. Denumirea Negreia vine de la așezarea satului în perimetrul Pădurii Negre. În tradiția așezării se spune că locuitorii făceau cărbune și aveau fețele înnegrite, din aceasta cauză li se spuneau „oamenii negrii”, ne povestește o bătrânică care culegea ferigi, seara, pentru animale ei. Statuile sunt realizate de Gavrilă Cusco, care spune că a descoperit vocea pietrelor ce, prin intermediul lui, devin opere de artă pentru concetăţenii lui.

Prepararea complicată a horincăi

Meșteșugurile și tradițiile sunt transmise din generație în generație. Îmbrăcămintea țesută manual este purtată cu ocazia diferitelor sărbători. Biserica este, în continuare, sufletul satului.

Pictură din Biserica de la Bârsana.

La Sârbi, venind prin Ocna Şugatag, am intrat, ghidați de o plăcuță și o hartă realizată de mână de gazdele noastre, în „Ansamblul de arhitectură și tehnică populară”. Câteva căsuțe și o vâltoare te atrag într-un prim moment. Din spatele șopronului, unde mirosea a borhot, apare un bătrânel sprinten și vesel care vine să ne povestească despre ciudatele lui instalații. Vedem o batoză, atelierul de țesătorie și porta din care curge pălincă și, apoi, intrăm în casă unde, la un pahar de horincă, Gheorghe Opriş, creator popular, ne face o cântare la tobă.

Gheorghe Opriş, creator popular.

Turismul, așa cum am mai spus, ar putea asigura o alternativă pentru forța de muncă locală, având în vedere potențialul turistic, frumusețile naturale și tradițiile zonei. Câteva mici pensiuni particulare nu sunt, însă, o alternativă la disponibilizările masive din regiune. Din cauza slabelor resurse financiare pe plan local, dar mai ales a politicii inconsecvente dusă de autorități, la care se adaugă comportamentul celor care încearcă să profite de turiști pentru a deschide ușa unei biserici, zona Maramureșului se dezvoltă doar pe hârtie. (Grigore Roibu)

Le mulțumim tuturor celor care ne-au invitat și găzduit.

Bibliografie: Wikipedia, cataloage și site-uri ale muzeelor

Noaptea Muzeelor 2013

18 mai 2013

Aproximativ 3.000 de muzee din Europa sărbătoresc anual evenimentul.
Mai multe detalii despre Noaptea Europeană a Muzeelor la adresa nuitdesmusees.culture.fr

Evenimentele speciale din acest an ale proiectului intitulat „Noaptea Muzeelor în 4 acte: București, Baia Mare, Cluj-Napoca, Sibiu” sunt coordonate de Rețeaua Națională a Muzeelor din România.

În ţară, cu ocazia Nopţii Muzeelor, vor fi deschise peste 160 de instituţii culturale, număr aflat în creştere faţă de ediţia din 2012, când la nivel naţional numărul total a fost de 130 de instituţii. Noutatea, pentru Noaptea Muzeelor din acest an, constă în introducerea de circuite muzeale la Baia Mare şi Sibiu – oraşe în care vor fi disponibile hărţi tipărite cu instituţiile participante.
Vedeţi Noaptea Muzeelor în Baia Mare şi Noaptea Muzeelor în Sibiu.

În Bucureşti, vizitatorii au de ales între 32 de muzee şi organizaţii culturale care îşi deschid porţile invitând publicul la expozitii, concerte, proiecţii de filme, activităţi pentru copii, spectacole etc. Mai mult pe Noaptea Muzeelor în București.

În noaptea de 18-19 mai 2013, muzeele din Cluj îşi aşteaptă vizitatorii la expoziţii diversificate şi alte evenimente speciale. Pentru a-și stabili mai ușor propriul traseu, vizitatorii sunt invitați și în acest an să folosească harta cu programul Nopții Muzeelor în Cluj.
Mai mult pe Noaptea Muzeelor în Cluj.

Pentru celelalte oraşe care sărbătoresc acest eveniment aflat la a noua ediție acesaţi Noaptea Muzeelor în alte orașe.

KRoma

Salonul Artelor din  Baia Mare
12-21 septembrie 2012.

Consiliul Judeţean Maramureş, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, vă invită miercuri, 12 septembrie, orele 13.00 la vernisajul expoziţiei de pictură a grupului „KRoma”, care va avea loc în Salonul Artelor (b-dul Independenţei nr. 4b) Baia Mare.
Expun: Marek Batorski, Cristian Ruţă-Fulger, Alina Szczepanek, Serge Vasilendiuc, Lech Wolski.

Ideea înfiinţării unui grup de artişti-colegi, cunoscuţi, prieteni mă frământa de mai multă vreme. Intenţia a fost de a reuni în jurul său persoane apropiate, cordiale cu care mă întâlneam, conversam, cu care călătoream, discutam despre artă, cu care m-am împrietenit. Ale căror concepţii şi viziuni asupra artei să-mi fie apropiate. Apropierea este esenţială în relaţiile interumane, este constructivă, creatoare. Cu atât mai mult, dacă foloseşti acelaşi limbaj, cel al ochiului (formei) şi al sufletului (culorii). Dacă simţi la fel.
Iniţial au fost discuţiile despre artă, uneori înflăcărate, cu mai vârstnicul decât mine Lech Wolski, pe înserate, la un pahar de vin roşu în sudul Italiei. Pe Marek Batorski l-am cunoscut la început, curând după stabilirea mea la Cracovia. Ne-a apropiat jazz-ul. Apoi l-am cunoscut prin ceea ce creează ca plastician, ca muzician. L-am cunoscut ca om. Reflectam totodată asupra înfiinţării împreună a unui grup artistic. M-am gândit şi asupra originilor mele. Nu cu mult timp în urmă, am aflat că la Cracovia s-au stabilit doi artişti-compatrioţi: Cristian Ruţă-Fulger şi Alina Szczepanek, nume anterior Şomândroiu. Împreună cu Cristian am realizat o expoziţie comună în urmă cu doi ani. Lucrările Alinei le văzusem într-o expoziţie personală cu puţin timp înainte. Lech şi Marek, Cristian şi Alina, şi eu care îi cunoşteam pe ei toţi… M-am gândit: ce ar fi dacă am forma un grup? Astfel a fost schiţat conceptul, care a dat contur viitorului grup. Am vorbit cu fiecare în parte, invitându-i să se alăture iniţiativei. Prin urmare din ideea întemeierii unui grup cracovian s-a ajuns la înfiinţarea unui grup internaţional; polono-român. L-am numit, nu fără motiv, „KRoma”.

De ce KRoma? „KRoma” e o denumire, o deviză. Este un acronim ce derivă din Cracovia [pol. Kraków] şi România. Grupul s-a constituit la Cracovia din artişti polonezi şi din artişti români stabiliţi în Polonia. Ce simbolizează? Expresia KRoma provine de la grecescul χρωμα [khroma] şi înseamnă culoare. KRoma este un grup de persoane pe care în ciuda deosebirilor de viziune existenţială, de educaţie, de tradiţie şi frontiere, în pofida diferenţelor de vârstă şi origine îi leagă pasiunea comună de a se exprima. Cu ajutorul raţiunii şi al inimii. Ochiului şi sufletului. Formei şi culorii. Fiecare dintre noi e diferit, are personalitatea sa, caracterul său specific. Suntem cinci individualităţi, iar aceste trăsături nu ne dezbină, ci ne completează. Fiecare dintre noi, ca şi creator este postmodernist, în sensul larg al cuvântului. Nu ne sunt străine înţelesurile sale. Şi acest lucru ne uneşte. Aşadar KRoma înseamnă postmodernism. KRoma e pâinea noastră cotidiană cu un strop de vin roşu. E catalizatorul ideilor. Liantul nostru. Datorită acestui fapt ne-am cunoscut, existăm, creăm şi expunem cu numele „KRoma”.

În diferite culturi şi tradiţii acest cuvânt are diverse semnificaţii. În limbile slave, cel mai frecvent, înseamnă călcâi de pâine, de exemplu în limba sorabă înseamnă contur, limită. Însă în contextul expoziţiei noastre înseamnă creaţie. Pentru noi „KRoma” reprezintă o deviză, un simbol, semnifică culoare, ochi şi suflet, postmodernism, înseamnă creaţia noastră… KRoma înseamnă KRoma. Cine în acestea se resimte, acela ca noi simte. Prin urmare este unul dintre noi, …deci suntem KRoma. (Serge Vasilendiuc, Cracovia, 27 ianuarie 2011)

Marek Batorski
Născut în 1967 în loc. Szczebrzeszyn (Polonia). Pictor, grafician, interpret de jazz. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Polonia, pedagog, doctor la Institutul de Artă al Universităţii Pedagogice din Cracovia. Ultimele expoziţii individuale: Galeria UAPP „Pryzmat” – Cracovia; „Casa Cracoviană” – Nürnberg; „Centrul Cultural Polonez” – München; BWA – Rzeszów; BWA – Olkusz; Galeria „Dwór Karwacjanów i Gładyszów” – Gorlice; Galeria „ZET” – Olomouc, BWA – Zakopane.

Cristian Ruţă–Fulger
Născut în 1979 la Cluj-Napoca. Artist plastic, pictor, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, secţia Artă Murală. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Interjudeţeană Cluj – Bistriţa. A luat parte la numeroase expoziţii individuale şi de grup, atât în străinătate cât şi în ţară.

Alina Szczepanek (Şomândroiu)
Născută în 1980 la Piteşti. Absolventă a Liceului de Artă din Piteşti şi a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, secţia Pictură, diplomă la clasa profesorilor Ştefan Câlţia şi Marin Gherasim. Încă din timpul studiilor şi în special după absolvire a participat la numeroase expoziţii individuale şi de grup, printre care la: Galeriile Teatrului Naţional din Bucureşti, Galeria „Nova”, Muzeul Etnografic şi Galeria „Galeria”. De cinci ani locuieşte în Cracovia, unde munceşte şi continuă să creeze.

Serge Vasilendiuc
Născut în 1972 la Bălţi. Artist plastic, fotograf, călător neostenit. Absolvent al Colegiului de Arte Plastice din Chişinău şi al Academiei de Arte din Iaşi. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Polonia, Filiala din Cracovia şi al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Interjudeţeană Cluj – Bistriţa. Fost curator al Muzeului Naţional de Artă Cluj, pedagog, doctor la Institutul de Artă al Universităţii Pedagogice din Cracovia. De la jumătatea anilor nouăzeci întreţine legături strânse cu Polonia, iar în 2002 s-a stabilit în Cracovia. Fondator al grupului „KRoma”.

Lech Wolski
M-am născut în Cracovia în epoca indimenticabilului optimism. În capitală (Varşovia) tocmai a fost finalizat Palatul Culturii, iar în Nowa Huta cu cântec şi alai se ridicau străzile oraşului nou. La Academia de Arte Frumoase ne întâmpinau profesorii plini de entuziasm, care mi-au înmânat diploma în pictură la sfârşitul minunaţilor ani şaptezeci. După absolvirea facultăţii am început să pictez peisaje, însă din cauza vremii ploioase de la noi, care îmi perturba munca, am devenit atras de regiunea mediteraneană, unde agenţiile de turism garantează vreme bună pentru 360 de zile pe an. În aceste împrejurări l-am cunoscut pe Serge, cu care discutam mult despre fructe, vin şi desigur despre artă. Datorită lui am ajuns să cunosc ceilalţi membri ai grupului nostru.

Spectacolul „Delir în doi” premiat la Festivalul de Teatru „Atelier”

 COMUNICAT DE PRESĂ

Spectacolul „Delir în doi” de Eugene Ionesco, montat de Mihaela Panainte la Teatrul „Sala Mică” din Cluj, a obţinut recent Premiul Fundaţiei „Liga pentru Teatru” la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier” de la Baia Mare. Premiul a fost acordat de directorul şi fondatorul Festivalului „Atelier”, Radu Macrinici, fiind egal în valoare cu Premiul Special al Juriului.

De asemenea, cei doi protagonişti ai reprezentaţiei, Maria Hibovski, actriţă din Piatra Neamţ, şi Emanuel Petran, actor al Naţionalului clujean, au fost nominalizaţi la Premiile pentru Cel mai bun actor/actriţă de către juriul format din criticii Doru Mareş şi Claudiu Groza, regizorul Ion-Ardeal Ieremia, Nicolae Weisz, fost director artistic al Teatrului din Baia Mare şi dramaturgul Ştefan Caraman.
Delir în doi este spectacolul de debut al regizoarei Mihaela Panainte şi prima producţie a Teatrului Independent „Sala Mică”, care funcţionează la Fabrica de Pensule. Distincţia obţinută la Baia Mare confirmă programul artistic al companiei clujene, la Festivalul „Atelier” participând spectacole de excepţie regizate de Alexandru Dabija, Radu Afrim sau Theodor Cristian Popescu, cat şi producţii remarcabile din Finlanda, Franţa sau Japonia.

Festivalul „Atelier” este cel mai vechi festival internaţional de teatru din România, ajuns în acest an la ediţia a XIX-a. Evenimentul este dedicat cu precădere producţiilor de nişă, de la teatru-dans la one man show sau montări neconvenţionale.

Delir în doi, în trei, în câţi vrei…

Teatrul Independent Sala Mică va participa în deschiderea Festivalului de Teatru Atelier de la Baia-Mare, ediţia a XIX-a, cu spectacolul Delir în doi, în trei, în câţi vrei…, de Eugène Ionesco, duminică, 12 iunie 2011.

Spectacolul va începe la ora 21.30 în Sala Studio şi va dura o oră.
Delir în doi, în trei, în câți vrei…, în regia Mihaelei Panainte, a debutat pe scena Teatrului Sala Mică în 2009, inaugurând primul teatru independent din Transilvania, în cadrul Centrului Cultural Independent Fabrica de Pensule.

Decorul spectacolului, compus din panouri-oglindă, invită spectatorul la o dublă reflectare a propriului sine, accentuând de asemenea Eul divergent al personajelor. Prin accentuarea jocului de clar-obscur, se creează un spaţiu imaginativ ce oferă publicului posibilităţi variate de construire a universului scenic.

Viaţa de cuplu devine o rutină personală, iar în lupta cu noi înşine pierdem reperul sentimentelor ce ne-au legat de celălalt. Personajele ionesciene trăiesc o izolare imaginară, situaţiile de conflict scoţând la suprafaţă adevărata lor fire umană.
Prin dialogul absurd şi natura misterioasă a personajelor se creează o imagine dinamică a relaţiei de cuplu, relaţie ce odată ajunsă în momentul de risc maxim clachează sub presiunea pericolului şi dezvăluie emoţii puternice.

Delir în doi de Eugène Ionesco reprezintă o experienţă diversă cu fiecare reprezentaţie, neîncadrându-se în tiparul consacrat al spaţiului ionescian arhicunoscut. Pereţii dărâmându-se, ghiulelele zburând prin decor sau soldatul nostalgic nu fac parte din scenografie, regizoroarea Mihaela Panainte concentrându-se asupra dimensiunii interioare a protagoniştilor şi a valenţelor exprimate prin antiteza caracterelor umane.

Regia şi scenografia: Mihaela Panainte
Asistent de regie: Simina Zan
Distribuţia: Maria Hibovski (actriţă a Teatrului Tandem, Piatra Neamţ), Emanuel Petran (actor al Teatrului Naţional Lucian Blaga, Cluj)
Costume: Székely Cecilia Anna
Lumini: Almási Attila
(Text: Ana-Maria Chinan)