Delta Dunării, o lume încremenită în timp

Partea a III-a
Dobrogea, Delta Dunării

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Nu am mai scris de foarte mult timp articole de autor pe artavizuala21. În urma călătoriei din acest an în Delta Dunării m-am hotărât, totuşi, să consemnez câteva gânduri pe care să vi le transmit şi vouă.

O dimineaţă cu ceaţă a fost un cadou fotografic pe care îl aşteptam de mulţi ani.

Delta Dunării am descoperit-o acum 4 ani. De atunci nu a trecut an ca plecând de pe litoral, unde mergeam cu bilete luate în prealabil pentru staţiunile de pe litoralul românesc, să nu trecem, apoi şi prin mirifica şi sălbateca deltă. În anul 2013 am realizat o serie de fotoreportaje despre Dobrogea şi am scris articolul „Delta Dunării, tărâmul unei realităţi crude şi mirifice”.

Trupa din acest an: Mariana Felicia Morar, Mihaela Roibu, Lucian Murărescu (România Qturistică), Grigore Roibu (artavizuala21) şi tânărul nostru ghid Ovidiu Larion.

Experienţa din acest an a fost una un pic diferită. În primul rând am plecat în grup de 4 persoane. De fiecare dată când am avut ocazia am încercat să vorbesc despre unicitatea acestei zone, a Deltei Dunării. Ca turist, dacă îţi doreşti să călătoreşti la munte sau la mare, în excursii organizate, găseşti nenumărate locuri senzaţionale în staţiunile din Europa. Staţiunile europene, atât cele de la munte, cât şi de la mare, sunt cu adevărat spectaculoase şi îţi oferă tot confortul, condiţii pe care ştiu să le adapteaze la pretenţiile fiecăruia, atât în sezonul de iarnă cât şi în cel de vară. Singurul loc fără corespondent turistic în Europa este Delta Dunării. Noi, cei din România, suntem cei ce avem norocul că bătrânul fluviu, după ce străbate 10 ţări şi 4 capitale, să se verse, printr-o deltă magnifică, în mare. Nu îmi propun în acest articol să critic faptul că acestă zonă, cu un potenţial turistic inegalabil, nu este pusă în valoare şi nu este promovată corespunzător în turismul românesc. Din acest motiv mulţi dintre noi nici nu ştiu ce bogăţie cu valoare turistică avem chiar sub nasul nostru!

Ne îndreptăm spre locul de unde răsare soarele în România.

Dar, să revenim la ceea ce s-a întâmplat în acest an. În primul rând trebuie să vă spun că am mers, pe de o parte, pentru a face fotografii pe câteva canale sălbatice, pe care le cunoşteam din anii precedenţi dar, pe de altă parte, pentru a descoperi locuri noi, ceea ce presupune că nu puteam să ne programăm orele pentru a obţine cele mai bune imagini. Doi dintre membrii echipei sunt montaniazi, aşa că eram curios cum vor reacţiona la aceste zone stepe şi uscate, uneori pline de praf şi ciulini, aflate la o altitudine de doar câţiva metri deasupra mării. Nici de această dată nu am cărat scule de pescuit, o altă pasiune a mea, chiar dacă o mare atracţie a deltei este pescuitul sportiv. Am cunoscut oameni împătimiţi, care ne-au spus poveşti pescăreşti şi alături de care am petrecut seri extrem de frumoase. Rucsacii şi aparatura au fost bine drămuite. În primul rând, în deltă nu mergi cu maşina şi nici cu trolerul.

Drumu-i greu, seceta e mare.

Trebuie să spun, de la început, că nu am testat calităţile tehnice ale aparaturii şi nu am pândit păsărele sau alte animale sălbatice cu teleobiectivul. Am folosit la maxim cunoştinţele şi aparatele pe care le avem. Scopul nostru a fost de ne bucura de apusul şi răsăritul soarelui, de sălbăticia şi frumuseţile pe care le-am descoperit, consemând, de multe ori documentar, cu ajutorul aparatului de fotografiat, momentele frumoase ale călătoriei. În acest sens, într-o dimineaţă am avut parte de un moment deosebit. Într-o casă pescărească, aflată pe un canal izolat, construită din pământ şi paie, am băut cea mai bună cafea. A fost o experienţă inedită!
Fără doar şi poate, într-o astfel de deplasare, chiar şi documentară, este imposibil să nu ai parte de fotografii artistice.

O invitaţie la a o cafea, ce nu poate fi refuzată.

Zona Partizani şi Iligani, aflată pe Braţul Sulina o cunosc deja bine. Ştim ce să cerem celor care ne duc cu barca, de câţiva ani, la fel cum şi ei, la rândul lor, ştiu ce vrem să obţinem în fotografie. E greu să te trezeşti la ora 4 dimineaţă şi să te urci în barcă pentru a prinde răsăritul pe unul dintre lacurile Tătaru, Meşter sau Nebunu! Sunt lacuri extrem de frumoase pe care se ajunge greu, pe canale sălbatice, de multe ori colmatate din cauza copacilor căzuţi. Este zona deltei nelocuite, crude, originare.

În lumina primelor raze.

Dimineaţa, primele raze de soare se revarsă peste luciul apelor, peste aceste lacuri ce par întinderi nesfârşite de apă şi, atunci, ai parte de un adevărat spectacol al naturii. În cele 3 zile în care am stat aici am reuşit să ieşim atât la răsărit cât şi la apus. De multe ori, în lunile de vară, apusul poate fi „umbrit” de un val de nori sau pâclă ce se formează din cauza caniculei. Singurul lucru pe care îl poţi face în acest caz este să mergi în ziua următoare şi, cu un pic de noroc, să ai parte de un răsărit spectaculos.

În aşteptarea răsăritului.

Perseverenţa este cheia reuşitei în obţinerea fotografiilor spectaculoase din deltă. În acest an, de exemplu, nu am avut parte de coloniile cu mii de pelicani care stăteau chiar pe lacul din spatele casei unde suntem cazaţi. Însă, pentru a compensa acest neajuns, delta ne-a oferit, parcă la schimb, o dimineaţă cu ceaţă, mai rar întâlnită vara, dimineaţă în care apa de pe canale parcă fierbea. Fotografierea păsărilor rămâne, însă, principala atracţie a celor ce fac fotografie wild-life.

Deasupra apelor.

Şi … a deeecolat…

După scurta şedere în „inima deltei”, am lăsat maşina în Partizani şi am luat drumul oraşului Sulina, cu vaporul. Am dorit de multă vreme să vizitez acest îndepărtat oraş pentru că este cel mai estic punct al României şi, în acelaşi timp, al Europei. La Sulina nu se poate ajunge decât pe calea apelor, cu vaporul, sau pe calea aerului, cu elicopterul. A doua variantă nu e cea pe care să ne-o dorim, aşa că o lăsăm pentru „înalţi demnitari”, ei fiind cei care o folosesc. Pe apă există 2 posibilităţi de deplasare, cea cu navele Navrom, călătorie care durează aproximativ 5 ore din Tulcea, sau deplasarea cu nave rapide, ambarcaţiuni mai scumpe şi din care nu ai posibilitatea să admiri peisajul.

Muzeul „Farul Sulinei”, Exponatele fac parte din colecția de istorie modernă și contemporană a Muzeului de Istorie și Arheologie. Se remarcă piesele de mobilier care au aparţinut scriitorului Jean Bart.

Sulina este un punct turistic inedit. Diferă mult de Sfântu Gheorghe, comună aflată la extremitatea celuilalt braţ al Dunării. Sulina este orașul situat la cea mai mică altitudine medie, de numai 4 metri deasupra nivelului mării, având o populaţie de 3600 de oameni. Există o întreagă istorie a oraşului Sulina, care poate fi cunoscută prin intermediul Muzeului „Farul Sulinei”, construit de către autoritățile otomane între 1869 – 1870 în apropierea punctului în care, la acea vreme, se vărsa Dunărea în Marea Neagră. Cert este că oraşul era port la granița dunăreană a Imperiului Roman şi este, apoi, pomenit în perioada bizantină, în lucrarea „De Administrando Imperii”, cu numele de Solina.

Canalul Cardon.

Sulina, faţă de celelate localităţi de pe Dunăre, are posibilitatea de a atrage turişti datorită faptului că are muzee şi terase cu restaurante unde îţi poţi petrece timpul liber, indiferent de starea vremii. Tot de aici poţi pleca spre diferite puncte de atracţie din Delta Dunării. Noi, trebuie să recunoaştem, am început „cu stângul” acestă aventură. Datorită reclamei făcute zonei Letea, am dorit, pentru început, să mergem acolo în documentare, cu posibilitatea de a reveni dacă este cazul. Am plecat cu o barcă ca orice turist, luată de pe faleza din Sulina. Am avut proasta inspiraţie să dăm de Marian Burungiu (în tricou roșu) „antreprenor” care face excursii, închiriază biciclete şi face afaceri pe bani europeni la Sulina. A fost o recomandare neinspirată pentru că Marian Burungiu cere un preț pe care, apoi, îl modifică deoarece, mai mult ca sigur, întârzii în excursia pe care el o programează, fiind în cârdăşie cu şoferii din Letea. De evitat, dacă ajungeți la Sulina, acest om. Face parte dintre mulţii impostori care umflă banii şi, o dată plecaţi în călătorie, ai parte de oameni care îşi pun căştile de la telefon pe urechi şi nu mai scot un cuvânt. Am păţit ceva asemănător cu ceea ce i s-ar întâmpla unui călător care ia trenul și dacă întârzie în stația de destinație este pus în situația de a plăti în plus.

Câteodată e bine să te fereşti!

Mai mult, dacă nu eşti cazat în Letea, nu ai nici o şansă să surprinzi imagini spectaculoase de aici. Este destul de greu să găseşti oameni dispuşi să te aducă aici la ora 4 dimineaţă. Pădurea subtropicală este una comună şi prea puţin spectaculoasă pentru cei ce vin de la munte. Rezervaţia este îngrătită, fiind protejată (ca mai peste tot în România unde rezervaţiile naturale sunt închise pentru că autorităţile nu sunt în stare să le amenajeze pentru turişti, care, alminteri, ar aduce bani), caii semi-sălbatici sunt greu de găsit iar vremea, de cele mai multe ori toridă, cu soarele deasupra capului, va face ca totul să fie OK, mai ales pentru un fotograf. Canalul Cardon şi călătoria printre nuferi este singura atracţie de care, sincer, am avut parte în acest drum.

Cu transportatorii de la Letea.

Trebuie să recunoaştem, seara, la un restaurant, am întâlnit o familie care era extrem de mulţumită de excursia la Letea. Au mers cu „Căpitanul Nemmo” timp de 6 ore, mult mai mult decât noi, la preţul oferit de Marian iniţial şi, în plus, au avut parte pe toată perioada de explicaţii despre tot ce înseamnă acestă zonă. Noi, din păcate, am fost trataţi ca nişte saci de cartofi în porpagaj. Pentru a opri maşina şi a face mai puţin de 10 fotografii, cu o casă veche din Letea şi oamenii care îşi beau berea la magazinul din C.A. Rosetti, a trebuit să strigăm din spatele maşinii. Nu uitaţi: orice oprire duce la o întârziere şi firmele, precum cele ca ale lui Marian, nu sunt de taxi! Se pare că pe chei, înainte de a alege o destinaţie pentru excursie, ai nevoie, ca turist, de şansă şi de inspiraţie pentru a găsi ghidul potrivit.

În faţa magazinului din C.A. Rosetti, într-o zi extrem de toridă.

O altă destinaţie de vacanţă este plaja. La întinderea de nisip ajungeţi fie pe jos, fie cu maxi-taxi, transport care vă costă 2 lei. Veţi vedea o întinsă suprafaţă de nisip, neamenajată, unde puteţi închiria un şezlong sau servi masa, un loc sălbatec unde convieţuiesc oameni şi animale. Este o plajă perfectă pentru cei ce nu-şi doresc aglomeraţia de pe litoralul românesc.

Plaja din Sulina.

Dar, şi aici au existat tentative de extindere a activităţilor turistice în aria protejată pe timpul celebrei ministre a turismului, Elena Udrea. Acum, ruina cu cele câteva căsuţe de vacanţă stă drept mărturie a dezastrului unei guvernări în care s-au tăiat pensii şi salarii. Doar pentru lucrările de aici s-au alocat, atunci, 179 de milioane de lei.

Căsuţele construite de Ministerul Turismului, o mărturie a „bunei guvernări”.

Poate părea ciudat dar cimintirul din Sulina reprezintă o atracţie turistică. De ce să vizitezi în concediu un cimitir? Este o întrebare corectă. Cimintirul din Sulina este unul viu, cu lespezi vechi ale unor prinţese sau piraţi, o incursiune în trecutul acestei aşezări omeneşti atât de îndepărtate în care au conveţuit diverse categorii de oameni de diferite naţionalităţi.

Sulina a fost un oraş cosmopolit ce a găzduit sediul Comisiei Europene a Dunării. În 1870 a devenit port liber, scutit de taxe vamale. Aici se află morminte ale unor prinţi greci și cel al prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata domnitorului Moldovei, Ioan Sturdza.

Cea mai spectaculoasă zonă, pe care nu trebuie să o rataţi, este cea a vărsării Dunării în mare. După ce am avut şansa de a-l găsi pe Vali (care ne-a fost ghid), un localnic extrem de amabil care a înţeles că vrem să fotografiem şi nu să ne plimbăm în fugă cu barcă, am pornit spre locul unde bătrânul fluviu îmbrăţişează marea. Aici am văzut vechiul far din Sulina, monument istoric, aflat pe malul stâng al Dunării (cunoscut cu denumirea de Farul Observator). Farul a fost construit în formă de turn circular din metal și are o înălțime de 13,7 metri, fiind atestat în anul 1745 într-un document otoman. Farul nou de la Sulina, situat pe extremitatea digului de sud, are 48 de metri, fiind vizibil de la o distanţă de 19 mile marine şi face parte din cele șapte faruri care asigură navigația în zona litoralului românesc.

Farul vechi din Sulina. Când se afla în exploatare, farul putea fi văzut de la 8 mile marine.

Farul Nou, administrat de Forțele Navale Române.

Întrând pe gura de vărsare în Marea Negră spectacolul peisajului este accentuat de epavele eşuate care conferă un plus de expresivitate imaginilor. Fluctuaţiile nivelului Dunării au dat mult de furcă marinarilor de pe navele acostate la cheu. În cazul în care nivelul fluviului este în scădere, marinarii trebuie să se asigure că adâncimea este suficient de mare pentru a nu exista pericolul ca nava să se așeze „pe uscat”. Greşelile de navigaţie au fost frecvente la vărsarea Dunării în mare, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Sub ape au fost descoperite epave vechi iar, cele noi, sprijinite „cu burta” pe nisip, sunt extrem de fotogenice. Vasul georgian, pe care l-am surprins la asfințit, sporește misterul şi frumuseţea bancului de nisip. Tot aici, în Golful Musura, între Braţul Chilia şi Sulina, a apărut recent o insulă formată din aluviunile aduse de Dunăre. Are o suprafaţă de aproximativ 4 hectare şi este cunoscută sub denumirea simplă de „Insula K”, fiind un adevărat regat al păsărilor. Aici poposesc mii de cormorani, pelicani, pescăruşi, egrete şi stârci. Păsările, grupate în colonii, trăiesc în bună vecinătate și cuibăresc după reguli de ele ştiute. Ne-am mulţumit cu câteva cadre generale în lipsa unor teleobiective mari, deoarece bărcile nu se pot apropia de coloniile de păsări ce staționează aici și orice turist ce coboară din barcă alungă păsările spre malul Ukrainian.

Vas eşuat în Golful Musura.

Delta poate fi tărâmul unor poveşti şi expediţii unice. Sulina este punctul de plecare către colţuri de vis care numai în „lumea apelor” le poţi întâlni. Merită să rupeţi o bucăţică din timpul vostru şi să căutaţi misterul ascuns al Deltei Dunării. O dată ce aţi descoperi acest tărâm ne ve-ţi da dreptate. Noi, cu siguranţă, ne vom întoarce în mirifica şi sălbateca Deltă a Dunării pentru că încă avem multe locuri de văzut. Am convingerea că pentru a descoperi frumuseţea deltei, aşa cum este ea crudă, lăsată în sărăcie şi încremenită în timp, trebuie să călătoreşti pe nenumăratele canale ascunse, de multe ori doar de localnici cunoscute şi care de fiecare dată sunt, parcă, altfel. Pentru a surprinde un crâmpei din viaţa deltei ai nevoie de ani, timp necesar pentru a cunoaşte oamenii şi locurile. Pentru a mărturisi ceva despre complexitatea Deltei Dunării trebuie să fi prieten, însă, cu veşnicia. (Grigore Roibu)

Mai multe fotografii din această ieşire voi posta, în timp, pe contul meu de facebook, aici:
https://www.facebook.com/grigore.roibu/media_set?set=a.981001652017754.1073741919.100003237855243&type=3&pnref=story

Delta Dunării, tărâmul unei realităţi crude şi mirifice

Partea a II-a
Dobrogea, Delta Dunării

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Din Constanţa drumul nostru a continuat spre Tulcea. Pentru că aveam suficient timp la dispoziţie (şi pentru că anul trecut am fost la Histria – vedeţi În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre) ne-am abătut din drum către localitaea Sinoe, unde circulă un zvon, popularizat de Popovici Stere din satul Lunca, cum că Dumnezeu ar fi apărut în această localitate.

Pescari în satul Sinoe

Unitatea Sinoe, formată din lacurile Sinoe, Nuntaşi şi Tuzla, păstrează legătura cu Marea Neagră printr-un stăvilar. Nu poţi să priveşti decât cu îngrijorare cum, din păcate, în loc ca minunile cereşti să facă ceva pentru micile comunităţi, sărăcia pune stăpânire peste satele dobrogene. O dată ajunşi pe malul lacului Sinoe zărim o colonie de pelicani şi uităm de drumul prost pe care, atunci când plouă, rişti să te împotmoleşti cu maşina. În sfârşit am găsit o parte din „Edenul” spre care Dumnezeu şi-a îndreptat, probabil, privirea.

Galeria de ară din Tulcea

Tulcea, atestată documentar în anul 1506, este municipiul reşedinţă a judeţului care poartă acelaşi nume, oraşul fiind situat pe o vatră colinară populată din perioada culturii Gumelniţa. Izvoarele istorice pomenesc de o aşezare greacă, numită Aegyssus, în veacul al VIII-lea î.Hr.,apoi, în secolul I şi al II-lea d.Hr este semnalat portul şi oraşul roman şi, în sfârşit, în vremea lui Mircea cel Bătrân, Tulcea, este menţionată că localitate. După o scurtă plimbare prin portul şi centrul oraşului, din Tulcea ne-am îndreptat spe Nufărul, unde peste Braţul Sf. Gheorghe se poatre trece cu bacul. Preţul unui bilet este de 18 lei.

Traversarea Braţului Sf. Gheorghe cu bacul

Cercetările arheologice de la începutul veacului trecut au semnalat în această localitate existenţa unui bogat material arheologic. Denumirea istorică a satului Nufăru este Prislava, fiind menţionată în lucrări istorice ca localitatea prin care a trecut cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului în drumul său spre Bulgaria. Din Iliganii de Jos, aflat pe malul stâng al Braţului Sf. Gheorge, sat despre care datele statistice arată că este cel mai sărac din ţară, pe un drum de piatră, nu tocmai bun dar circulabil când nu plouă, de aproximativ 7 km, ne-am îndreptat spre Partizani.

Intrarea în satul Partizani

Pe Braţul Sulina

De partea cealaltă a Braţului Sulina se află satul Ilganii de Sus, o zonă cu lacuri (Lacul Tătaru, Nisipos şi Tatarciuc), un tărâm al apelor, păsărilor şi al peştilor. Vegetaţia este tipică zonelor mlăştinoase, cu stuf, papură şi rogoz. Pentru prima dată aparatul de fotografiat nu avea timp să se mai odihnească în rucsac. Pentru fotografierea deltei şi pentru a putea colinda peste terenurile inundate, peste mlaştini şi lacuri printre zăvoaile cu trestie şi sălcii aveţi nevoie de o barcă.

Ilganii de Sus

Bărcile cu vâsle, fabricate din lemn pentru a fi uşoare, deşi se deplasează încet au avantajul de a nu speria păsările. Cu ajutorul lor şi un ghid care cunoaşte zona puteţi intra prin locuri inacesibile unei bărci cu motor. În apele Deltei creşte o bogată floră submersă, plutitoare și amfibie, pe care o întâlnim de regulă în apele bălţilor, plante care se depun pe elicea unei bărci cu motor. Pentru a surprinde un spectacol ce nu merită ratat, cum este, de exemplu, zborul pelicanilor, aveţi nevoie de un teleobiectiv. Nu o să vorbesc despre partea tehnică a fotografierii. Aş risca să devin plictisitor şi despre tehnicile fotografierii în deltă s-au scris nenumărate articole. După câteva încercări, poate nereuşire, testând filtrele, fotografierea de pe trepied sau din mână şi timpii de expunere veţi obţine, dacă nu vă descurajaţi, imaginile care vă caracterizează. Pentru a realiza fotografii de calitate trebuie să precizez, însă, că este necesar să ţineţi cont de încadrarea imaginii, cu alte cuvinte de compoziţie, unghiul de fotografiere şi focalizarea rapidă a subiectului, un lucru care la început pare puţin dificil. Apusul, răsăritul, momentele atmosferice de tranziţie sunt spectaculoase.

Colonie de pelicani pe lacul Tătaru

În Delta Dunării întâlnim incinte amenajate pentru culturi agricole şi creşterea animalelor. Porcii şi vitele de lângă sat se plimbă în voie pe canalele pline de apă şi noroi, ajungând, de multe ori, pe dune unde cu greu îţi vine să crezi că poate sta un animal domestic. Un lucru care m-a impresionat este vechiul cimintir de lângă satul Ilganii de Sus, care acum se află sub apă şi peste care poţi trece cu barca.

Tot aici, la Ilganii de Sus, am avut parte de o masă tradiţională, cu borş de peşte şi peşte prăjit cu mujdei, cină pregătită de gazda noastră Mirela.

Pregătirea unei mese tradiţionale cu peşte

Pe o ploaie torenţială, după ce am încins senzorul aparatului de fotografiat pe bălţile din jurul satului, am plecat spre Mahmundia. Sursele romane, bizantine şi genoveze denumesc localitatea Salsovia. În epoca otomană apare numele de Mahmudia, păstrat de Regatul României după 1878. În absenţa unor cercetări arheologice sistematice informaţiile despre castrul roman şi istoria cetăţii sunt insuficiente. Din portul Mahmundia ne-am deplasat cu vaporul spre Sfântul Gheorghe.

În drum de la Mahmundia la Sf. Gheorghe

Situat în Delta Dunării, Sfântu Gheorghe este singurul oraş şi port din România unde se pot vedea cu ochiul liber atât Dunărea, cât şi Marea Neagră laolaltă.

Insulele Sacalin

Vărsarea brațului Sfântu Gheorghe în mare este absolut fascinantă, un spectacol oferit de acest muzeu al biodiversităţii. Plaja este alcătuită din cel mai fin nisip cochilifer având o întindere impresionantă. La vărsare se formează insulele Sacalin considerate drept un început al deltei secundare.

Plaja de la Sf Gheorghe

Aşezarea este recentă (secolul al XVII-lea) deoarece, anterior, zona era încă submersă, grindurile nefiind încă formate. Aici, pe canalele întortochiate ce te duc spre mare, printre lacuri, am descoperit o varietate de plante acvatice precum: nufărul alb şi galben, stomata, lintita etc. Atât fauna cât şi flora, precum şi ospitalitatea oamenilor pe care i-am întâlnit ne-au impresionat.

Insulele Sacalin

În ultima zi a călătoriei noastre am asistat la o discuţie interesantă între doi localnici. Oamenii de aici trăiesc în sărăcie, principalele surse de venit fiind din pescuit şi turism. Pe de o parte era susţinută ideea de a avea o deltă sălbatică, virgină, iar, de cealaltă parte, de a amenaja principalele canale navigabile pentru a transporta turiştii în zone atractive, locuri tot mai greu acesibile. Canalele deltei, datorită vegetaţiei, se înfundă an după an. Turismul poate contribui la dezvoltarea zonei. Regiunile în care omul nu controlează creşterea vegetaţiei, deşi fascinante, nu atrag turiştii şi condamnă localnicii la sărăcie.

Ce a mai rămas din vechiul punct de colectare a peştelui din Sf Gheorge. Cu bărcile era adus sturion care era încărcat apoi cu macaraua

Deşi sunt pescar, de data aceasta, în faţa frumuseţii deltei am rămas un simplu admirator. M-am bucurat şi am fotografiat o lume pentru care priorităţile sunt diferite în comparaţie cu cele pe care le avem în lumea citadină. Am încercat să surprind o realitate fără a ţine cont de şabloane, o realitate crudă şi în acelaşi timp mirifică, fascinantă şi sălbatică. (Grigore Roibu)

Partea I: Dobrogea, sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti

Dobrogea, sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti

Partea I
Litoralul românesc

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Pentru o parte a turiştilor din România, care trăiesc în „comoditatea” mediului urban, Dobrogea este o regiune aflată în capătul ţării. Ajunşi la ţărmul mării, după câteva ore petrecute în trenul supraîncălzit şi îmbâcsit cu miros de transpiraţie, sau plini de praful încins al maşinilor care circulă bară la bară pe renumita Autostradă a Soarelui, simţim nevoia să ne aruncăm în valurile apei sărate care, de multe ori, este plină de alge şi meduze. Măcar să ne spălăm păcatele pentru vorbele de duh adresate şoferului care merge prea încet în faţa noastră străduindu-se să respecte regulile de circulaţie, a bătrânilor care se mişcă cu dificultate pe trecerea de pietoni sau a şoferului de tir care blochează traficul. Urmează, seara, pe terasa de pe faleză cu o bere rece în faţă. Activitatea se repetă timp de o săptămnă şi întorşi acasă povestim colegilor peripeţiile de care am avut parte pe ţărmul Mării Negre. Costineştiul nu mai este cel al studenţiei noastre, la Vama Veche se cântă manele, hotelul a fost murdar şi plin de ţânţari, mâncarea a fost proastă iar camerista nu mi-a schimbat prosopul timp de o săptămână. Acestea sunt, în esenţă, majoritatea poveştilor. Cu toate acestea ne întoarcem cu un sentiment plăcut, de relaxare şi satisfacţie.

De câte ori am ajuns în Dobrogea, programul meu a fost diferit de cei care preferă să se bronzeze zilnic la soare. Nerăbdarea şi curiozitatea mă îndeamnă să caut locurile pline de istorie pe care doar aici, în lumea confluenţelor culturale şi geografice dobrogene le poţi descoperi.

Aşezată la răscrucea drumurilor care unesc Marea Nordului cu Marea Neagră, Europa Centrală cu porturile Mediteranei orientale şi stepele pontice, Dobrogea este înconjurată de ape. Pe de o parte se află Marea Neagră şi, de cealaltă, Delta Dunării. La temelia oraşelor dobrogene stă de cele mai multe ori o aşezare grcească, romană, bizantină, armenească sau turcă. Ca rezultat al interacţiunii dintre fluviu şi mare, Delta se împarte în două sectoare: delta fluvială, în vest şi delta marină, în est, separate prin grinduri, cum este, de exemplu, Letea – Caraorman – Crasnicol.

Din cele mai îndepărtate vremuri, Dobrogea a fost locuită de o ramură a poporului geto-trac. Peste această regiune au trecut popoare migratoare, corăbiile greceşti în drumul spre Bizanţ sau Apusul Europei, numind ţinutul Scythia, au zăbovit romanii cu multiculturalitatea lor spirituală şi, tot ei, au contribuit la creştinarea populaţiei. În anul 1938 Dobrogea este alăturată ţării Româneşti. Urmează dominaţia turcă şi bulgară, ca în final să fie, din nou, alipită Regatului României. Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni pentru colectivizarea regiunii. Represiunea celor care se opuneau a însemnat ani lungi de temniţă şi muncă grea, confiscarea averilor şi domiciliu forţat. După 1989, Dobrogea a suferit pe fondul tranziţiei şi crizei economiei româneşti. Acum, la fel ca şi în Transilvania care are regiuni istorice extrem de eterogene, Dobrogea supusă regionalizării este pusă în pericolul de a dispărea ca denumire istorică.

Dobrogea, tărâmul dintre Dunăre şi Marea Neagră, este un conglomerat etnic, în care trăiesc laolaltă: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi şi unguri.
Populaţia, de un milion de locuitori, trăieşte de veacuri în cea mai deplină înţelegere.Toleranţa dobrogenilor este o calitate, conflictele interetnice fiind rare.

Geo Bogza scria în „Dobrogea, Dobrogea”: „În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul -iar apoi întreaga mea fiinţă- s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”.

Nu putem rata, nici în acest an, un oraş de suflet, anticul oraş Callatis, numele vechii aşezări din veacul al VI-lea, astăzi Mangalia. Găsim aici o combinaţie a spiritului grec care s-a contopit cu cel musulman sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti.

Anul trecut paşii ne-au îndrumat prin vechea moştenire din preistorie şi până în cea a Imperiului Roman aflată sub acoperişul Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia (Crâmpeie de istorie – Cutreierând pe meleaguri dobrogene). În acest an am vizitat un monument plin de legendă, Geamia Esmahan Sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Moscheea a fost construită în anul 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea (1566-1574), soţia lui Sokollu Mehmed Paşa. Geamia este înconjurată de un cimitir musulman, valoros prin vechimea sa de peste 300 de ani. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un mormânt roman. Oraşul, la fel ca multe localităţi dobrogene, trăieşte deasupra unei comori arheologice care reprezintă nucleul civilizaţiei europene.

La 3 km distanţă de Mangalia se află un loc de tradiţie, Herghelia Mangalia, înfiinţată în anul 1928 cu scopul de a păstra calul din rasa „Pur Sânge Arab”. Ghidul nostru a fost un copil, care alături de cei 9 fraţi ai săi este mândru că poate contribui la munca din complexul care are 8 grajduri, 1 hipodrom, bază hipică pentru antrenament şi agrement, sediu administrativ şi teren agricol. Herghelia de la Mangalia este cea mai mare din sud-estul Europei şi are cai din rasă: Pur Sânge Arab, semigrei şi câţiva ponei.

Litoralul Mării Negrea fost locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor eneolitice, din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia, cunoscută datorită celebrei statui numită „Gânditorul de la Hamangia”.

Litoralul românesc ar putea disparea de pe harta turismului mondial dacă va fi, în continuare, neglijat de autorităţile centrale. Căderea malurilor este o consecinţă a neîntreţinerii plajelor din staţiuni. Politica privatizării în turism, dusă de-a lungul anilor, a făcut ca investitorii să fugă de litoralul românesc. Asocierile dubioase şi înstrăinările controversate de active, decizii despre care a scris presa la vremea respectivă, au avut drept consecinţă închiderea unor importante complexe hoteliere care se află în stadiul de ruină. Liniştea, nu distracţia, este prioritate în fostele staţiuni din sudul litoralului.

O experienţă neplăcută, care ne-a reamintit că totuşi suntem turişti în România, a fost alegerea de a vizita Complexul Rupestru de la Basarabi-Murfatlar. Am urmat indicatoarele, curios de multe şi bine amplasate, încă din Constanţa, care ne-au adus în faţa sitului arheologic. Citisem despre această descoperire uimitoare şi extrem de valoroasă care oferă indicii despre o epocă foarte puţin cunoscută. Dar, drumul prăfuit pe care l-am străbătut a fost în zadar, situl este închis în vederea restaurării şi conservării. Din lipsa de fonduri proiectul a fost abandonat.

Explicaţia celor de aici, care păzesc monumentul, a fost uluitoare: „indicatoarele sunt amplasate din bani europeni, pe vremea doamnei Udrea, când era ministru, bani care aveau nevoie de o explicaţie pentru a fi cheltuiţi”, ne-au spus aceştia. Le-am explicat faptul că am venit aici de la 700 de km distanţă, fiind pasionaţi de arheologie şi, mai mult, în calitate de profesori le vorbim elevilor despre artă şi istorie. Răspusul ne-a lăsat cu gură căscată: „Vin alţii, străini, de la mii de kilometri… şi nu se mai plâng”. Apoi, am fost invitaţi să ne căţărăm pe ferestre, în fapt spărturi aflate în zidul de beton ce protejează clădirea, pentru a ne face o idee despre monument. Am introdus aparatul de fotografiat prin găurile din zid şi am realizat câteva fotografii.

Am rămas uimiţi cum un monument descoperit, unic prin valoarea sa istorică, devine o ruină cu bună ştiinţă, din ignoranţă şi nepăsare. În aceste condiţii, având în vedere că se spune că nu cunoşti cu adevărat Dobrogea, dacă nu-i cunoşti celebrele vinuri am ales o vizită la Muzeul Viticulturii din Murfatlar şi, apoi, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, acesta din urmă fiind unul dintre cele mai bogate muzee din România şi a doua instituţie ca mărime, după Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti.

Prin praful din Piaţa Ovidiu, aflată în construcţie, am intrat în instituţia ce se mândreşte cu un patrimoniu impresionat, format din peste 430.000 de obiecte care datează din paleolitic până în epoca modernă. Pe lângă importanta colecţie de piese ceramice, la parterul muzeului se află două săli deosebite. Una a tezaurului, având colecţii de podoabe din aur, pietre, camee şi tezaurul de vase de argint Sucidava-Izvoarele şi, o altă încăpere, în care sunt expuse sculpturi cu valoare deosebită, piese unicat, cum ar fi, de exemplu, Şarpele Glykon (din secolul al II-lea d.Hr.), Grupul statuar Fortuna cu Pontos (din veacul al III –lea d.Hr.), Aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis etc.

În imediata vecinătate a muzeului se află Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, descoperit în timpul lucrărilor edilitare întreprinse în anul 1959, în Piaţa Ovidiu. Monumentalul edificiu, cu peste 2.000 de metri pătraţi de mozaic, a fost înălţat în veacul al IV-lea d.Hr., în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.

Marea Moschee din Constanţa, cunoscută drept Moscheea Carol -datorită inaugurării ei de către regele Carol I-, este un lăcaş de cult musulman, monument de arhitectură construit între anii 1910 şi 1912. Ulterior a fost redenumită Moscheea Mahmud al II-lea. Construcția a fost realizată din beton armat, în stil egipteano-bizantin cu motive arhitecturale româneşti, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, după planurile ing. Gogu Constantinescu, luând ca model Moscheea Konya din Anatolia.

Fiind principalul oraş şi port, Constanţa este considerată capitală a Dobrogei şi metropolă a litoralului românesc.

Descoperirile şi o parte a valorosului material fotografic realizat în timpul deplăsării noastre prin Dobrogea, călătorie ce a continuat prin Delta Dunării, rezervație a biosferei intrată în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, unică în Europa, le voi prezenta într-un reportaj viitor.
(Grigore Roibu)

Crâmpeie de istorie

Cutreierând pe meleaguri dobrogene

Fotoreportaj de Grigore Roibu

După o experienţă neplăcută în Constanţa, unde am aruncat 20 de lei pe ferestră (preţul unui bilet) pentru a vedea „primul Acvariu deschis publicului din ţară”, aflat lângă ceea ce putem numi ruina Cazinoului, datorită faptului că aşa-zisul muzeu are mai puţine acvarii decât au mulţi colecţionari particulari de peşti exotici, ne îndreptăm spre Mangalia pentru a vizita Muzeul de Arheologie „Callatis”.

Săpăturile arheologice nu le-am putut vizita deoarece lucrările încep în toamnă, pe timpul verii şantierul fiind închis. În incinta muzeului am fost întâmpinaţi de o doamnă muzeograf, foarte amabilă, care ne-a povestit istoria locului. Mărturiile despre Callatis şi despre data fondării cetăţii sunt puţine. Muzeul de arheologie este construit deasupra coloniei, mai precis a cimintirului, colonie aflată acum îngropată sub oraşul Mangalia. Construcţiile din perioada comunistă au distrus o mare parte a vestigiilor arheologice de aici. Comunitatea antică a luat fiinţă în vecinătatea mării şi a lacului Mangalia, pe locul unei aşezări getice cunoscute sub numele de Acervetis sau Cerbatis. După o perioadă de dezvoltare independentă, Callatis împreună cu celelalte cetăţi pontice acceptă autoritatea statului macedonean. În jurul anului 260 î.d.Hr., Callatisul se aliază cu Histria pentru a obţine controlul asupra portului Tomis. În anii 71-72 î.d.Hr. oraşele greceşti sunt cucerite de către romani. O inscripţie descoperită la Mangalia cuprinde textul tratatului (foedus) încheiat între Roma şi Callatis.

Multe dintre piesele de patrimoniu descoperite la Mangalia se află expuse în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, dar, cu toate acestea, colecţia de ceramică, sticlă, sculptură mică şi fragmente de pavaj cu mozaic merită văzute. Preţul unui bilet pentru adulţi este de doar 5 lei.

În mormântul din incinta Muzeului de Arheologie „Callatis” a fost descoperit un papirus unic în Europa. Papirusul a fost preluat de cercetătorii din fosta U.R.S.S. pentru a fi descifrat,fără a mai fi înapoiat României.

Dacă tot aţi ajuns în Mangalia merită să mergeţi în portul turistic. Vasele cu pânze şi ambarcaţiunile cu motoare puternice acostate aici vă vor face să visaţi…

Pentru a vedea satele dobrogene am hotărăt în drumul spre Adamclisi să mergem din localitatea 23 August prin Pecineaga. Este un drum pe care nu îl recomand, deoarece arată ca după bombardament. Mai mult, indicatoarele sunt inexistente şi, astfel, am vizitat mult mai multe sate dobrogene decât ne-am fi dorit.

Ajunşi în comuna Adamclisi, în nordul acesteia se află monumentul triumfal Tropaeum Traiani sau, mai bine spus, resturile vestitului monument.

Tropaeum Traiani de la Adamclisi este unul dintre cele mai semnificative monumente ale artei romane provinciale. Construit de împăratul Traian în urma bătăliilor purtate în anul 101 d.Hr, la Moesia, monumentul are un caracter triumfal şi monumental. Construcţia iniţială atingea înălţimea de 42 de metri, fiind piesa centrală a unui ansamblu funerar dedicat soldaţilor căzuţi în bătaliile purtate cu dacii.

Monumentul se compune dintr-un soclu circular, îmbrăcat în piatră, bogat decorat şi din statuia trofeu, căreia îi servea drept suport. Datorită faptului că monumentul este în renovare vă prezint lângă imaginea monumentului „îmbrăcat” în schele fotografia machetei din ipsos, aflată în muzeul de la Adamclisi. Soclul este format dintr-o crepidomă cu 9 trepte, un tambur cilindric şi o zonă de decoraţie având o friză decorativă în relief cu scene ce povestesc, în imagini, luptele purtate de armata romană pe teritoriul Daciei. Acoperişul tronconic are motive decorative, formând o bază hexagonală cu două etaje, pentru ca în vârf, aşa cum am menţionat, să fie amplasat trofeul – un trunchi de copac pe care este reprezentată o armură, patru scuturi, două săbii şi un mănunchi de suliţe.

 Cele 54 de reliefuri originale care erau amplasate în metope, aflate acum în cadrul muzeului, pe monument fiind amplasate copii ale acestora, se remarcă prin simţul decorativ-geometric de tratare a suprafeţei. Sculptorii au folosit un stil primitivist simbolic, nu lipsit de rafinament, care denotă un puternic simţ de observaţie artistică.

Construcţiile din Dacia erau uneori atât de importante, încât puteau concura cu cele de la Roma, datorită zonelor bogate în piatră şi marmură. Acestea aveau un accentuat caracter militar, fiind ridicate de obicei de legiunile romane o dată cu dezvoltarea culturii provinciale. În arhitectură, cât şi în sculptură se întâlnesc influenţe elenistice, dar şi elemente care aparţin tradiţiei daco-getice.

La nord-vest de comuna Adamclisi, pe un platou, se găseşte Cetatea Tropaeum Traiani, construită pe locul unei vechi aşezări geto-dacice, aşezare ale cărei ruine au fost cercetate şi identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909 şi, apoi, de Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei şi construită concomitent cu monumentul truimfal, castrul era locuit de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian. Un paznic simpatic, care se laudă că a lucrat cu toţi marii arheologi vă întâmpină la intrare pentru a vă povesti întreg istoricul cetăţii. Construcţia canonică de tip roman este aşezată de-a lungul drumului principal, pavat cu lespezi de piatră, sub care se află canalul de scurgere.

Cetatea ne dezvăluie rolul de apărare, având turnuri din piatră în afara incintei. Impresionantă este Basilica Forensis care avea două şiruri de coloane ale căror piedestaluri se mai văd încă. Zona interioară a cetăţii este împărţită conform tradiţiei romane de construcţie în trei zone importante: zona cazărmii soldaţilor, zona locuinţelor ofiţerilor şi zona magazinelor şi depozitelor de alimente. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211) oraşul a ajuns la rangul de „municipium”. Cetatea a fost distrusă de goţi şi reconstruită de către împăratul Constantin cel Mare. (Grigore Roibu)

Vedeţi În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre şi Pietrele tăcute ale istoriei noastre.

În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Vara este anotimpul în care cei mai mulţi dintre noi călătoresc. Călătoresc în ţară şi în străinătate pentru a se destinde şi, în acelaşi timp, a vedea locuri ce stârnesc interesul prin încărcătura istorică şi frumuseţea lor aparte. În această vară nu am căutat locuri exotice ci, îndreptându-mă spre litoralul românesc, m-am oprit în diverse locaţii renumite prin istoria lor milenară. O istorie care ne dezvăluie viaţa de zi cu zi a unor civilizaţii ce aveau un standard de viaţă superior multor comunităţi din România de astăzi. O parte a acestor situri arheologice, pe care le-am vizitat o să le prezint în câteva fotoreportaje realizate pe parcursul a mai multor zile.

În primul rând, trebuie să ştiţi faptul că atunci când călătoriţi prin România, alegând trasee altenative, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Drumurile sunt pline cu gropi şi denivelări pe care nu mi le-am putut imagina ca făcând parte din circuitul de şosele ale unei ţări europene. După numărul de kilometri afişaţi pe hartă pentru a vizita un monument istoric distanţa pare mică, dar, cu toate acestea, datorită condiţiilor de trafic trebuie să alocaţi ceva mai mult timp pentru a ajunge la destinaţie. Locaţiile turistice sunt de cele mai multe ori nesemalate, lipsind indicatoarele. De la început trebuie să îţi propui un traseu cu ceea ce vrei să vezi şi, desigur, să nu renunţi, indiferent de surprizele surevnite. O concluzie în urma întregii călătorii este că avem o ţară frumoasă, dar imaginea pe care o inspiră turiştilor este una tristă. Oraşele se remarcă prin celebrele blocuri gri, construite în perioada comunistă, iar satele sunt pline de bătrâni care stau trişti în poartă privind maşinile care trec pe strada principală. Monumentele sunt lăsate în paragină, contribuind la accentuarea contrastului care defineşte România ca fiind o ţară cu o clasă socială având vile impunătoare şi, de cealaltă parte, a cerşetorilor care trăiesc de pe o zi pe alta. Când traversezi canalul Dunăre-Marea Neagră nu poţi să nu te gândeşti la faptul că ascunde osemintele a miilor de oameni supuşi unui regim de detenţie. Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României. Aici, au existat grupuri de rezistență contra puterii comuniste şi, la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, s-a folosit munca deținuților politici supuși unui regim de exterminare.

Meleagurile dobrogene au un farmec aparte. Mulţi artişti plastici şi scriitori au fost atraşi de lumina pe care o oferă această zonă geografică. Dobrogea, situată pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, este un habitat istoric cunoscut sub numele de Sciția Minor. Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte din eneolitic, din cultura Gumelnița și aşezări aparţinând Greciei şi Romei antice, civilizaţii ce au colonizat litoralul Mării Negre. Dintre toate cetăţile, Histria era una dintre cele mai prospere colonii.

Traseul până la Cetatea Histria, aflată la 65 de km. de Constanţa, pleacă din Mamaia, drumul fiind asfaltat în totalitate. Acesta merge de-a lungul litoralului, prin Năvodari, Corbu, Săcele şi, apoi, coteşte la dreapta.

Potrivit dicţionarului Wikipedia, Histria a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea) sau 630 î.Hr. (după Skymnos), ca port la Marea Neagră şi distrusă în veacul al VII-lea d.Hr. de invaziile avaro-slave. Pot afirma că ruinele aflate pe teritoriul comunei Istria, judeţul Constanţa, ca urmare a descoperirilor arheologice, dezvăluie o parte din viaţa unei comunităţi bogate ce s-a stabilit pe malul Mării Negre, atunci când primii navigatori greci au ajuns la Pontul Euxin, o zonă ce oferea resurse şi climat propice dezvoltării agriculturii şi comerţului. În Histria au fost bătute primele monede de pe actualul teritoriu al României, emisiunea de monedă proprie din jurul anului 480-475 î.Hr.

Cetatea Histria a fost identificată în anul 1868 de către arheologul francez Ernest Desjardins. În anul 1914 cercetările arheologice au fost iniţiate de către Vasile Pârvan care a descoperit inscripţia intitulată Horothesia, inscripţie ce evidenţiază graniţele teritoriului în vremea împăratului Traian. Oraşul s-a dezvoltat timp de aproape 1300 de ani, începând din perioada greacă, când necropola tumulară se extindea treptat spre lacul Sinoe şi până în epoca romano-bizantină cu o perioadă de maximă înflorire în veacul al II-lea.

Aici pot fi văzute ruinele templelor greceşti, zona sacră şi cea profană, străzi pavate care ne fac invidioşi când ne gândim la drumurile noastre de acum, cartiere de locuinţe aparţinând unor oameni cu un standard de viaţă peste media perioadei din Europa, ateliere, termele cu instalaţii de hypocaustum (sistem de încălzire) şi bazilica ce datează din veacul al VI-lea d.Hr. În cadrul necropolei au fost descoperite morminte datând din epoci diferite, cu o diversitate de ritualuri, ziduri de incintă cu porţi masive, fortificate şi o piaţă centrală cu coloane denumită agora sau forum. Tradiţia grecească de construcţie, cu tehnicile cunoscute ce au influenţat arhitectura din întreaga Europă, se îmbină armonios cu modificările din epoca romană.

Lângă situl arheologic se află Muzeul de Istorie. Primul muzeu a fost înființat sub conducerea arheologului şi istoricului Vasile Pârvan (1882-1927) şi este acum în ruină. Actuala clădire, recent construită (1982), se remarcă prin lumina naturală ce vine prin geamuri de sticlă pentru a pune în evidenţă piesele de ceramică şi sticlă, inscripţii, podoabe sau basoreliefuri ce au aparţinut unei lumi a cărei existenţă, spun surse istorice, a fost curmată brusc de un cutremur de mare intensitate. Construcţia muzeului, cu un aspect îngrijit şi o colecţie bine organizată, are o mare problemă cu ventilaţia, în interior fiind o căldură aproape insuportabilă.

În prezent, vechea cetate grecească, odinioară port la Marea Neagră, face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Pentru cei care iubesc istoria, acest complex arheologic este spectaculos, fiind o locaţie care nu trebuie ratată chiar şi cu sacrificiul de a pierde o zi în care v-aţi afla la plajă. (Grigore Roibu)

 Va urma.