Războiul Roşia Montană continuă

9 Rosia Montana-artavizuala21Aproximativ cu 2 ani în urmă scriam despre Roşia Montană articolul În lumea moţilor de la Roşia Montană. Atunci, puneam întrebarea dacă vrem istorie sau minerit la Roşia Montană. Nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva născut în această mică comună din Apuseni că ea ar putea ajunge pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Toate acestea datorită disputelor politice din jurul exploatării miniere de aici.

1 Rosia Montana-artavizuala214 Rosia Montana-artavizuala213 Rosia Montana-artavizuala21În comparaţie cu anii trecuţi, nimic nu s-a schimbat în Roşia Montană. Au trecut anii, s-au schimbat partidele de la putere dar problemele sunt aceleaşi. Nu au fost create locuri de muncă, monumentele istorice nu au fost conservate şi, cu toate despăgubirile, oamenii au rămas pe fostele proprietăţi deoarece aici nu a început proiectul minier promis. Noi, ceilalţi cetăţeni am devenit, dintr-o dată, vocali, fără a şti cu adevărat ce avem de câştigat sau de pierdut dacă acest proiect ar demara. Populaţia s-a împărţit în două. Lumea a ieşit în stradă, pe de o parte, în zonele miniere, pentru a sprijini ceeea ce preşedintele Traian Băsescu a susţinut, crearea de locuri de muncă, iar, de cealaltă parte, oameni şi ONG-uri demonstrează împotriva proiectului care, spun demonstranţii, ar polua iremediabil zona. Şi, protestatarii pot fi crezuţi dacă ne gândim ce s-a întâmplat la Geamăna… Într-un demers fără precedent în România, peste 6000 de cetățeni au format un lanț uman în jurul Palatului Parlamentului, cerând respingerea Legii Roşia Montană. Sunt nedumerit cum, dintr-o dată, lumea din jurul meu a priceput, fără o dezbatere publică serioasă, cum stau lucrurile cu acest proiect minier. Sunt nedumerit cum a apărut dintr-o dată, cu toate că proiectul exploatării cu cianuri de la Roşia Montană este cunoscut din 1997, acestă fractură în societate. Oamenii au luat hotărârea să afirme public ceea ce gândesc. Protestele, care rar au condamnat ceva în România, dezaprobă acum atitudinea ezitantă a politicienilor români.

2 Rosia Montana-artavizuala215 Rosia Montana-artavizuala21De cealaltă parte, o serie de politicieni vorbesc despre „cel mai complex proiect industrial din România care va crea mii de locuri de muncă în următorii 20 de ani”. Cu toate acestea, în urma acestor afirmaţii, un lucru pare bizar, dacă nu hazliu. Unii parlamentari vin în vizită, spun ei pentru a vedea cum trăiesc cei din Roşia Montană, în realitate pentru a-i amăgi pe localnici cu noi promisiuni, făcând declaraţii contradictorii. Aceştia susţin proiectul în faţa camerelor diverselor televiziuni, dar afirmă că nu votează legea în Parlament. Să susţii ideia unei investiţii cu o asemenea inconsecvenţă nu mi se pare doar bizar, ci revoltător.

7 Rosia Montana-artavizuala216 Rosia Montana-artavizuala21Am vizitat, în acest week-end, din nou, Roşia Montană. Am găsit zona aşa cum era cu 2 ani în urmă. Poate, ceva mai mulţi politicieni care se plimbă făcând zgomot în rândul populaţiei. Poluarea nu poate fi negată. Peisajul industrial, lăsat la voia întâmplării după ce exploatările regimului comunist au încetat, cu utilaje contorsionate, ruginite şi munţi decopertaţi, transformă locul într-un tablou ce pare selenar, un spectacol dadaist prezentat turiştilor veniţi din curiozitate. Nimeni nu a făcut nimic pentru a reda ceva din această zonă turismului ca alternativă la minerit.

8 Rosia Montana-artavizuala21Roşia Montană are valoare de patrimoniu cultural unic în Europa, valoare arheologică şi istorică care nu a stat nici o dată ca preocupare, pe lista de priorităţi, a politicienilor din România. La Roşia Montană  au fost conservate doar câteva clădiri istorice aflate în proprietatea Roşia Montană Gold Corporation. În rest a fost un război al declaraţilor şi replicilor tăioase, a jocului politic. Localitatea a rămas moartă, o zonă monoindustrială cu un peisaj al relicvelor regimului comunist şi cu oameni care nu îşi mai găsesc rostul acolo. Imaginile, cred, sunt mai relevante decât cuvintele.
Fotoreportaj de Grigore Roibu

Spectacolul SubPământ / Muzeu în mişcare

Turneu în oraşele industriale din judeţul Hunedoara

Echipa proiectului Teatrul SubPământ. Valea Jiului după 1989 vă invită la spectacolul „SubPământ”cu reprezentaţii în judeţul Hunedoara:

17 octombrie – Teatrul de Artă din Deva, orele 20.00
18 octombrie – Casa de Cultură, Hațeg – orele 18.00
19 octombrie – Casa de Cultură, Brad – orele 18.00
20 octombrie – Clubul Copiilor, Petrila – orele 14.30
21 octombrie – Casa de Cultură, Baru Mare – orele 17.00

Teatrul SubPământ. Valea Jiului după 1989 este un proiect de observaţie şi analiză a existenţei cotidiene a unor comunităţi afectate decisiv de schimbările politice şi sociale care au avut loc începînd cu anii ’90. Proiectul îşi propune să documenteze situaţia economică, viaţa şi munca minerilor în post-socialism.
Teatrul SubPământ este un proiect de reconstrucţie performativă a poveştilor-document care fundamentează istoria comunităţilor din Valea Jiului, aflate la limita dintre supravieţuire, migraţie, dispariţie şi posibilă reconstrucţie.

Perioada post-1989 a transformat fundamental configurația comunităților din Valea Jiului, atât la nivelul relațiilor de viață socială, de muncă și de putere, cât și la nivelul raporturilor interpersonale. Aceste comunități s-au redefinit din perspectiva noilor structuri socio-politice care au adus în Valea Jiului închiderea treptată sau reducerea activității celor mai multe mine, disponibilizări, privatizarea și delapidarea principalelor fabrici din zonă, incursiuni repetate și manipulate ale minerilor spre București. Rata șomajului a crescut, oportunitățile de angajare s-au dovedit din ce în ce mai precare, situația economică, calitatea vieții și stima de sine a locuitorilor, în special a muncitorilor, au scăzut constant. Imaginea locuitorilor și a zonei a fost deteriorată decisiv odată cu așa-numitele „mineriade”,care au generat o dublă percepție negativă.

Spectacolul „SubPământ” are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de Mihaela Michailov (dramaturg), Vlad Petri (fotograf), David Schwartz (regizor). Cercetarea a avut mai multe direcţii – ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soţii de miner, cu pensionari şi copii, cu paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune.
„Sub Pământ” este un spectacol-arhivă de poveşti-mărturii ale unor comunităţi pe cale de dispariţie. Spectacolul îşi propune revalorizarea poveştilor, a problemelor şi culturii unor categorii sociale deseori ignorate în teatrul românesc de după 1989: comunităţile muncitoreşti.
Spectacolul face parte din proiectul Sub Pământ – Muzeu în mişcare, în cadrul căruia spectacolul este jucat în teatre şi case de cultură din patru zone industriale din Transilvania, afectate decisiv de schimbările post-1989 (Baia Mare, Hunedoara, Roşia Montana, Valea Jiului).
După fiecare reprezentaţie, are loc o discuţie cu publicul, ca parte integrantă a spectacolului.
La toate reprezentaţiile spectacolului intrarea este gratuită.

Echipa proiectului:
Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Şerban, Bobo Burlăcianu, Adrian Cristea, Vlad Petri, Ana Colţatu, Ştefania Ferchedău, Cătălin Rulea
Coordonatori: Mihaela Michailov şi David Schwartz.
Parteneri: Asociaţia Alburnus Maior, Dianei 4, Teatrul de Artă Deva, Teatrul Municipal Baia Mare, Clubul Copiilor Petrila.

Contact:
Mihaela Michailov +40722682349, mihaela_michailov@yahoo.com
David Schwartz +40724353559, davey_schwartz@yahoo.com
Mai multe informaţii pe: www.teatrusubpamant.wordpress.com

În lumea moţilor de la Roşia Montană

Turism sau minerit
la Roşia Montană?

Fotoreportaj de Grigore Roibu

De mai bine de o săptămână toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar puţini au ajuns aici. Vrem istorie sau minerit? Vrem locuri de muncă sau turism la Roşia Montană? Sunt două întrebări la care preşedintele României, Traian Băsescu, a răspuns în felul său caracteristic, luni 29 august 2011, când a ajuns la Roşia Montană, fiind în favoarea creării locurilor de muncă şi a principiului că istoria nu aduce prosperitate.

La Roşia Montană am fost de două ori. Prima dată ca turist, pentru a vedea şi fotografia locurile atât de renumite în exploatarea aurului, iar a doua oară în urma unui eveniment neplăcut, deoarece o parte a familiei mele se trage de pe aceste meleaguri.

Mineritul în această zonă începe din Antichitate şi ajunge până în secolul al XX-lea, Roşia Montană fiind un loc în care poţi vedea toată tehnica folosită de-a lungul anilor în extragerea aurului. Comunitatea şi îndeletnicirea celor de aici are o istorie care se întinde pe o perioadă de 2000 de ani.


Roşia Montană (în germană Goldbach, în maghiară Verespatak, în latină Alburnus Maior) este o localitate minieră din Transilvania, aflată în Munții Apuseni, județul Alba. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 137), localitatea apare sub numele de „Veres Patak” (traducere în limba romană „Pârâul Însângerat/Roșu”).

Localitatea este situată în Valea Roşiei, străbătută de râul Foieş. Râul de culoare roşiatică este bogat în minerale, în special fier, de unde vine şi denumirea comunei în română și maghiară. Culoarea roşiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani şi care a dus la distrugerea pânzei freatice, conținutul apei depăşind de 110 ori limita legală la zinc, de 64 de ori la fier și de 4 ori la arsenic, ceea ce o face nepotabilă.
Aşezarea, amintită de Herodot, Pliniu şi Titus Liviu, are o existență milenară fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei. Aceasta a devenit una dintre cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor preţioase din Europa. A fost înființată de către romani, în timpul domniei lui Traian, ca oraş minier cu coloniști din Iliria. Primul document în care s-a specificat numele Alburnus Maior este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii, unelte pentru minerit, inscripții în limba greacă şi latină şi 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roşia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roşiei erau şteampuri, construcții folosite pentru separarea aurului de piatră care funcționau asemănător morilor de apă pentru măcinarea minereului. În perioada anului când debitul apei era insuficient pentru şteampuri se deschidea stăvilarul unui tău artificial. Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri (o parte din galeriile romane fiind luminate artificial), pot fi văzute monumente istorice, şteampurile şi unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș.

În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniş, iar în timpul revoluției din 1848 Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluţionari. Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Haşdeu şi mama poetei Iulia Haşdeu.

O dată cu apariția controversatului Proiect minier de la Roşia Montană, din 1997, proiectele de turism au fost blocate. La polul opus de gândire se află localitățile de pe Valea Arieşului, situate pe traseul Turda – Câmpeni şi Câmpeni – Albac – Horea – Beliș – Huedin, în care turismul rural s-a dezvoltat puternic în ultimul deceniu, reprezentând o soluție viabilă a dezvoltarii pe termen lung. Punerea în exploatare a Proiectului minier de la suprafață, prin cianurare, a dus la apariţia riscului ca întreg turismul din Munții Apuseni să aibă de suferit datorită barajului cu cianuri şi a potențialelor infiltrații în pânza freatică din întreaga regiune, fiind posibilă o depopulare masivă a întregii zone.

Casele vechi datează din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea fiind monumente de arhitectură populară. În prezent ele sunt într-o avansată stare de degradare. Centrul istoric al comunei este declarat zonă protejată şi nu va fi afectat de exploatarea minieră. Aici, 35 de case monument istoric și trei biserici urmează să fie restaurate o dată cu demararea proiectului minier. În 2010 a fost finalizată restaurarea primei case din Centrul Istoric, care adăpostește expoziția de istorie a mineritului „Aurul Apusenilor”. Dealul Cetăţii este cea mai importantă mărturie istorică din Roşia Montană. Chiar şi acum se pot observa galeriile şi puţurile din fostele mine romane. Aici a fost locul amplasării cetăţii Alburnus Maior. Tot aici au fost găsite cele 25 de table cerate care atesta existenţa milenară a oamenilor din aceste locuri.

Istoria de 2000 de ani de minerit a Roșiei Montane a avut ca rezultat apariția unor cariere și a unor vaste zone subterane înţesate de galerii nesigure, care în prezent sunt blocate și nu pot fi vizitate de publicul larg din cauza lipsei de siguranță. Moștenirea culturală din Roșia Montană nu a fost cercetată sistematic până în anul 2000, când a fost demarat unul din cele mai mari programe de cercetare arheologică de salvare din România – programul „Alburnus Maior”, coordonat de muzeul Național de Istorie a României și finanțat în întregime de compania minieră care propune proiectul Roşia Montană.
Pe de altă parte, Proiectul Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), care ar aduce în opinia unora un însemnat procent în PIB-ul României, miza afacerii fiind estimată la 17 miliarde de dolari, este „tipic pentru operațiile imediate care compromit definitiv dezvoltarea de largă perspectivă a zonei” și „echivalează cu radierea unei părți notabile din suprafața unui județ și a două milenii de istorie”, susţine Uniunea Arhitecților din România (UAR), într-o poziție oficială exprimată în 26 noiembrie 2010.

Nu ştiu prea multe despre această afacere şi nu îmi aduc aminte de vre-o dezbatere care să fi avut loc în Parlamentul României pentru a lămuri controversatul proiect, aşa că îmi este greu să-mi dau cu părerea despre beneficiile acestuia. Ştiu doar cum se fac lucrurile la noi. Cert este că Roşia Montană a devenit o localitate moartă, cu oameni care nu mai au ce face acolo. „Dezvoltarea turismului la Roşia Montană, ca altrenativă la minerit, e o poveste de adormit copiii. Au mai vrut unii să facă turism de masă şi în Valea Jiului şi s-a văzut ce a ieşit. Noi nu suntem în stare să ducem oameni pe asfalt în civilizaţie”, spune Victor Ciutacu (pe www.ciutacu.ro) şi sunt nevoit să-i dau dreptate. (Grigore Roibu)
Fotografiile au fost realizate în anul 2007.

Salina Turda

Un adevărat muzeu al mineritului în sare din Transilvania

Fotoreportaj Korpan Pasha

Zăcământul de sare de la Turda aparţine aliniamentului de vest, care se dezvoltă din Maramureş, în nord, până în zona Sibiului, la sud. Aceluiaşi aliniament îi aparţin şi zăcămintele Ocna Dej, Sic, Cojocna, Valea Florilor şi Ocna Mureş.

Apariţia sării la suprafaţă, ca urmare a erodării rocilor sterile situate în acoperişul zăcământului, a făcut ca prezenţa ei să fie cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Se presupune că exploatarea sistematică a sării la Turda a început în perioada ocupaţiei romane în Dacia, fără a exista însă documente sau mărturii arheologice care să ateste existenţa acestor exploatări. Urmele unor exploatări, despre care s-a presupus că ar data din perioda romană, au fost întâlnite în Valea Sărată când, în anul 1862, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare minieră subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic în momentul proiectării respectivei galerii. Camerele de exploatare aveau formă de piramidă, erau situate una lângă alta şi erau despărţite între ele printr-o împletitură de nuiele.

În primul document cunoscut până în prezent cu referire la Transilvania emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare „la cetatea ce se cheamă Turda”.

După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei în care se aflau exploatările de sare, casa regală trimite comisari pentru a inspecta minele transilvane. Instaurarea puterii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând aproximativ cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, importanţa acordată ramurilor industiei extractive să crească. Minele de sare intră sub administraţia directă a puterii imperiale. Efectele se fac resimţite şi la Turda.

În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere pe amplasamentul salinei actuale, materializate prin puţurile din cupola camerei de mină „Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina „Sf. Anton”. Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri: „Iosif”, „Terezia” şi ”Anton”.

Salina de la Turda, care de la începuturile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, începe să decadă după 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia din urmă.

În Ocnele Turzii, sarea s-a extras din masiv manual, cu ciocane pentru tăiat sarea, baroase şi pene de oţel. Încercările de a utiliza substanţe explozive pentru detaşarea sării din masiv nu au dat rezultatele aşteptate (rezulta foarte multă sare măruntă), motiv pentru care metoda a fost repede abandonată.
După Primul Război Mondial exploatarea sării devine monopol de stat. Importanţa exploatărilor de la Ocna Dej şi Ocna Mureş creşte datorită tehnologiilor de exploatare de mare productivitate implementate în aceste saline. Salina Turda, după 1918 este în declin continuu, acest declin culminând cu închiderea minei în anul 1932.

Din punct de vedere al forţei de muncă utilizată, în salina de la Turda, la fel ca în toate salinele din Transilvania, nu s-a folosit niciodată munca lucrătorilor privaţi de libertate. Sarea a fost exploatată de oameni liberi, a căror angajare se făcea pe o perioadă de un an, contractul fiind încheiat la 7 ianuarie. Salariul unui tăietor de sare era de 12 florini pe an. Tăietorii de sare mai primeau toţi împreună, la cele patru sărbători (Crăciun, Paşte, Rusalii şi Ziua tuturor sfinţilor), un butoi de vin, un bou şi 100 de pâini.
Condiţiile grele de muncă şi salariile mici, au determinat ca minerii de la ocnele de sare de la Turda să participe, alături de ortacii din alte exploatări, la toate mişcările de protest derulate de-a lungul secolelor.
După închiderea salinei în 1932, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când ea este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 526 de metri ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.

Salina Turda constituie astăzi un adevarat muzeu de istorie a mineritului în sare. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca istoria şi legenda să se împletească armonios aici. Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice şi istorice a ei.
SURSA: salinaturda.eu (unde puteţi citi textul integral)