Prin Ţara Zarandului

Vine vara şi, aşadar, perioada concediilor şi a vacanţelor. Pe cei mai mulţi dintre noi, bugetul de care dispunem ne împiedică să vizităm locurile la care visăm de mult timp. De multe ori, însă, uităm că în imediata apropiere putem descoperi locuri tot atât de spectaculoase sau atractive din punct de vedere turistic.

De la începutul anului am tot asistat la fel şi fel de discuţii pe tema regionalizării României. Nu există o hartă a regiunilor definitivă, dar, cu toate acestea, disputa pe această temă continuă să se audă pe toate canalale mediatice. Hunedoara este judeţul în care m-am născut şi mă revendic ca fiind ardelean, un motiv pentru care am urmat liceul şi facultatea în capitala Transilvaniei, la Cluj. Am citit tot felul de articole şi am văzut câteva hărţi în care au fost trasate linii care configurază noile regiuni. Hunedoara, de cele mai multe ori, este lipită de Timiş şi Arad, în ciuda afirmaţiilor celor din Banat care consideră judeţul ca fiind unul sărac. Şi, sigur, au dreptate… Industria siderurgică a fost distrusă şi a dispărut. Minele de aur au fost închise, iar cele mai importante locuri istorice nu sunt puse în valoare. Nu avem bani pentru a conserva vestigiile pe care le avem, deoarece îi cheltuim pe dispute despre regionalizare. Mai mult, recent a fost lansată ideea unui nou referendum. Alţi bani altă distracţie! Nu ne putem decide asupra numărului de parlamentari şi cum ar trebui ei să reprezinte „federalizarea” României. Dacă tot e să chemăm oamenii la urne, am fi mai câştigaţi dacă o dată cu declanşarea procedurilor pentru acest referendum l-am finaliza şi pe cel din vara anului trecut!
Am vizitat multe judeţe ale României şi nu am găsit unul mai încărcat de istorie decât judeţul Hunedoara. Dacă cineva doreşte să cunoscă istoria noastră, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, cu certitudine, trebuie să viziteze acest judeţ.

La invitaţia unor prieteni din Brad am vizitat, într-o călătorie de o zi, Ţara Zarandului. Obişnuiţi cu mult mai mediatizatele cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, Castelul Corvinilor din Hunedoara sau Ţara Haţegului cu bisericile de piatră din veacul al XIII-lea, am ignorant depresiunea Bradului.

Brad este un oraş minier, transformat în municipiu. Mineritul în zona Brad este atestat documentar din anul 21 î.Hr. Localnicii spun că aurul extras din minele de aici a ajuns în piramidele egiptene, cu el s-a construit jumătate din oraşul antic Roma, apoi a luat drumul Imperiului Austro-Ungar şi, desigur, mai târziu cel al Uniunii Sovietice.

Clădirea staţiei de cale ferată Brad a fost construită cu 115 ani în urmă, după proiectul unei staţii realizate în Tirol, Austria. Unii susţin că s-ar asemăna, prin unele detalii, cu impresionanta gară din Milano. Ignoranţa şi nepăsarea au transformat o clădire de patrimoniu într-o ruină. Construcţia, în stil vienez, declarată clădire de patrimoniu naţional, cândva una dintre cele mai frumoase clădiri ale Ardealului, este acum pe cale să se părăbuşeacă.

Oraşul Brad este cunoscut, în primul rând, pentru Muzeul aurului. Acesta prezintă întreaga istorie a mineritului, de la începuturile acestei vechi îndeletniciri, până în zilele noastre.

Existenţa unor colecţii de minerale, roci şi unelte vechi, destinate extragerii aurului, a fost menţionată în afara societăţii minere „Ruda – 12 Apostoli”, începând din 1912. Muzeul Aurului Brad, care reprezintă un unicat în peisajul colecţiilor de la nivel internaţional, a fost închis în anul 2008, pentru reabilitarea clădirii. În 2012, la un veac de la atestarea documentară oficială, colecţia a fost redeschisă vizitatorilor, fiind completată cu noi exponate din zăcămintele aurifere ale Munţilor Metaliferi, eşantioane minerale din România şi din alte ţări. Colecţia are în prezent 1305 exponate cu aur şi 1000 de exponate de minerale fără aur. Muzeul deţine numeroase obiecte arheologice şi de minerit care dovedesc existenţa în zona Bradului a unei activităţi minere de peste 2000 de ani. Din punctul de vedre al artistului, colecţia este o lecţie constructivă privind formele naturii. Preţul unui bilet de intrare este de 15 lei.Pe malul drept al Crişului Alb se află satul Crişan, sat care poartă numele lui Gheorghe Crişan, conducător al Răscoalei din 1784.

Acest sat din Ţara Zarandului are o bogată istorie, fiind atestat în documentele medievale din 1439, sub numele de Vaca. În 1525, satul aparţinea marelui domeniu al cetăţii Şiria, având 25 de familii. Faima satului a fost sporită de existenţa Mănăstirii Vaca, înfiinţată de creştinii ortodocşi din satele Ribiţa şi Vaca, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Construcţia pe care o vedem astăzi a fost ridicată între anii 1846 şi 1852.

Situl arheologic „Treptele Romane” din secolul al II-lea d.Hr, situat pe valea Musariu, în extremitatea estică a satului Ruda-Brad, se găseşte actualmente în stare de deteriorare. Galeria „12 Apostoli” are o lungime de 180 metri şi a fost executată din daltă în epoca romană, fiind considerată una dintre cele mai vechi mine aurifere din ţară.

Denumirea de „Treptele Romane” vine de la faptul că una dintre intrările în mină este săpată sub formă de trepte. Situl este un simbol al continuităţii mineritului în această zonă, dar, cu toate acestea, existenţa acestuia este periclitată acum mai mult ca oricând. Drumul de acces este unul forestier şi la intrarea în fosta mină romană se ajunge cu mare dificultate. Dacă edificiul nu s-ar fi aflat în România, ar fi fost considerat un important loc de atracţie turistică. Felul în care înţeleg autorităţile de la noi să protejeze monumentele este diferit. Facem turism într-un mod bizar: construim noi monumente, dar le lăsăm pe cele existente în uitare, nu construim drumuri, nu trecem obiectivele turistice pe hărţi şi, astfel, sperăm ca acestea să fie vizitate de cât mai puţini oameni…oare pentru a le conserva natura? (Grigore Roibu)
Foto: Grigore Roibu/artavizuala21

Pădurenii – un ţinut al poveştilor vesele şi triste

Fotoreportaj de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti

În vara acestui an scriam despre Ţinutul Pădurenilor, o zonă geografică plină de resurse naturale şi umane de neuitat, motiv pentru care am încercat să o „ancorez în istorie” (Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi).

Anul acesta am străbătut Ţinutul Pădurenilor în încercarea de a descoperi comunităţile rămase în această zonă după închiderea exploatărilor miniere. Satele, unele foarte mici, în care abia mai trăiesc zece familii, sunt parcă „aruncate” pe vârfurile dealurilor „împodobite” cu păduri de foioase şi conifere. Ţinutul Pădurenilor este un platou înalt, aşezat între Depresiunea Ţării Haţegului, la sud, şi Valea Mureşului, situat în partea centrală a judeţului Hunedoara, la 220 – 270 metri altitudine, ocupând o suprafaţă de 97 Km². Zona se remarcă prin valoarea etnografică exprimată în frumuseţea portului popular, a ţesăturilor, dar şi în originalitatea arhitecturii ţărăneşti. Cu toate că se află la mică distanţă de municipiul Hunedoara, multe sate din Ţinutul Pădurenilor au rămas izolate. Tinerii au plecat în oraşe, iar bătrânii supravieţuiesc din îngrijirea animalelor şi pensiile de cele mai multe ori foarte modeste. Iarna, ninsorile trimit satele în izolare.

Intrând în comunităţile cu multe case părăsite ai impresia că te-ai întors în Evul Mediu. Din când în când, liniştea este spulberată de huruitul unui tractor sau a unei drujbe fapt ce îţi reaminteşte că te afli în cu totul şi cu totul alt veac.

De câte ori am putut în acestă vară şi toamnă m-am urcat în maşină şi am evadat în Ţinutul Pădurenilor mânat de pasiunea mea pentru fotografie, dar şi pentru a mă documenta cu privire la această zonă de vis, ruptă din altă lume. Am mers din Hunedoara spre Govăjdie şi Cerbăl sau din Deva spre Muncel şi Feregi. Cu toate acestea, ceea ce îmi propusesem de mult timp, era să străbat Zona Pădurenilor din Hunedoara la Deva, un drum pe care mulţi localnici mi-au spus că nu am cum să îl fac fără o maşină de teren. Nu este un traseu uşor, fiind vorba de aproximativ 80 Km, o parte pe drumuri forestire. Vremea favorabilă şi ambiţia m-au determinat să încerc această mică expediţie. În final am reuşit acest lucru, deşi, traseul este foarte anevoios mai ales pentru automobilul meu care este departe de a fi un 4×4.

Nu o să descriu în amănunt traseul, materialul fotografic de faţă fiind rezultatul a mai multor ieşiri pe care le-am făcut pe parcursul acestui an, fără o selecţie riguroasă. Nu o să intru nici în detaliile tehnice de fotografiere pe care le-am experimentat. Pot spune, însă, că în urma acestor ieşiri am strâns un material documentar de aproximativ 1000 de fotografii pe care îl consider incomplet, dar care va face parte, probabil, dintr-o serie nouă „Oameni şi locuri” pe care intenţionez să o dedic Ţinutului Pădureni. În articolul de faţă o să schiţez o parte a acestui ţinut cu un mare potenţial turistic, un amestec de peisaj, arhitectură şi ocupaţii precum şi un imens potenţial uman, persoanele cu care am intrat în vorbă fiind foarte primitoare şi amabile. Pădurenii reprezintă o destinaţie fotografică inedită, indiferent de anotimp. Subiectele te pot lua prin surprindere, la tot pasul.

La aproximativ 10 kilometri de Hunedoara, în satul Groş am intrat în mica biserică de lemn, unde am cerut sfatul localnicilor despre acest traseu care urma să se termine la Veţel. După spusele lor, fiind toamnă, drumul era inaccesibil datorită utilajelor folosite la tăierea lemnelor. Pe drumul spre Cerbăl lăsăm în urmă două sate aflate în stânga şi dreapta drumului principal, Ulm şi Arănieş. Ambele sate au aproximativ 15 familii. La Arănieş, grajdurile comunităţii, aflate pe culmea dealului, unde se urcă pe o potecă, ocupă o suprafaţă mai întinsă decât satul. Pe acest traseu, cei obişnuiţi cu confortul asfaltului stârnesc zâmbetul localnicilor, majoritatea aflaţi la vârsta a treia, dar care urcă poteca cu o viteză incredibilă de două ori pe zi, indiferent de anotimp, pentru a ajunge la animalele lor.

Comuna Cerbăl are în componenţă 8 sate: Cerbăl (reşedinţă), Ulm, Arănieş, Socet, Poiana Răchiţelii, Feregi, Poieniţa Tomii şi Merişoru de Munte.

Traseul spre Poiana Răchiţelii este unul dificil. O maşină mică trebuie forţată pentru a urca drumul de pământ, uneori pietruit, ros şi cu şanţuri adânci prin care s-a scurs apa. Când intri în Socet şi Poiana Răchiţelii ai surpriza de a redescoperi asfaltul. Poiana Răchiţelii este unul dintre cele mai izolate sate. Pe timpul iernii drumul devine impracticabil, sătenii de aici fiind nevoiţi să-şi facă provizii din timp. Din Poiana Răchiţelii ne aventurăm cu maşina pe ceea ce mulţi ar numi o potecă, drum pe care localnicii ne-au spus că avem noroc cu seceta verii, deoarece în alte condiţii nu am reuşi să îl parcurgem. Peisajul devine din ce în ce mai fascinant dar noi ne concentrăm atenţia asupra drumului pentru a nu împotmoli maşina în noroi. Ştim că de la Feregi drumul este recent asfaltat. Trebuie să ajungem în Feregi pentru a reuşi să parcurgem traseul aşa cum ne-am propus: de la Hunedoara la Deva.

Pentru fotografierea pe timp de zi sunt necesare filtrele şi trepiedul. Soarele îşi schimbă culoarea pe parcursul zilei. La amiază intensitatea lui este maximă şi nu dorim să ratăm fotografiile după atâta drum parcurs. Seara, culoarea caldă a soarelui devine fascinantă. Umbrele se prelungesc şi radiaţiile devin galbene, portocalii şi roşii. Lumina bună, care ne place, ţine puţin. Ştim asta şi ne grăbim să profităm de ea. Toamna conferă peisajului un plus de spectaculozitate.

De la Feregi drumul devine, aşa cum spun localnicii, „mai bun decât pe autostradă”. Din păcate, ca orice drum de la noi, asfaltul începe brusc şi se termină tot atât de brusc cum a început, ducând de nicăieri până nicăieri.

Drumul asfaltat uneşte două sate Feregi de Poieniţa Tomii. Din Muncelu Mic, gropile apărute pe fostul drum de beton care coboară în comuna Veţel sunt cât roata maşinii. Majoritatea localnicilor sunt persoane în vârstă care se plâng de lipsa asistenţei medicale. Cel mai apropiat spital este la Deva şi, în cazul unei urgenţe, salvarea nu urcă pe un astfel de drum. Ai putea spune că drumul asfaltat a fost construit pentru Daciile vechi, imobilizate în curţile caselor sau pentru căruţe. Cu siguranţă, şi vacile preferă şoseaua când se întorc seara acasă…

 În ABC-ul, sau magazinul care este şi cărciumă, din satul Feregi atmosfera este mai mult decât relevantă pentru a ilustra situaţia actuală a zonei, un ţinut cu mare potenţial turistic.

Un sătean, aflat la o bere, ne povesteşte: „pe vremuri, când funcţionau minele, nu aveam drum, dar satul era plin de tineri. Acum sunt aproximativ 17 familii de bătrâni. Tineretul a plecat la oraş, în schimb noi ne-am ales cu drumul.” Măcar au de ce să le mulţumească autorităţilor pentru că au scăpat de noroi în sezonul ploios.

O bătrânică se chinuie să deblocheze telefonul mobil. Prietenul meu o ajută. Foarte fericită o zărim cocoţată pe un gard pentru a vorbi cu fiica ei, spunându-ne: „numa’ aici îi semnal…”

Portretul pentru mine este un gen fotografic pe care îl apreciez. Nu sunt adeptul pozelor de familie sunt mai degrabă fascinat de feţele expresive, uneori pline de riduri. Majoritatea localnicilor se lasă fotografiaţi. Cu toate acestea, nu poţi cere sătenilor, ocupaţi pe lângă gospodărie, să pozeze precum un model. Realizarea fotografiilor de portret sunt aici rodul privirii, sensibilităţii şi, nu în ultimul rând, al ascultării, al poveştilor vesele şi totuşi triste.

În Muncelu Mic, un schelet de lemn al unei viitoare biserici se profilează pe cer. Ne oprim lângă o clădire dărâmată pentru a cunoaşte oamenii din sat şi a face noi fotografii.

„Aici a fost şcoala şi magazinul. Au fost construite cu munca şi banii noştri. Acum totul este în ruină” , ne povesteşte un bătrân simpatic ieşit în întâmpinarea noastră când ne-a văzut cu aparatele de fotografiat la gât.

Am părăsit Pădurenii cu emoţii cantonate în dualitate. Am respirat aerul unei istorii ancorate în veşnicie, am descoperit culorile toamnei ce ne-a plasat în dimensiunea arhaică şi enografică prin cromatica tristă şi totuşi veselă şi, în acelaşi timp, ne-a impresionat sărăcia materială în contrast cu bogăţia sufletească a oamenilor din această zonă. După cele văzute şi imaginile realizate, fotografii ce conţin cu siguranţă ingredientul pasiunii, de câte ori am plecat din Ţinutul Pădurenilor ne-a cuprins o puternică dorinţă de a ne reîntoarce. (Grigore Roibu)

Comorile pământului

Peştera Bolii şi Canionul Carstic Băniţa

Legendele din zona Ţării Haţegului vorbesc despre bogăţii ascunse în „mărunatiele” pământului. La sfârşit de săptămână, împreună cu trei prieteni, toţi pasionaţi ai artei fotografice, am plecat pentru a găsi aceste bogăţii ale naturii. Nu am căutat comorile dacice despre care vorbesc legendele locului, o zonă plină de gropi, grote şi peşteri încă nedescoperite, ci frumuseţea şi splendoarea pe care ne-o oferă lumea înconjurătoare.

Ne-am îndreptat spre un loc greu accesibil celor care sunt obişnuiţi cu asfalt până la destinaţie. Am ajuns în spaţiul în care Ţara Haţegului se termină, lăsând loc versanţilor muntoşi din calcar ai Văii Jiului şi pe care apa, începând din jurasic, i-a săpat cu meticulozitate formând un fenomen carstic foarte puţin cunoscut în România. Canionul Carstic de la Băniţa l-am descoperit datorită prietenilor mei de la „Discover Transylvania”. Potrivit spuselor lor, acest canion nu a fost documentat fotografic până acum. Asta, datorită faptului că nu este locul potrivit pentru a te plimba în pantofi, ca pe faleză. La sfârşitul scurtei expediţii, datorită faptului că această „arhitectură de piatră” este realizată de apă, bocancii au trebuit agaţaţi în cui pentru a se usca.

Nu am avut la dispoziţie decât o singură zi, aşa că am depins în totalitate de lumina şi condiţiile meteo care ni se ofereau. Zona în care am ajuns este plină de vegetaţie, din dorinţa naturii, parcă, de a ascunde ochiului această minunăţie pe care a creat-o natura. Pe malul părâului am pătruns în culoarul săpat de apă, în „cetatea” cu cu pereţi verticali din granit. Soarele strălucitor se combina cu umbra din interiorul canionului făcând, de multe ori, dificile expunerile. Ceea ce am văzut, nu poate fi exprimat în cuvinte. O parte din ceea ce am realizat vă prezentam dumneavoastră, celor care urmăriţi articolele de pe artavizuala21.

Peştera Bolii, aflată tot în această zonă, este parte a rezervaţiei Parcului Natural Gradiştea Muncelului, intrarea realizându-se printr-o arcadă care are înălţimea de 46 de metri. Peştera este situată la 6 km nord de oraşul Petroşani, pe drumul ce leagă Ţara Haţegului de Valea Jiului, în locul unde se întâlnesc Munţii Retezat cu cei ai Sebeşului. Peştera a fost săpată de Pârâul Jupâneasa, care, apoi, se pierde în interiorul muntelui de calcar. Pe o lungime de 466 de metri galeria coboară aproximativ 3 metri, fiind accesibilă publicului. La ieşirea din peşteră pârâul poartă numele de Galbina.

O legendă din anii ’80 relatează faptul că peştera a devenit loc de pelerinaj după ce Sfânta Maria s-a arătat participanţilor la o sărbătoare a minerilor. O altă legendă spune că o fată frumosă şi bogată, pe nume Jupâneasa, nu-şi găsea perechea. Văzând-o tristă, Maria a transformat-o într-un pârâu cristalin care curge în căutarea iubitului.

Despre legendele care au animat minţile aventurierilor în căutarea tezaurului dacic ascuns aici, cu năluci şi labirinturi tainice, nu o să vorbesc pentru că au făcut subiectul diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin credibile. Cu siguranţă, însă, legendele ascund, de multe ori, un „sâmbure” de adevăr. Locul a fost folosit de partizani pentru a se ascunde de autorităţi şi în timpul Războiului peştera a fost folosită ca depozit de muniţie. Impresionaţi de frumuseţea şi misterul pe care îl inspiră Peştera Bolii, regizorul filmului „Legenda Nibelungilor” a ales să filmeze câteva scene în Peştera Bolii şi la Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Nu vă pot spune mai multe date despre Canionul Carstic de la Băniţa şi peştera Bolii pentru că nu am cunoştinţele necesare în vederea unei analize ştiinţifice. Vă pot prezenta, prin intermediul imaginilor realizate, un fragment din ceea ce am surprins prin vizorul aparatului de fotografiat, „sculpturi” şi structuri naturale realizate de apă, vânt şi ghiaţă, rezultat al eroziunii exercitate timp de milioane de ani asupra rocilor din munte.

Cu toate că punctele de staţie sunt limitate în lipsa unui minim echipament de căţărare, apelând la toate cunoştinţele tehnice, bucurându-ne de tot ce descopeream la fiecare pas, agăţând trepiedele între pietre, ne-am pus în practică propriile metode de lucru. Culoarul strâmt al canionului părea, dintr-o dată, extrem de populat. În final, cu toţii am admirat forţa naturii, care ar face invidios orice sculptor ce ar dori să-şi măsoare cunoştinţele încercând să o imite. (Grigore Roibu)
Participanţi: Petrişor Crăciunoiu, Ştefan-Daniel Bocşe, Cătălin Redinciuc şi Grigore Roibu.
Foto: Discover Transylvania

Pe Transalpina, între cer şi pământ

De la Oaşa spre Novaci

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Am citit multe articole despre Transalpina, cea mai înaltă şosea asfaltată din România, până să ajung să o traversez. Impresia pe care o ai atunci când parcurgi acest drum alpin este că te afli cu picioarele pe pământ şi, fără să exagerez, cu „capul în nori”. Pe culmi şerpuite, şoseaua (DN 67C) se ridică la o înălţime de peste 2.000 de metri şi străbate trei judeţe: Alba, Gorj şi Vâlcea, având aproximativ 150 de kilometri.

Despre acest drum există o sumedenie de poveşti mai mult sau mai puţin credibile. Dacă vârful şoselei se pierde, la propriu, în nori, momentul de început al construcţiei drumului se pierde în negura vremurilor, lăsând loc legendelor. Unii susţin faptul că drumul a fost construit de legiunile romane, lucru greu de crezut. Potrivit altora şoseaua a fost construită de armata germană în timpul Primului Război Mondial. Cu certitudine se poate spune că Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi drumul a fost dat în folosință în anul 1935, fiind inaugurat de regele Carol al II-lea. După cel de-Al Doilea Război Mondial, „Drumul regelui”, aşa cum a fost denumită şoseaua, a fost uitat de autorităţi. În septembrie 2008 încep lucrări de reabilitare ale acesteia şi, în prezent, şoseaua este finalizată aproape în totalitate.

„Poteca dracului”, o altă denumire a şoselei, provoacă fiori celor slabi de inimă. Peisajul este unic. Efortul este pe măsură, drumul solicitând atât şoferul cât şi maşina. Lipsa parapetelor şi curbele strânse ale şoselei ce şerpieşte printre munţi, până la cota 2.141 metri – Pasul Urdele, într-o zi cu aglomeraţie, creează disconfort şi duce la oboseală. Fiind o zi de sărbătoare, în ambele direcţii maşinile veneau la nesfârşit, ca pe un bulevard din marile oraşe la o oră de vârf. Această situaţie a fost compensată când, cu greu, am găsit un loc de parcare. Din vârf, printre bolovanii şi stâncile de granit sau bazalt şlefuite de gheţuri şi furtuni aveam senzaţia că am ajuns pe acoperişul lumii, ceea ce îţi dă un sentiment de satisfacţie. Transalpina este, să nu uităm, cel mai înalt drum din ţară, mai înalt decât cunoscutul Transfăgărăşan.

Călătoria noastră a început din Sebeş îndreptându-ne spre Novaci. Am poposit o noapte la Mănăstirea Oaşa, aflată la o distanţă de 70 de kilometri de Sebeş, la poalele Munţilor Şureanu. Biserica Mănăstirii Oaşa are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, hram prăznuit în ziua de 15 august, ocazie cu care am ajuns în lăcaşul monahal.

Iniţial, mănăstirea a fost de maici. Iernile grele şi accesul dificil au făcut ca acestea să părăsească aşezământul şi, din anul 2000, în locul pustiu, dar de o frumuseţe copleşitoare s-au aşezat călugări, formând o comunitate monahală de intelectuali. Datorită lor drumul spre Oaşa este străbătut an de an de mii de tineri care vin să-şi găsească liniştea spirituală. Tot aici, la 1400 de metri altitudine, unde ziua începe la miezul nopţii prin rugăciune, în fiecare vară se organizează tabere de pictură şi workshop-uri de fotografie. Mănăstirea este o „Poartă a raiului”, deschisă spre „Valea frumoasei”, nume dat părţii superioare a Văii Sebeşului şi reprezintă o oază de linişte aflată la 40 de kilometri de cea mai apropiată aşezare umană.

Transalpina, drumul pe care trebuie să îl parcurgi în căutarea unei noi provocări în descoperirea frumuseţilor naturii, îţi taie respiraţia. Aflându-te pe vârful munţilor, printre stânci, pietre şi bolovani, ai impresia că natura a rămas încremenită în timp. Şoseaua este cea care te readuce cu picioarele pe pământ amintindu-ţi că este o creaţie a omului. (Grigore Roibu)

Naşterea formelor primordiale la Vulcanii Noroioşi

Forma reprezintă unul dintre elementele de limbaj plastic la care artistul apelează în procesul de investigare a gramaticii vizuale. Forma reprezintă conturul vizbil al imaginii, descris şi analizat în multe lucrări ştiinţifice de specialitate.

Principala sursă de investigare a formei este natura, pe care artistul în creaţia sa o copiază, o interpretează şi reinterpretează pentru a face transferul de la formă la idee, căci forma determină nu doar proprietăţile fizice ale materialului, ci şi stilul de reprezentare în arta contemporană. Lumea formelor pe care o cunoaştem alcătuieşte „bagajul” de cunoştinţe la care apelăm atunci când transpunem elemente din natură prin intermediul mijloacelor specifice vizualului. Această lume este în strânsă concordanţă cu universul care ne înconjoară şi pe care îl definim după legi stabilite. Formele au luat naştere o dată cu răcirea scoarţei terestre şi încreţirea acesteia, într-un „spectacol” la care nu am fost martori, după care a intervenit timp de câteva milioane de ani eroziunea vântului şi al ploilor, formând peisajul pe care îl admirăm astăzi.

Am asistat la această geneză a pământului într-un loc în care ne-am oprit în drumul de la Buzău spre Întorsura Buzăului, unde în dreptul comunei Berca am cotit-o la dreapta 14 km., la Vulcanii Noroioşi. Peisajul ilustrază înfruntarea dintre forţele interioare şi exterioare, un spectacol la care, după cum spuneam, nu am fost prezenţi în momentul naşterii planetei pe care locuim. Am descoperit o lume a confruntării dintre forţele primordiale care ne fascinează, din motive necunoscute, pentru a atrage, apoi, sensibilitatea estetică. În rezervaţia naturală Vulcanii Noroioşi natura oferă o întâlnire cu forma neregulată aflată în continuă mişcare. Forme şi structuri ale unui univers pe care greu le poţi surprinde prin vizorul obiectivului pentru a transmite sentimentul ce te cuprinde. Nu-ţi rămâne decât să intri în acest „joc” al hazardului. Focul din interiorul pământului, aerul şi argila, elemente primordiale ale creaţiei conlucrează în „efortul”, deloc uşor pentru un artist, de a crea structuri geotectonice întâlnite cu precădere în studiul formelor ceramicii contemporane.

Vulcanii noroioși iau naştere datorită gazelor naturale care ies la suprafaţa terestră, trecând prin solul argilos şi, în combinație cu apa din pânza freatică, creează la suprafaţă tumuli ce se usucă în contact cu aerul. Structurile, de formă conică, sunt asemănătoare vulcanilor adevăraţi. Potrivit dicţionarului Wikipedia, pe glob se cunosc în total circa 1.100 de vulcani noroioși. În Europa sunt foarte puțini vulcani noroioşi, cum ar fi, de exemplu, cel din Azerbaidjan. România se poate lăuda cu o locaţie, dacă nu unică, extrem de rară.

Pe platoul din judeţul Buzău, pe raza comunelor Berca şi Scorţoasa, peisajul dominat de conurile albăstrui-pământii, te înfioară prin aspectul lor selenar. Mediul sterp în care am păşit, oferit de noroiul care „bolboroseşte” ieşind la suprafaţă pentru ca apoi să crape în contact cu aerul, este unul straniu, aparţinând parcă unei planete în care înspăimântătorii vulcani cu lavă fierbinte formează scoarţa terestră. Cromatica aparte, albăstruie, dată de sedimentele şi zăcămintele de petrol, contribuie la amplificarea acestui scenariu, un „spectacol” geologic ce nu merită ratat dacă vă aflaţi în zonă.

Drumul este impresionant şi asfaltat, bine marcat cu indicatoare, şerpuind prin satele şi dealurile scăldate în lumina caldă a soarelui. La intrare am plătit un bilet de 4 lei.
Naşterea formelor, proces care are loc sub ochii tăi, merită acest ocol din drumul principal.
(Grigore Roibu)