Reflecţii estetice


Arta ca limbaj al cuvintelor care ne scapă

Ceva se petrece cu arta contemporană a începutului de mileniu. Istoria artelor poate fi interpretată ca deschidere tainică a simţurilor noastre. Arta se dezvăluie cu ajutorul imaginii, ceva ce depăşeşte ideile şi care constituie omenescul, esenţa personalităţii şi spiritul epocii căreia aparţine, ea având un caracter de autodepăşire. Nu vreau să cred că necesitatea omului de a-şi transforma experienţele în simboluri implică noţiuni ca „tranziţie” sau „negare”. Cel puţin ele nu-şi găsesc locul în artă. Dacă obiectul este aşezat într-un loc destinat artei, chiar fiind scos din contextul lui obişnuit, va permite criticilor să „însufleţească” obiectul cu puterea de „a şoca”. Pictura şi sculptura au reprezentat întotdeauna rodul gândirii în elaborarea formelor. Lozinca postmodernă este una radicală: nu mai e nou, nu mai e modern. Avangarda s-a bazat întotdeauna pe a spune nu la tot ce aparţine trecutului. Arta nu poate fi decadentă ci eventual modul în care este practicată este decadent. Desigur, artistul se poate rătăci, dar această greşeală nu are importanţă în efortul spre caliatate şi frumos.

Se poate face artă din multe motive, însă nimeni nu poate fi artist dacă nu are o ţintă. Nici intenţia, nici poziţia intelectuală a artistului nu contează în raport cu necesitatea fundamentală de căutare a valorii. Malraux vedea arta ca o deschidere spre Sacru. Arta era în concepţia lui un răspuns al unei nevoi esenţiale, la fel ca şi religia. Arta transmite mesaje, dar dacă artistul ar trebui să transmită doar un mesaj, odată ce l-a transmis ar trebui să se oprească. La fel ca în matematică unde dacă ai obţinut rezultatul nu o iei din nou de la capăt. Artistul se antrenează însă într-o continuă căutare. Prin temperament, natura sa individuală impregnată în societate şi prin educaţie, artistul exprimă tiparul unei proiecţii care devine imagine. Dintr-un punct de vedere întreaga istorie a artelor poate fi rezumată ca descoperirea treptată a aparenţelor. Toate stilurile artistice se bazează pe un vocabular al formelor. De exemplu pictorii Renaşterii sunt nişte constructori, Barocul dezvoltă formele „fluide” iar Turner înlătură forma pentru a deschide drumul Impresioniştilor. Brâncuşi va exprima zborul, nu pasărea, ca formă purtătoare a prezentului în care trăim.

Marcel Duchamp, numit „părintele artei moderne” este glorificat ca un inovator în materie de non-artă. Expunerea unor ready-made-uri (obiecte găsite) pe care le-a semnat era împotriva estetismului de până atunci. Duchamp îşi bătea joc de tot şi de toate, dar s-a dovedit consecvent părăsind terenul artei în jocul său cu obiectul şi non-obiectul. A fost revoltat şi nu a cedat. A fost figura artistică ce a oferit una dintre posibilele soluţii în problema libertăţii din artă.

Trăim în aceiaşi lume artişti, critici şi spectatori. În fapt două modele ale artistului şi creaţiei prin interferenţa obiect-privitor. Universul non-artei exercită un farmec irezistibil. Expoziţiile sunt concepute să şocheze. Galeriile s-au umplut de arta aşa zis „artă moartă” a unor abstacţionişti care promovează un fel de exhibiţionism artistic de gen „Marinetti”. Nimic nou, doar pentru cei a căror cultură nu cunosc formula „Arta a murit” sau „Arta puţin îmi pasă” a lui Nicolas Schoeffer din anul 1968. Acelaşi Schoeffer declara că vrea să socializeze arta, căci societatea burgheză a pus stăpânire pe artă şi a alienat-o social şi creativ.

Dacă acestea sunt adevărate înseamnă că cineva se face vinovat de aspectul amatorist al artei actuale. Acest fapt se datorează în primul rând celor care comandă arta. Elocvent în acest sens este filmul Wall Street din anul 1987, în regia lui Oliver Stone, în care puterea de a comanda opere de artă o au doar oamenii de pe treptele superioare ale ierarhiei sociale. Sloganul filmului este Fiecare vis are un preț. Acest lucru se poate traduce astfel: dacă visul tău este să aparţii societăţii înalte trebuie să ajungi financiar să îţi permiţi acest lucru. Nimic fals până aici. Cei care comandă opere de artă sunt cei care le-ar putea plăti. Autorii de artă sunt interesaţi să realizeze opere de artă, nu un produs comercial. După 1989 galeriile de artă au promovat non-valoarea deschizând drumul unei economii de piaţă capitaliste, în care valoarea produsului artistic nu era important. Am întâlnit nume noi în domeniul plasticii, persoane care apar „expuse” în toate galeriile de artă, făra a avea însă, nimic de-a face cu limbajul artistic autentic.
Prezentul ne arată un model „discontinuu” deoarece pe nimeni nu interesează o lucrare de Brâncuşi, până în momentul în care aceasta este furată din ţară. Nu iubim arta dar o pretindem a noastră. Există suficient de mulţi oameni pe care îi enervează cuvântul artă. „La ce ne trebuie şcoli de artă, cu atât mai mult universităţi când nu avem bani să trăim”, este sloganul sub care se ascunde amatorismul artistic. Ei nu-şi dau seama că arta este un mijloc elaborat de om pentru a cunoaşte realitatea prin acumularea de date precise. Realitatea impune cu suficientă duritate un set de criterii în care „profeţii” să poată proclama că adevăratele valori ale artei au murit, dând asta pe seama ideilor definite de postmodernitate.

Ce însemnă atunci „Arta a murit?”. Să însemne că a murit gândirea, reflecţia intuitivă şi nu mai suntem liberi în spirit? Arta va dăinui şi adevăratele valori ale acesteia vor rămâne în Istorie. Gusturile şi modele unei epoci se schimbă. Arta însă, va muri doar odată cu ultimul deţinător de gândire, ca o certificare a dispariţiei umanităţii. (Grigore Roibu)
Citiţi pe această temă: Fascinaţia artei postmoderniste; Despre artă; Opinii – Din postmodernism

Un comentariu la “Reflecţii estetice

  1. Textul acesta precedat de un titlu pe gustul meu, mi-au atras si retinut atentia, de la primul cuvant – pana la (ultimul) punct. Caut subiecte referitoare la epoca mea, este o nevoie de aprofundare pentru a gasi raspunsul la intrebari de genul: cine sunt eu? oare ma aflu in locul si timpul potrivite sau potrivnice?

    Poza de inceput imi da idei si din nou imi pun intrebari: oare este un pian? sau un catel in trei picioare, cracanat?! as vrea ca sa compar imaginatia mea cu a voastra, cei care citesc comentariul meu! inclusiv a autorului…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s