Curs de inițiere în arta secolului XX

În perioada 11 mai – 8 iunie, Institutul Artmark de Management al Artei invită pasionații de artă să descopere enigmele celei mai semnificative manifestări culturale ale secolului XX – modernismul. Timp de 5 săptămâni, în fiecare zi de luni, între 18:00 și 20:00, publicul va afla cum se privește și cum se trăiește arta modernă, parcurgând cronologic principalele etape din istoria acesteia, dobândind totodată instrumentele necesare pentru a interpreta avizat arta contemporană.

Pablo Picasso – Les Demoiselles d’Avignon

Cursul se concentrează pe cele mai importante mișcări artistice din Europa Occidentală și America de Nord, dar integrează și mișcările artistice paralele din România. De la primii pași ai modernismului, la tradiționalismul postbelic, la expresionismul abstract și până la minimalism și artă conceptuală sau pop art, cursul realizează un peisaj al artei ultimului secol în Univers, oferindu-vă reperele necesare pentru a înțelege arta zilelor noastre.

Cursul este susținut de istoricul de artă și curatorul Cristina Bogdan, lector de Istoria și Teoria Artei la London College of Communication și la University for the Creative Arts Farnham, redactor online al Revistei Arta și colaborator cu articole de specialitate pentru Notes on Metamodernism. Cristina a curatoriat expoziții independente în București, Paris, Londra și Viena și dezvoltă din 2014 ODD, un spațiu independent de artă în București.

Marcel Iancu – Arhitectul

Taxa pentru participarea la sesiunea de cursuri Ce este arta modernă? este de 200 euro.

Absolvenţii cursurilor vor primi un atestat de participare. Mai multe informații despre înscrierea la curs și repartizarea temelor în funcție de zi, pot fi consultate la http://www.alegearta.ro.

BRAFA îşi deschide porţile

Capodopere în vânzare

În inima Europei, la Bruxelles, se respiră o atmosferă magică. BRAFA, „Bruxelles Antiques & Fine Arts Fair”, ce se desfăşoară între 21 şi 29 ianuarie, pe o suprafaţă de 14.000 de metri pătraţi, a devenit deja un reper. Acest spaţiu, realizat de arhitecţii Nicolas de Liederke şi Daniel Culot, este un exemplu de arhitectură industrială rafinată. După ce Salonul Colecţionarilor a fost abandonat la Paris, în inie 2011, niciun alt târg nu a mai venit să clarifice orizontul de piaţă al artelor decorative şi antichităţilor. Anul acesta sunt prezente la Bruxelles 120 de galerii europene, nord-americane şi canadiene. Câţiva specialişti de tablouri vechi, care expuseseră în cadrul salonului „Paris Tableaux” în noiembrie 2011, au susţinut că nu pot să refacă Salonul două luni mai târziu. Absenţa lor marchează un uşor declin al prezenţei operelor marilor maeştri ai picturii.

În domeniul artei moderne, prin Galeria „Tamenaga”, sunt propuse „Femeie cu turban”, de Renoir, o „Marină”, de Marquet, şi trei peisaje de Duffy şi Bonnard. Artele decorative din secolul al XX-lea au o vizibilitate deosebită, odată cu venirea parizienilor Gastou, tatăl şi fiul, şi a lui Oscar Graf.

Între cele 13 ţări prezente, Franţa este bine reprezentată, cu 45 de negustori de artă faţă de cei 54 belgieni. Bernard de Leye este bucuros să anunţe că a invitat la acest târg, în numele Fundaţiei „Roi Baldovin”, o expoziţie de opere majore cu pânze de Knopff, cu orfevrărie, sculpturi şi tapiserii vechi.

„Fundaţia Roi Baldovin”, născută în 1976, cu obiectivul de a ameliora condiţiile de viaţă ale populaţiei pe plan economic, social, cultural şi ştiinţific, a fost întemeiată de suverana belgiană. Timp de 25 de ani s-a creat o colecţie în care sunt incluse peste 7.000 de opere de artă, desene, picturi, sculpturi, bijuterii şi alte obiecte. Fundaţia susţine în fiecare an arta belgiană cu un milion de euro. Acum vor fi puse în vânzare picturi de Henri Evenepoel, Fernand Khnopff şi Jo Delahaut, alături de desene de Felicien Rops.

Arte primitive, Art Deco, tapiserii, bijuterii Art Nouveau, paravane japoneze sunt principalele oferte ale celei de a 57-a ediţii a marelui Târg de Artă de la Bruxelles, cu 130 de expozanţi şi peste 2.000 de obiecte preţioase. Se trece de la picturi vechi la Art Deco, de la covoare rare şi benzi desenate la arheologie şi artă contemporană, stampe, acuarele, timbre, cărţi, manuscrise şi alte produse artistice.

După datele comunicate de Bernard de Leye, se observă o creştere de 46,4%, faţă de 2006, dar o cădere faţă de partea a doua a anului 2007, înainte de criza financiară globală. Căderea este lentă, dar constantă. Nici anul 2012 nu începe sub auspicii foarte favorabile. În schimb, se observă mulţi reprezentanţi care expun arte tribale şi piese arheologice.

În mare dificultate sunt comercianţii de porţelanuri, care şi-au propus acum să se regrupeze. Deci arta tribală rămâne punctul forte ale acestei ediţii a BRAFA, şi datorită prezenţei prestigioase a Galeriei „Serge Schoffel”. Sunt semnalate, de asemenea, câteva statui indiene din secolele al X-lea şi al XI-lea reprezentându-i pe zeul hindus Ganesh şi pe Buddha, în galeriile „Barrère” şi „Kyoto”.

Între obiectele de artă mai interesante pentru pasionaţii de modern şi creaţie conceptuală se remarcă „Cutii în valiză” de Marcel Duchamp, datată 1941, aflată în Galeria „Ronny van de Velde”, care conţine 68 de mini reproduceri ale operelor marelui artist. Galeria italiană a „Helenei Markus” se evidenţiază prin paravanele japoneze. Se bucură de un spaţiu notabil în expoziţie şi benzile desenate cu Tintin, născute în 1929 de mâna lui Georges Remi, cunoscut ca artist sub numele de Hergé, cotate de la 20 la 40.000 de euro. Ediţia 2012 găzduieşte trei galerii specializate în desene de autor şi benzi desenate.

Se pot găsi şi piese rare, precum un splendid pandantiv de René Lalique, din 1903, o supieră din argint realizată de Johannes Cornelius Hendrickx (1740-1811), în secţiunea dedicată „Fundaţiei Regelui Baldovin”. Remarcabil şi un paravan japonez din secolul al XVI-lea, operă de Kano Shoei (1519-1592), dar şi un covor persan din regiunea Mazandaran.

Galeria „O sută de ani” este o adresă preţioasă pentru colecţionarii de „Art Deco”. Vor fi expuse piese de mobilier şi lampadare de la începutul secolului al XX-lea. Între curiozităţi, Christian Vrouyr prezintă o selecţie de desene din nordul Iranului, realizate în secolul al X-lea d.Ch.

Este prezent şi un laureat al Premiului Nobel, scriitorul chinez Gao Xingjian, dramaturg şi critic literar, regizor de teatru şi cinema, dar mai ales pictor de succes. Parizian de adopţie, el prezintă delicate foi pictate în monocromie şi evaluate de la 30.000 la 100.000 de euro, care dezvoltă originala tehnică a cernelii negre, experimentată în secolul al VIII-lea de poetul şi pictorul Wang Wei.

Vor avea loc două vernisaje. BRAFA 2012 prezintă trei noi spaţii destinate unor colecţii speciale: icoane de la Galeria „Brenske”, rame de anticariat de la „Montanari” şi tapet de epocă de la „Carolle Thibaut-Pomerantz”, unicul anticariat specializat în acest domeniu cu piese din secolul al XVIII-lea până la Art deco.
Sunt aşteptaţi peste 40.000 de vizitatori. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Saga Stein la Grand Palais

O expoziţie pe urmele excentricei familii americane Stein, instalată la Paris, care a cumpărat Cézanne, Gauguin, Renoir şi i-a susţinut pe Picasso şi pe Matisse se află deschisă, până în 16 ianuarie 2012, la Grand Palais. Expoziţia reconstituie fabuloasele colecţii reunite: pe de o parte, cele ale lui Leo Stein şi a tinerei sale surori Gertrude, pe de alta, cea a lui Michael, fratele mai mare, şi a soţiei sale Sarah.

Stein era o familie evreiască cosmopolită, care călătorise între Viena şi Paris, înainte de a se instala în California. Tatăl făcuse avere cu societatea de tramvaie din San Francisco. Erau suficient de bogaţi pentru a trăi avantajos în America şi comfortabil în Franţa. Ei au colecţionat opere de artă având un stil de viaţă destul de modest. Ansamblurile excepţionale pe care au reuşit să le strângă, incluzând 180 de lucrări de Picasso şi Matisse, pentru a nu mai vorbi de restul, au fost achiziţionate de la artişti, unii dintre ei încă necunoscuţi, dar şi de la negustori de artă. Marea parte a colecţiilor a fost constituită înainte de Primul Război Mondial. După aceea n-au mai cumpărat foarte mult deoarece cota artiştilor preferaţi devenise prea mare pentru ei. „Instigatorul” acestei poveşti familiale a fost Leon (1872-1947), cel de al patrulea copil, care avea un caracter foarte independent. După studii nu foarte aplicate, părăseşte Harvard şi porneşte în jurul lumii de unul singur. În 1900, era la Florenţa, pasionat de arta Renaşterii, sub aripa unui mare istoric al acestei perioade, Bernard Berenson, şi se hotăra să se consacre istoriei şi teoriei artelor. Lucrează la o monografie despre Mategna. În realitate, suferea de lipsă de încredere în sine care îl împiedica să-şi realizeze propriile proiecte. În timpul şederii la Florenţa, Berenson l-a făcut să-i descopere pe Cézanne şi pe impresionişti, ceea ce îi permite să-şi dezvolte o teorie despre arta modernă bazată pe tradiţia clasică a secolului al XV-lea, ai cărei patru piloni erau Manet, Degas, Renoir şi Cézanne, „cei patru mari”, cum îi numea el, cărora le adăuga pe Puvis de Chavanne, verigă obligatorie între clasicism şi modernitate.

Stein, o familie de colecţionari îndrăzneţi

În 1903, Leo se află la Paris şi, dorind să devină pictor, frecventează Academia Julian. Se stabileşte aici, împreună cu sora sa Gertrude (1874-1947), care abandonase studiile de medicină pentru a deveni scriitoare. Amândoi sunt pasionaţi de arta modernă şi încep să cumpere, cu precădere de la Ambroise Vollard, opere de Cézanne, Gauguin, Renoir, Toulouse-Lautrec, iar ceva mai târziu, Picasso, din mica galerie a lui Clovis Agot, Matisse, de la Salonul de toamnă din 1905 sau pictorii care au provocat un adevărat scandal, Fovii. Au achiziţionat una dintre pânzele cele mai controversate ale momentului, „Femeia cu pălărie roşie” de Matisse. Şi-au câştigat rapid faima de colecţionari îndrăzneţi şi de fini cunoscători.

Salonul casei lor din „Rue de Fleurus”, unde Leo îşi dezvolta teoriile despre arta modernă, a devenit locul de întâlnire al artiştilor, colecţionarilor, negustorilor de artă şi, bineînţeles, al americanilor în trecere prin Paris, mai ales scriitori, ca Ernest Hemingway, Sherwood Anderson, Scott Fitzgerald. Spre deosebire de alte saloane, mai mondene, acesta era deschis şi frecventat de adevăraţi intelectuali, care susţineau artiştii cu care deveniseră prieteni şi a căror viaţă boemă o împărtăşeau până la un punct. „Rue de Fleurus” era stimulator pentru artişti. Aici se joacă multă vreme rivalitatea dintre Picasso şi Matisse.
Cei doi fraţi cumpărau de multe ori operele chiar în momentul în care erau realizate, ca în cazul lucrărilor „Trei femei”, „Femeia cu prosop” sau carnetul de studii pentru „Domnişoarele din Avignon” ale lui Picasso.

Dar, Leo este rezervat în faţa cubismului şi a noilor căutări ale lui Matisse şi, în 1914, părăseşte strada „Fleurus” unde se stabileşte prietena Gerturdei, Alice Toklas.
Motivele rupturii totale sunt complexe. Leo era sceptic în privinţa cercetărilor literare ale lui Gertrude şi se aventurase în arta modernă la un alt nivel. Pentru ea, tablourile colecţiei au fost suportul căutării literare. Mai târziu, în „Autobiografia lui Alice Toklas”, ea va povesti cum tablourile şi mai ales marele Cézanne, în „Portretul doamnei Cezanne”, au ajutat-o să-şi forjeze propriul stil. Creatoare, ea se identifică cu marii artişti pe care îi frecventa. Despre Picasso scria: „Eram singura care-l înţelegea poate pentru că eu exprimam acelaşi lucru în literatură”.

„Madame Cézanne a fost mâncată”

La câteva luni după Leo şi Gertrude, Michael şi Sarah s-au instalat la Paris şi au început să cumpere tablouri moderne pe care le expuneau în salonul medieval, printre mobilele Renaşterii, obiectele chinezeşti şi covoarele persane. Astfel că strada „Madame” devenise un loc strategic în care se încrucişa tot Parisul artistic. Interesul era focalizat pe pictura lui Matisse pe care ei o cumpără din abundenţă începând cu 1907. Sarah avea un veritabil cult pentru Matisse. Artiştii o incitau să studieze pictura şi să deschidă o Academie. Familia Stein a contribuit enorm la difuzarea artei, în special în Statele Unite, împrumutând tablourile lor pentru expoziţii, găsind noi colecţionari pentru arta modernă. Datorită lor, Matisse a expus în „Galeria 291”, a lui Alfred Stieglitz, în 1908. Dar angajamentul lui Mike Stein în favoarea artei moderne nu s-a oprit numai la pictură. În zorii primului război, Michael şi Sarah i-au comandat lui le Corbusier o vilă cu terase, pe care arhitectul o considera creaţia sa exemplară. El spunea că nu a avut niciodată comanditari cu un spirit atât de deschis. În 1934, Mike şi Sarah se decid să se întoarcă în California. Gertrude va rămâne în Franţa până la moartea sa. În afara portretelor pe care le-a făcut prietenilor, pictori şi scriitori, a scris multe texte despre artă. Interesul său pentru Cubism nu a încetat nicodată, dar şi pentru artişti foarte diferiţi, ca Picabia.

Contrar altor mari colecţionari americani, familia Stein n-a avut dorinţa de a-şi perpetua colecţia într-o instituţie şi de a crea o fundaţie, deoarece erau convinşi că operele trebuiau să fie în serviciul vieţii. Şi atunci când a fost în criză de bani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gertrude a vândut Cézanne-ul la care ţinea atât de mult. „Madame Cézanne a fost mâncată”, scria ea fără emoţie. La moartea ei, lasă moştenire celebrul său portret din 1906, semnat de Picasso, Muzeului Metropolitan.

Expoziţia este fructul colaborării între trei instituţii: „Museum of Modern Arts” din San Francisco, „Metropolitan Museum of Art” din New York şi RMN (Uniunea Muzeelor Naţionale) din Franţa.
Expoziţia se articulează pe trei momente, consacrate lui Leo, Michael şi Sarah şi, în sfârşit, Gertrude. Ea este punctată de casete documentare cu arhive sonore şi video, cât şi de fotografii în jurul colecţiilor Stein. Totodată este prezentat şi un film despre Gertrude Stein, „Les Aventures des Stein”, realizat de Elisabeth Lennard, în 2011, şi care va fi difuzat pe canalul ARTE, în 17 octombrie.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană – Colecţia de Artă

Într-o perspectivă imediată, este posibil şi ar fi necesară realizarea unui muzeu de artă al oraşului Bucureşti, care ar mulţumi multă lume şi în care ar fi mai uşor de pregătit colecţiile de artă modernă şi contemporană pentru o expunere permanentă.

Artele vizuale nu beneficiază în Bucureşti, ca de altfel nici în celelalte oraşe din ţară, de colecţii de artă contemporană cu expunere permanentă şi de intervenţii de artă în spaţiul public, altele decât grupurile statuare cu aspect vetust. Există şi oraşe în România unde, prin grija unor directori de muzee, artişti/muzeografi/curatori şi câteodată factori din administraţia locală, apar pe simezele unor muzee, într-o expunere permanentă, lucrări de artă modernă şi contemporană semnate de artişti autohtoni şi pot fi remarcate lucrări de artă în spaţiul public care dinamizează peisajul citadin, fiind mai aproape de noul vizual contemporan.

În anii ’70, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste cumpăra lucrări de artă plastică anual. Depozitele Muzeului Naţional de Artă al României adăpostesc cantităţi masive din aceste achiziţii. Lucrările erau alese de comisii mixte, alcătuite din specialişti, dar şi din neprofesionişti, eventual activişti de partid cu funcţii în aparatul cultural al vremii, astfel încât multe lucrări sunt fără valoare, altele, chiar dacă sunt semnate de artişti buni, nu cred că aceştia şi-ar dori să le mai vadă. Căutând printre aceste mormane, în mare parte cu artă „drăguţă”, atât cât putea fi ea acceptată şi înţeleasă de regimul comunist, se pot culege şi lucrări bune, dar care nu pot fi atârnate una după alta şi arătate într-o expunere permanentă doar fiindcă sunt semnate de artişti care s-au născut şi au lucrat în aceeaşi perioadă de timp, fiindcă rezultatul ar fi un fel de expoziţie asemănătoare cu saloanele republicane de artă socialistă. Poate ar fi util un astfel de exerciţiu pentru a arăta cum nu trebuie făcută şi expusă o colecţie de artă modernă.

O colecţie de artă este rodul unor studii de artă vizuală – artist-operă-context local/global. Personalitatea celui care modelează colecţia poate fi prezentă, dar există rigori ştiinţifice, specifice domeniului, metodologii verificate prin reuşitele unor colecţii cu expunere permanentă pe care le întâlnim în muzeele de artă modernă şi contemporană ale marilor metropole şi nu numai. Ar fi total neprofesionist să credem că putem să încropim un muzeu de artă modernă şi contemporană în care să fie prezente colecţii de artă cu expunere permanentă doar prin scoaterea din subsoluri a ceva artă cumpărată pe vremea comuniştilor şi apelând la achiziţiile mai recente, de după 1989, selectate profesionist, dar nicidecum pe logica construcţiei unei viitoare colecţii muzeale.

Un traseu firesc ar fi să continuăm colecţia de artă modernă deja prezentă în Muzeul Naţional de Artă al României, cu artişti care s-au făcut cunoscuţi în perioada 60-90 cu lucrări care pot fi uşor asimilate modernismului. O altă posibilitate ar fi ca Bucureştiul să aibă, ca mai toate oraşele care se respectă de pe mapamond, un muzeu de artă al oraşului, în care să fie expuşi artişti vizuali din perioada clasică, modernă şi contemporană, care au contribuit prin activitatea lor artistică la viaţa culturală a oraşului, opera lor fiind parte a patrimoniului naţional. Cel mai corect ar fi un muzeu de artă modernă şi contemporană al României, cu colecţii de artă cu expunere permanentă, care să fie construit conform cerinţelor unui astfel de obiectiv muzeal.

În ceea ce priveşte MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană -, aş avea ceva mai multă grijă atunci când aş fi tentată să acuz pe cineva de lipsa unei colecţii de artă modernă şi contemporană cu expunere permanentă, în fapt, de lipsa unui muzeu de artă modernă şi contemporană al României – presupun că despre un astfel de muzeu vorbim, şi nu despre expunerea unor lucrări semnate de artişti din Bucureşti. Artişti contemporani recunoscuţi local/internaţional nu întâlnim numai în Bucureşti şi îmi permit să enumăr câţiva pe care îi putem întâlni în Germania, Iaşi, Sângeorz-Băi, Cluj, Paris, Lugoj, New York, Amsterdam sau peste tot unde au loc evenimente importante în domeniul artelor vizuale: Mihai Olos, Silviu Oraviţan, Lia şi Dan Perjovschi, Matei Bejenaru, Călin Dan, Maxim Dumitraş, Alexandru Antik, Cristian Paraschiv, Leonard Ursachi, Gorzo Dumitru şi alţii.
MNAC are o anvergură internaţională recunoscută, datorată unei activităţi complexe şi susţinute în promovarea artelor vizuale contemporane, activitate comparabilă cu cea a instituţiilor omoloage din străinătate. Succesul este garantat de o echipă, redusă ca număr, de curatori tineri, condusă de Mihai Oroveanu, lider al artelor vizuale româneşti, dată fiind cunoaşterea lui în amănunt a domeniului în plan local/internaţional. El însuşi artist fotograf, trăitor întru artă şi pentru a-i servi pe artişti (indivizi cu personalităţi puternice greu de mulţumit), Mihai Oroveanu a construit, ca şi Horia Bernea, un Muzeu, MNAC. Ar fi nedrept să o scoatem din ecuaţia reuşitei acestui muzeu pe Ruxandra Balaci, alt lider al artelor vizuale româneşti, care, puternic imersată în arealul artelor contemporane, a creat un network internaţional al muzeului, care să-l poziţioneze printre cele mai importante instituţii europene de acest gen. MNAC este la ora actuală o referinţă de renume pentru Europa de Est.

Nu trebuie să minimalizăm rolul educaţional jucat de MNAC. Deşi artele noilor media au o istorie bine structurată pe mai mult de 7 decenii pe plan internaţional, în România ele sunt încă puţin cunoscute. Lucrările de artă cinetică, performance, artă video, instalaţie, artă tehnologică, Internet art, public art în formele sale cu caracter temporar şi efemer, locativ art etc. sunt prezente în colecţii internaţionale cu expunere permanentă, bine concepute, în muzee special create pentru aceste modalităţi de expresie artistică, precum Museum of the Future din Linz, sau sunt prezente în festivaluri de artă electronică şi în bienale de artă alternativă. În România noile media sunt încă socotite „inovaţii”. Incredibil, dar adevărat. Ignoranţă, rea-voinţă sau bine cunoscutul refren „la artă ne pricepem toţi“ aruncă domeniul artelor vizuale la discreţia tuturor iubitorilor de artă plastică diletanţi.
În sălile MNAC mă simt în Europa şi mă bucur că există şi că poate să reziste cu un buget mai mic anual decât ceea ce se cheltuieşte pe vreun monument comemorativ sau celebrativ, realizat din munţi de bronz şi arginţi, deşi o adevărată artă în spaţiul public în Bucureşti nu avem mai deloc. Aceasta constituie un alt subiect dureros din familia artelor vizuale. Situaţia în acest caz se datorează celor care ar trebui să hotărască în acest domeniu, dar care habar nu au ce înseamnă artele vizuale în oraş în ziua de azi şi reduc domeniul la monumente de stil clasic ce amintesc de ideologii totalitare sau de epoci culturale revolute.

Sunt artist vizual şi îmi doresc un spaţiu muzeal în care să existe colecţii de artă profesionist concepute, cu expunere permanentă, în care să regăsesc opera unor artişti cunoscuţi local, care nu au avut şansa afirmării internaţionale, dar care sunt repere în cultura românească pentru anii 60-90. Nu sunt de acord cu cei care şterg cu buretele tot ce s-a produs valoros în perioada comunistă doar pentru că autorii au trăit şi creat atunci. Nu sunt de acord să fetişizăm orice bucată de print şi orice formă de exhibiţionism vizual doar pentru că la noi nu s-a mai făcut şi trebuie să avem şi noi, cu orice chip, aceste lucruri. Nu sunt de acord să ne exaltăm în faţa clişeelor vizuale vechi sau noi. Dar nu putem să-i ignorăm pe tinerii şi deja nu chiar tinerii artişti – unii se apropie de 60 de ani – care au CV-uri internaţionale, sunt reprezentaţi de galerii private occidentale bine cunoscute, sunt invitaţi să expună în muzee şi bienale importante şi care, prin activitatea lor artistică, sporesc vizibilitatea artelor vizuale, a culturii româneşti în general. Nu cred că este corect să-i trimitem la colţ doar pentru că sunt prea buni şi îşi adjudecă noi forme de artă şi nu practică formele de artă plastică clasică şi moderniste, dominante la noi, sau pentru că nu suntem educaţi în acest domeniu al artelor vizuale contemporane.
După două decenii de la eliberarea de constrângerile ideologiei comuniste, ar fi cazul să discutăm cu mai multă responsabilitate şi cu profesionalism vizionar despre politicile culturale muzeale, despre colecţiile de artă cu expunere permanentă şi despre instituţiile care au capacitatea şi specialiştii necesari pentru a crea astfel de colecţii, ca şi despre arhitectonica spaţiilor care le pot adăposti.

Muzeele de artă modernă şi contemporană occidentale beneficiază de spaţii proiectate special pentru scopul lor, fiindcă simeza de pictură şi grafică nu poate arăta la fel cu spaţiul în care va fi expusă o instalaţie media sau un environment 3D. Practicile artistice contemporane şi-au diversificat modalităţile de expresie artistică, astfel încât obiectul singular, realizat pe suport concret, convieţuieşte armonios alături de arta efemeră, în măsura în care colecţiile respective au fost realizate de specialişti care au studiat arta modernă şi contemporană românească şi universală şi sunt capabili de sinteze, concepte şi strategii de expunere noi.
Ar fi necesară o discuţie serioasă şi documentată referitoare la decimarea spaţiilor de expunere din Bucureşti, adică la jaful făcut în ceea ce priveşte galeriile de artă şi atelierele artiştilor din Bucureşti şi din ţară, după 1989. Spaţiile de expunere sunt mai puţine decât erau în perioada interbelică şi în cea comunistă! În orice capitală din lume, spaţiile culturale sunt protejate, şi nu decimate.
Consider actuală şi de importanţă majoră iniţiativa GDS, susţinută de revista 22, de a acorda atenţie – prin articole şi dezbateri organizate constant – artelor vizuale, instituţiilor şi legilor prin care acestea pot fi susţinute şi promovate.(Marilena Preda Sânc, artist vizual, prof.univ.dr. la Universitatea Naţională de Artă, Bucureşti)
SURSA: revista 22 /18.01.2011

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

O nouă estetică a ceramicii

Ceramica artistică reprezintă o profesie relativ nouă. În România primele manufacturi de porţelan au fost înfiinţate după Primul Război Mondial, iar ceramiştii independenţi au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ceramica s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv în cadrul artelor vizuale contemporane la nivel mondial. După a doua jumătate a secolului al XX–lea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care reprezintă limbajul vizual al artei post moderne. Cu toate acestea, în România revistele de specialitate nu sunt interesate de acest domeniu al artelor şi, în consecinţă, apare o confuzie între meseria de ceramist-olar şi cea de meşteşugar-artizan.

Ceramica artistică autonomă a produs lucrări originale în contextul artei Postmoderne prin incorporarea unor teorii de expresivitate specifice sculpturii, picturii şi graficii, vizând lumea formelor tridimensionale abstracte, cu elemente multiple de asamblare şi instalare. Lucrul cu argila, ca potenţial expresiv ce transmite concepte artistice a devenit un scop în sine, care face recurs la tradiţie şi, în acelaşi timp, este materie de studiu şi experiment în procesul de iniţiere al studenţilor din facultăţile de artă. Faţă de alte arte, ceramica are calitatea elementarităţii, ceea ce o face să comunice cu natura, în propriul ei limbaj, rămânând în acelaşi timp într-o rafinată independenţă estetică[1]. În acest sens voi prezenta o serie de protagonişti ai ceramicii contemporane, care au contribuit prin intermediul lucrărilor lor la reformularea esteticii „artei focului”, nume care au fost ignorate în publicaţiile din România. Perioada Postmodernă se conjugă ca o constantă acţiune de tratare „estetică” a noilor tehnologii, beneficiind de premise istorice şi condiţii sociale a unei realităţi culturale dilatată şi mondializată[2].

Un narator prin intermediul artei focului

Ca artist, pictor şi inovator în domeniul artelor, Rudy Autio rămâne în avangarda unei generaţii remarcabile de artişti ale căror lucrări în ceramică, asamblare şi instalare sau intermedia au schimbat însăşi natura artei. Cariera artistică a lui Rudy Autio poate fi caracterizată prin două loialităţi dominante. Prima a fost dedicată, pe tot parcursul vieţii, pentru lut ca un mediu legitim al artei moderne. Al doilea subiect abordat în opera sa, la începutul anilor 1980, a fost loialitatea faţă de abstractizarea formelor tridimensionale prin intermediul vaselor pictate.

Rudy Autio este unul dintre cei mai influenţi artişti din Statele Unite ale Americii care a lucrat utilizând argila. S-a născut în anul 1926, în Montana, unde apoi a condus Departamentul de Ceramică de la Universitate timp de douăzeci şi opt de ani, fiind fondator al Archie Bray Ceramica, Fundaţia Helena.
Arne Rudio Autio provine dintr-o familie de imigranţi finlandezi stabiliţi în Butte, Montana. În copilărie el a învăţat să deseneze alături de artiştii de aici. A servit în Marina americană timp de doi ani de zile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După sfârşitul războiului, el a studiat arta la Montana State University (apoi la Montana State College) în Bozeman, unde s-a întâlnit prima dată cu Peter Voulkos, care i-a devenit prieten pe tot parcursul vieţii. În urma studiilor din domeniul artelor, Autio a obţinut o diplomă de Master of Arts din partea Universităţii de Stat din Washington. În anul 1957, a început să se ocupe de ceramică în cadrul departamentului de la Universitatea din Montana, unde a fost până în ziua dispariţiei sale (20.06.2007) profesor emerit al Şcolii de Arte Plastice.
A primit o diplomă Tiffany Award în artă populară, în anul 1963, distincţia American Ceramic Society Art Award, în 1978, şi National Endowment, acordată în anul 1980, aprecieri în urma cărora a susţinut o serie de conferinţe la Universitatea de Arte Aplicate de la Helsinki, în Finlanda, unde a fost ales membru de onoare.
A fost membru al Consiliului American de Artă populară şi membru de onoare al Consiliului Naţional al Educaţiei în Arte Ceramice din SUA.

Arta lui Autio este inseparabilă de anumite fapte din viaţa sa. Vasele şi formele estetice a ceea ce putem numi o „ceramică de avangardă” fac parte din cariera sa eminentă. Astăzi, puţini mai vorbesc de identitatea remarcabilă a acestui artist, un om meditativ care a căutat liniştea şi reconcilierea, fiind bolnav în ultima perioadă a vieţii. „Ştii, mie încă îmi mai place să lucrez”, spunea Autio. „Sunt foarte fericit că pot lucra în continuare, chiar dacă leucemia nu-mi acordă o viaţă mai lungă”, se destănuia Rudy Autio. Vedem strălucire nestăpânită în munca acestui ceramist, muncă în faţa căreia nu poţi să ai decât un sentiment de adoraţie şi respect.

În anul 2006, Rudy Autio a vândut prima sa sculptură de mari dimensiuni din ceramică, intitulată „Culise”, lucrare vândută pentru suma de 23.000 de dolari Muzeului de Artă Missoula. Achiziţionarea acestei lucrări de către o instituţie publică a făcut ca acest eveniment să fie foarte mediatizat, deoarece la momentul respectiv lucrarea a fost una dintre cele mai bine vândute creaţii din cadrul unei licitaţii. Suma importantă câştigată a fost uimitoare pentru Rudy Autio care a fost luat prin surprindere, amintindu-i de momentul în care a vândut prima sa „bucată de lut lucrată”, în timp locuia la Fundaţia Archie Bray, în anul 1951. „Am cerut atunci 125 de dolari şi tipul mi-a vorbit de o sumă… până la 75 de dolari. A fost o piesă destul de bună, dar am fost luat prin surprindere că cineva ar plăti pentru ea. Asta a fost cinci decenii în urmă. Când eşti atât de tânăr, vezi lucrurile mai departe, asta pentru că eşti entuziasmat şi ştii că poţi face mai mult”, îşi aminteşte Rudy Autio într-un interviu.

Munca de creaţie a lui Rudy Autio se axează în principal pe construcţia de vase ceramice, într-o varietate de materiale şi mijloace media. El a lucrat de-a lungul carierei sale de artist reliefuri, ţiglă ceramică, picturi murale, sculpturi în bronz, a utilizat betonul, sticla şi a realizat lucrări de design.
Pe obiectele sale ceramice aplica imagini figurative, care produc o tensiune între formă şi conturul grafic propus, analizând efectul cromatic asupra formei tridimensionale. Arta lui se inspiră din resursele folclorului Occidental, fiind un amestec subtil de forme şi suprafeţe care unifică piesa cu imaginea unui arabesc liric, dinamic, cu simboluri, cifre, cai sau figuri umane realizate în glazuri colorate.
Instruit în desen şi pictură de la o vârstă fragedă, se poate vedea cu uşurinţă modul în care aceste competenţe joacă un rol important în creaţia sa. Imaginile figurative, după ce a suferit un accident vascular cerebral, se intensifică ca tensiune. În schimb, există un amestec subtil de „mărci” distinctive care configurează forma şi suprafaţa fiecărei piese, o unitate structurală între formă şi desen ce crează unitatea lucrărilor lui. Artist şi profesor, vasele lui decorate apelează la cunoştinţe din vastul muzeu al lumii ceramice, combinând valorile picturale ale lui Henri Matisse cu lucrări antice etrusce.

Picturile şi desenele în cerneală şi acrylic ale lui Rudy Autio, de la începutul anilor 1980, completează lumea vaselor de lut pictate, dar ele sunt, de asemenea, lucrări autonome. Pe ambele suprafeţe bi-dimensionale ale vaselor de lut, lucrările sunt izbitoare, nu doar pentru compoziţiile libere, gestuale, cu linii şerpuite de grosimi diferite, culori vibrante şi suprafeţe bogate, dar şi pentru intensitatea psihologică a acestor imagini.
Lui Rudy Autio i s-au comandat o serie de picturi murale religioase. Cele mai importante sunt în Great Falls, Anaconda, Bozeman, Butte şi Missoula. Alte picturi monumentale sunt Metals Bank and Trust în Butte, vitraliile pentru o capelă la Malmstrom AFB, Missoula Fire Station şi Biserica Sf. Anthony din Missoula.
„Deseori sunt surprins de publicitate”, spune Autio, care vorbeşte în termeni modeşti care par a subestima rolul său ca protagonist major al artei din Montana. „Cred că este o chestiune de longevitate mai mult decât orice altceva. Eu nu sunt un judecător al propriei mele munci. Nu ştiu dacă sunt foarte talentat. De la începutul carierei nu am făcut o separare între domeniile artelor. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un sculptor bun, pur şi simplu…”, completează Rudy Autio.

Copiii lui încă îşi amintesc lecţiile rudimentare ale tatălui lor despre viaţă şi artă. El a încurajat un mediu de învăţare continuă pentru copiii şi nepoţii săi, activităţi prin intermediul cărora îi implica în munci creative în casa familiei. Lucra alături de nepoţii săi în atelier transmiţându-le secretele muncii de olar şi tainele arderilor. A fost alături de familia sa la schi, în drumeţii şi, datorită pasiunii pentru ambarcaţiuni, a navigat împreună cu ei. Copiii îşi amintesc: „a construit o cabină pe Lacul Flathead în 1965, a făcut bărci din fibră de sticlă, sauna care a venit mai târziu, pereţi de stâncă şi mobilierul”.

Când Rudy Autio a fost diagnosticat pentru prima dată cu boala, în februarie 2005, i s-a spus că va trăi numai două săptămâni, dacă nu începe chimioterapia cât mai curând posibil. În ultimii trei ani, chiar dacă sănătatea lui era precară, Autio nu a pierdut pofta de mâncare şi dragostea pentru ceramică. „Sunt de acord cu faptul că am leucemie. Am fost norocos să fac ceea ce am vrut în viaţă şi mi-a plăcut lucrul cu lut. Pentru a face o ieşire din viaţă, surprinzător(…), îmi pare rău doar pentru ceea ce mai am de făcut. Ştii, când am fost diagnosticat cu leucemie medicii mi-a spus că nu am mult timp. Aceşti minunaţi medicii mi-au dat deja mai mulţi ani decât ceea ce era de aşteptat, şi apreciez asta. Chiar dacă am doar un alt şase luni din viaţa mea, vezi, asta-i bine, atâta timp eu sunt ocupat până atunci.”, spunea Rudy Autio.

Deşi a fost mic de înălţime, Rudy Autio a fost mai mare decât viaţa, un om şi un artist care a lasat în urmă o operă vastă şi coerentă ce l-a transformat în unul dintre cele mai notabile nume din ceramica contemporană. Rudy Autio a fost un inovator cu o carieră şi un traseu în domeniul artelor care a urmat de-a lungul vieţii o progresie constantă de excelenţă în domeniul plasticii. Ca artist şi dascăl, el a ajutat la schimbarea modului de gândire în ceramică şi a modului cum sunt privite „artele focului” în arta contemporană, statutul de olar fiind atribuit datorită creaţiei sale (şi al altor artişti din aceiaşi generaţie), celor care inventează forme pentru a exprima idei. În timpul carierei sale artistice, Rudy Autio a modificat relaţia dintre culoare şi obiectul ceramic. Folosirea desenului şi a picturii pentru a realiza naraţiuni i-a permis să extindă gramatica limbajului vizual. Lutul s-a dovedit a fi mediul perfect pentru Autio, permiţându-i o dimensiune aparte pentru a construi formele vaselor sale voluptoase. Contribuţia lui Autio în domeniul ceramicii este de necontestat, creaţia sa fiind un reper al generaţiilor succesive de ceramişti. (Grigore Roibu)

---

[1] Titu Toncian – Ceramica artistică. Materie formă şi imagine.
[2] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale.