Despre artă

Pentru a defini arta trebuie să respingem din start iluzia autonomiei acesteia în raport cu societatea dar şi cu esteticul. Arta are o strânsă legătură cu realul, cu religia, ştiinţa şi politicul, reconfigurând, spiritualizând, prortestând prin intermediul energiilor ei semantice. Arta nu este mimetică, nu se raportează la forţe mitologie sau religioase, nu caută lumea profetică, ci simboluri universale prin intermediul cărora să comunice idei şi concepte.

Nici un mare creator nu a construit un univers al operei pentru a nu spune nimic. Arta este o lume a formelor simbolurilor, imaginilor, sunetelor şi culorilor. Arta este aliata spiritului uman nu adversara stabilităţii lui şi asta tocmai pentru că ea nu îşi adjudecă faptul că operează cu adevăruri universal valabile. În preocupările noastre zilnice nu căutăm adevăruri. Adevărurile se relevă în clipe de meditaţie şi nicidecum în procesul creativ al unei lucrări. Arta ştie, de cele mai multe ori, să înşele. De exemplu perspectiva sugerează o dimensiune care nu există. Imaginea sugerează dimensiuni pe care nu le putem avea, care sunt mai presus de noi, care poartă emblema valorii, credinţei şi convingerii noastre de autor. Ochiul are nevoie, uneori, să fie înşelat. Mintea se simte liberă şi jucăuşă într-un spaţiu în care principiile există pentru a fi încălcarte. Legile sunt făcute doar pentru a guverna Adevăruri, iar arta oferă adevărul ascuns în spatele imaginii. Populaţiile străvechi credeau că orice lucru, orice fiinţă, fie că sunt văzute sau nu, au anumite puteri fermecate şi însuşiri magice. „Magia s-a folosit de artă, dar nu magia a fost cea care a creat arta” (spunea G. H. Luquet). Transpunerea unei realităţi în imagini şi transmiterea unui mesaj vizual traducând forţa nevăzută a naturii sau nevoia de a simplifica, generaliza sau abstractiza, sunt practici ale exerciţiului vizual plastic. Şi, în orice caz, potenţialul emancipator al artei derivă din potenţialul emancipator al adevărului obţinut prin meditaţia asupra realului profund la care trimite arta.  Pentru că logos-ul artei nu este decât proiectarea adevărului în sensibilitate. Frumosul este adevărul artistic care arde. Lumea se transformă într-un univers sfărâmat, o masa amorfă alcătuită dintr-un număr infinit de locuri, în care omul se mişcă mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o societate industrială. Şi, totuşi, arta este cea care supravieţuieşte. Avem nevoie de imagine şi aceasta a rămas autonomă din cele mai vechi timpuri. Cultivând analiza, dizjuncţia, clasificarea şi ştiinţele avem îngăduinţa de a utiliza natura fără înţelegerea ei reală. Spiritul artistic este nelimitat. Mişcarea spiritului în zonele absurdului, visului, fantasticului este nevoia de a păstra viu dezastrul produs de neputinţa noastră de a înţelege tot ceea ce ne înconjoară. Arta este setea de libertate prin intermediul căreia schemele unei raţiuni formulate pe şabloane se topesc în derizoriu. Ea este focul viu al sufletului nostru ce aleargă pentru a obţine libertatea absolută în multitudinea unor canoane ce formulează viaţa după legi pe care dorim să le depăşim. (Grigore Roibu)