Fascinaţia artei postmoderniste


În vocabularul criticii de artă, termenul postmodernism a apărut relativ târziu, mult mai târziu decât în comentariile criticii literare sau cel al deconstructivismului arhitectural. Termenul desemna, oarecum, o etapă ulterioară Modernismului. Introducerea cuvântului în lexicul curent al criticii de artă a apărut ca o necesitate datorată dezvoltării fenomenului artistic care se raporta tot mai mult la o lume în continuă schimbare. (vezi pagina Opinii)

În eseul esteticianului american Clement Greenberg (1909-1994), pictura modernistă[1] era descrisă prin definiţii ale Modernismului. În felul acesta termenul delimita o etapă din istoria artelor care era încheiată. O societate, în cursul dezvoltării sale, „sparge” noţiunile acceptate şi artiştii sau scriitorii trebuie să se despindă de acestea pentru a comunica cu publicul lor. „Toate adevărurile implicate de religie, autoritate, tradiţie, stil, sunt aruncate în discuţie, şi scriitorii sau artişti nu mai au răspunsuri la simbolurile şi referinţele cu care lucrează”, susţinea Greenberg. Trebuia găsită o noţiune nouă, pentru simplul motiv al unei logici elementare, care respinge definirea unui termen prin negaţie. Nu putea fi acceptată o definiţie prin intermediul căreia critica artistică să numească o etapă care, de fapt, nu mai exista.

Potrivit lui Greenberg, pictura „trebuie să insiste asupra atributelor ei materiale – pigmentul, forma suportului şi ineluctabila ei bidimensionalitate[2]. Acest argument extinde limitele Modernismului până la o aşa zisă „abstracţie postpicturală”, pentru a o deosebi de conceptualism, creaţia ambientală şi happpening. Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Greenberg este acea că „subiectul sau conţinutul trebuie să se dizolve în formă şi, acest conţinut, trebuie evitat cum este evitată ciuma”.[3]

În SUA, dezacordul faţă de Modernism s-a manifestat sub forma unor idei radicale ce aparţineau tinerei generaţii de artişti. Fără a purta numele de Postmodernism, una dintre mişcările artistice se opunea artei ca artă în sine”. În anul 1972 în cadrul expoziţiei „Documenta 5” de la Kassel, expoziţie consacrată „investigării realităţii”, imaginile prezentate reconstituiau reproduceri banale ale unor subiecte voit neinteresante cu portrete, vitrine de magazine sau peisaje urbane. Dimensiunile monumentale ale lucrărilor aminteau de reprezentările Expresionismului abstract, dar efectul urmărit era unul mai curând Suprarealist – de mister. Fotorealismul adoptă tehnicile artei Pop. Sculptorii folosesc tot mai mult materiale sintetice precum plasticul. Gruparea constituită în jurul lui John De Andrea construia compoziţii narative, cu scene violente ale confruntărilor politice din acea vreme, compoziţii tridimensionale în care personajele erau îmbrăcate cu haine adevărate pentru a accentua impresia de instantaneu, de „pietrificare” a unei acţiuni.

Cu toate acestea avangarda anilor ’70, din secolul trecut, este departe de a constitui o mişcare unitară. Un element comun al eforturilor artistice rămâne recuperarea unor valori pe care Modernismul le nega cu vehemenţă, cum ar fi de exemplu: naraţiunea, simbolul, mitul şi primitivismul. Asamblarea şi reasamblarea, fenomene care duc în anii ’70 la construcţia primelor instalaţii sau la conceperea acţiunilor lui Joseph Beuys, alături de expoziţia din anul 1976 al lui R.B. Kitaj, din galeria londoneză Hayward, sunt evenimente care pun în evidenţă o nouă mentalitate. Este vorba de o mentalitate experimentalistă, cu o anumită atitudine socială şi culturală.

Despre contemporaneitatea postmodernă s-a afirmat de multe ori că adoptă o atitudine trans, dar mai ales post-istorică, pentru că noile producţii artistice aparţin trecutului, dar un trecut în care era inclus prezentul ca o etapă a acestuia, alcătuind împreună o structură duală. Postmodernismul s-a născut din Modernism şi moşteneşte mentalitatea acestuia, având o istorie de aproximativ 50 de ani. Uneori Postmodenismul a fost definit ca „o stare de criză care s-a cronicizat”. Cu toate acestea modernul se încheie în postmodern. Atâta timp cât judecăm istoria artelor din perspectivă modernă, Postmodernismul va rămâne ca fiind ceea ce este, şi anume, o judecată pe care Modernismul nu a cunoscut-o. Vocaţia Postmodernismului este de a „deturna” drumul Modernismului, la fel cum Dada includea propria negaţie. Şi, cu toate acestea, nu putem vorbi de un curent anti-modern ci, doar de o faţetă a modernului. Postmodernismul provine din Modernism dar merge spre altă direcţie. Postmodernismul nu îşi propune să rezolve criza despre care vorbeam, ci, dimpotrivă, să o legifereze. Direcţia Modernismului se întâlneşte brusc cu cea a Postmodernismului şi, perspectiva modernă îşi încheie supremaţia. Postmodernismul se defineşte mai greu, dacă nu cumva chiar refuză să facă acest lucru. Este un fenomen straniu care se sustrage şi, în acelaşi timp, se propune pe sine ca temă. Modernismul avea un reper constant şi acesta era dat de mişcarea continuă de înnoire. La un moment dat acest drum a luat sfârşit. Postmodernismul vine să constate că nu istoria s-a sfârşit ci, doar calea urmată de Modernism.

Există o ştiinţă de tip obişnuit, prin cunoaşterea exactă a lucrurilor; există una de tip mai ridicat, prin cunoaşterea lor în Idee, adică o cunoaştere nu este doar exactă, ci şi adevărată. Opera de artă nu e făcută nici din adevăruri de exactitate, pe care să le poţi regăsi cu rigoare ştiinţifică, nici din adevăruri de ordinul Ideii. Nici o ştiinţă, a conceptului sau a Ideii, nu te face să creezi, de o parte, să înţelegi şi să redai creaţia, de alta”. Aceste cuvinte aparţin lui Aristotel care vorbea despre universul lui Platon. „Fragmentarea, nedederminarea şi neîncrederea în totalitatea discursurilor universale sau totalizatoare reprezintă esenţa gândirii postmoderne[4]”, spune Titu Toncian.

Postmodernismul înseamnă a privi trecutul şi a practica o cultură eliberată de ierarhii ale unor valori consacrate. Artistul postmodernităţii devine contemporan cu ceea ce este de fapt contemporan, cu tehnologia, cu informaţia care circulă liber la nivel global, cu o lume violentă care se mişcă rapid, cu o societate de consum de multe ori artificială.

Termenul de spaţiu cibernetic a fost inventat de scriitorul de romane ştiinţifico-fantastice William Gibson în cartea Neuromancierul şi era definit ca o „halucinație consensuală”. Noţiunea este aplicată şi unui spațiu generat de software într-un calculator care crează experiențe în realitatea virtuală. În lumea virtuală poți comunica diverse idei cu oameni din diferite colțuri ale lumii, poţi face cumpărături sau poți face artă.
Arta electronică este considerată limita esteticii postmoderne. Când tehnologia în ultima ei fază, „ultramodernistă”, se leagă din nou de primitivism sau spaima mitologică devenită „esențială şi radicală, nu ne mai aflăm în fața unei lumi a simulacrului şi a hiperrealismului, ci a unui nou orizont al tehnologiei virtuale şi al sfârșitului definitiv al fanteziilor realului”[5]. (Grigore Roibu)


[1] Arts Yearbook, New York, 1960.
[2]
Clement Greenberg – The New Art, New York, 1966.
[3]
Clement Greenberg – Avant-Garde and Kitsch, publicat în Art and Culture, New York, 1966.
[4]
Titu Toncian – Experimente şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj, 2008.
[5]
Larry McCaffery – Luind Realitatea Studio: o Casebook de cyberpunk şi science fiction postmodern. Durham, Carolina de Nord: Duke University Press 1991.

Citiţi pe această temă: Reflecţii estetice; Despre artă; Opinii – Din postmodernism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s