Sâmbată 16 Mai 2015, ora 19.00
Galleria 28 Brâncoveanu 28
(galleria@upcnet.ro / 0722 50 30 28)
Comisarul expoziției Mihai Sârbulescu
În lumina lunii. Amintiri despre tatăl meu
„Domeniul picturii este ceea ce vezi”.Această remarcă aparține tatălui meu.
El povestea cum s-a îndrăgostit de culori în copilărie. Bunicul meu (tatatân) când se ducea la târg le aducea băieților, cei doi frați Mihai și Ion (poetul Ion Horea) bomboane înfășurate în poleială. Mihai păstra hârtiuțele strălucitoare și noaptea la lumina lunii, le scotea și le ținea în lună mișcându-le să vadă cum se schimbă culoarea pe ele. La țară ei mergeau la culcare devreme, când se întuneca, iar în nopțile cu lună copilul de atunci nu se mai sătura să privească ore în șir, până adormea, nuanțele pe care le scotea din oglindirea lunii în foița cu care căuta să le prindă. Și spunea că aceea a fost prima lui pictură. Captând raza de lună prin clătinarea foiței, el descoperea fel de fel de nuanțe, astfel se poate spune cu adevărat că așa a început să picteze.
Asta este culoarea. Poleiala albă, în lumina lunii de este pusă în mișcare, ori privirea asupra ei este în mișcare, rezultă cele șase culori: dacă o miști într-o parte vezi sclipind roșu, de o miști în altă parte vezi galben; iarăși mișcată dă albastru și tot așa verde, violet, oranj. Prin urmare tot în mișcare fiind dă naștere feluritelor nuanțe care mai de care mai bogate, astfel poleiala ajungând să fie o adevărată paletă în sensul propriu al cuvântului.
Într-un sat din Transilvania de dinaintea celui de al doilea război, în școala primară nu se preda pictura, copiii nu aveau în mod obișnuit, acuarele și materiale ca astăzi. Așadar raza lunii a fost cea dintâi culoare folosită. El de asemenea nu a avut înaintași în familie pe tărâmul picturii, a descoperit totul singur.
Totuşi, tatăl lui (bunicul meu), cu un creion, îi arăta cum să facă un omuleţ, un pomişor şi alte trăsături copilăreşti din acestea, cu care băiatul câştiga admiraţia copiilor la şcoală… Aceștia se strângeau în jurul lui cerându-i să le deseneze ba una, ba alta…
Fetiţele veneau la el cu turtiţe de lână, şi el le alegea culorile, ce anume cu ce anume merge la împletituri şi covoraşe. De unde știa?
Poleiala bomboanelor colorate a fost prima paletă a tatălui meu iar raza de lună prima lui pensulă.
Poleiala ca şi caleidoscopul producea combinaţii unice, fără viitor, împletiri de nuanţe de-o clipă, de mai puțin de-o clipă. Ele însă s-au păstrat în memoria pictorului şi au fost transfigurate în picturile de mai târziu.
Într-adevăr, dacă amesteci spectrul cromatic rezultă un gri neutru. Poleiala este şi ea un gri. Capodopera lui Marele gri, la care ţinea foarte mult, precum şi celelalte picturi prin care a adus griuri noi pe faţa lumii, griuri care nu au existat mai înainte de el, poate îşi au începătura în acea lumină de lună cu care el picta pe foiţa argintie. Am putea spune că picta cu lumină pe lumină, raza de lună fiind lumină iar oglindirea ei pe foiţa de poleială tot lumină.
Ora lui preferată era amurgul.
În atelierul din strada Eforie avea o privelişte întinsă asupra orașului în amurg.
Mihai Marin Horea
Mihai Horea,
…poartă închisă, fiindcă dincolo de ea, abstractul, nu-mi îngăduie, să calc în spațiul lui…
Scrierea lui Marin, și nu numai, a deschis calea și-am cercetat necunoscutul.
Amurgul nu azvârle pe nimeni înafară.
Am intrat. Era înserarea veșnică, pe care, din anii de început ai vieții, o împropriam cu nesaț și nesfârșită mirare.
Șezând în curtea de acasă, pe treapta mare de piatră, priveam îndelung, de aproape și în depărtare frunza de vie, stratul cu flori, zarea, asfințitul, după care, noaptea.
Toate erau ale mele, numai că nu pictam, scriam în gând picturi despre începuturile lumii, despre înserare.
Nu m-am întâlnit niciodată cu Mihai Horea, nici nu l-am cunoscut, dar mă “nedumăr” mereu în amurg. Acolo e locul comun. Și atunci, deodată, nu mai este abstract nimic, doar tainic, revelator, atât de “știută”, pictura lui Mihai Horea, se deschide înspre lume închizând facerea lumii.
Peste timpul care n-a făcut posibilă întâlnirea noastră față către față, încerc o reverență.
Mulțumesc Mihai Horea!
…desigur, în Amurg, în toți anii care au trecut, trebuie să fi fost o clipă în care ni s-au întâlnit privirile…și este de ajuns.
Marie-Jeanne Bădescu (însemne mărunte la expoziția de pictură Mihai Horea, mai-iunie 2015 Galleria28)
O zi memorabilă
În 2009, 18 iulie, mă aflam la Casa de Creaţie din Constanţa, pe strada Mihai Eminescu. Mihai Horea îşi petrecea aici mijlocul verii, însoțit de Marinel şi de Anca. Nu mai picta de mult absolut deloc..
Plăcerea lui era să stea la portiţa din grădină, în scaunul de răchită, şi să se uite la mare. În ziua aceea am izbutit însă o mare performanţă: l-am pus pe lucru. Eram cu toţii sub umbra unei bolţi de viţă, iar Marinel s-a oferit să-i facă un portret Cristinei, soția mea. M-am prins și eu în horă. Şi, mai departe, Mihai Horea. I-am pus în mâini o mapă, cărbunele şi hârtia de desen. Iar el a căzut în cursă. A uitat că nu-l mai interesează pictura! A studiat două minute modelul şi s-a declarat nemulţumit de poză: pe chipul Cristinei viţa de vie arunca nişte bănuţi de umbră şi de lumină neprielnici studiului. Eu nici măcar nu-i văzusem… Modelul a trebuit să-şi mute de câteva ori locul, până când pictorul s-a arătat mulţumit de ceea ce-i stă în faţă. Iar desenul a ieşit minunat. Argintul cărbunelui de tei folosit cu atâta sensibilitate, cu atât tact, magie… (Mihai Sârbulescu)
Este așa cum spune Mihai. Suntem martorii ultimei lui lucrări, un desen, un portret. De câțiva ani buni el nu mai lucra de loc. Părea desprins de pictură. În schimb privea, privea.
Vreo șase, șapte veri la rând din ultimii săi ani de viață, cam până prin 2011, a venit cu noi la Constanța și ocupa o odăiță la parterul casei de la malul mării, vechea clădire plină de poezie de pe țărmul înalt, de deasupra râpei abrupte spre mare.Dar mai mult stătea afară, până se întuneca. În curtea plină de frunzișuri și flori, se simțea bine. Stătea cât era ziua de lungă (cu pauzele de amiază, firește) pe scaunul de lângă portiță, scaun ce ajunsese să fie ”al lui”, scaunul lui. Nu prea mai îndrăznea nimeni să se așeze acolo,. Era un scaun frumos, dintr-o împletitură tot verde, verde ca și curtea.. Într-un an scaunul a dispărut, a fost furat, tras peste gard, cine știe de cine. Și, când a venit vara, a fost așezat în locul lui un alt ”jilț” acolo la poartă, anume pentru el.
A sta, la el era o ocupație. Nu părea că se plictisește. Nu dormita, cum s-ar putea crede. Privea! Asculta. Avea un auz extraordinar de fin, un auz cu totul neobișnuit. Îi plăceau strigătele pescărușilor, care mai dădeau roată și ajungeau deasupra terasei largi de la etaj. Din când în când, fluiera ușor. Prietenos, schimba câte o vorbă cu cei ce intrau și ieșeau (că doar treceau pe sub ochii lui!), locatarii de sezon ai vilei.
La început mai vedeai, deodată, scaunul gol… Mihai Horea dispărea pe neașteptate și îl puteai găsi la restaurantul ”Zorile” din apropiere, pe faleză, unde bea o votcă la o masă afară, tot așa, uitându-se la mare. Cu fiecare an, escapadele acestea se tot răreau, fiindcă el mergea tot mai greu, numai sprijinit în baston ori la brațul lui Marinel.
Dar în ultimii ani nu mai putea merge decât de la poartă până la gardul din spate al curții de unde, de sub un copac imens, se vedea mereu marea. Se uita la orizontul mării cu pasiune. Când se ducea să privească marea, era ca o legătură puternică cu lumea exterioară.
Era totodată și o legătură cu trecutul lui, cu anii tinereții. Se simțea legat de orașul Constanța unde chiar locuise o vreme.
Cu ani în urmă mă purtase într-o plimbare lungă pe malul mării, spre Mamaia, ieșind apoi în oraș la atelierele de pictură pe care le crease cu multă străduință pe când conducea filiala UAP din Constanța, chiar de el înființată. Altădată mi-a arătat un fel de turn, lângă mare, spre zona Amiralității, Acolo, în acea clădire părând acum părăsită, pustie, stătuse și lucrase câteva săptămâni într-o iarnă, fără foc… Fusese o iarnă geroasă și își aducea aminte cum înghețase atunci marea până departe și cum pe nisipul alb și cenușiu de iarnă al plajei zăceau pești azvârliți de ape și chiar un delfin. (Anca Sârbulescu)
artavizuala21 