Prolog este un grup autoîntitulat, creat înafara vârstelor, a curentelor şi a criteriilor de still.
Mihai Sârbulescu
Înapoi în Deva, aşadar. Îmi stăruie în minte gândul să notez câteva rânduri despre întâlnirea Prolog de la Galeria Romană.
Ce fel de apariţie a fost până la urmă gruparea Prolog? Pasăre de nea venită de dincolo de zări, cum spune poemul (Zorica Laţcu)? Pictura Prologului pare să amintească uneori de penajul unei atare păsări. La fel, o anume reţinere a pictorilor adunaţi lalolaltă în această lucrare ar fi binişor cuprinsă în versul cu aripile mititele. Paleta, năzuinţă spre locul unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit?
Şi totuşi?
Paul Gherasim, înfipt ca o piatră de hotar în pământul lui Andreescu, într-un dialog la Cuptoare (2008) devine tăios când aude de „deschidere de aripi” sau de „deasupra”… Tragi cu puşca… Pasărea nu-i cu noroc. Nichita Stănescu: Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor / Ar fi fost o trădare / să devin dintr-o dată uşor.
Parcurg Dosarul Prolog pe sărite de data asta. Drumul spre atelier de la clădirea din deal a liceului de arte din Deva a rămas poate singurul moment din zi când mai citesc. Aproape de Oituz colţ cu Văcărescu calc într-o groapă şi cad. Tocmai citeam (pagina 57): Este bine să-ţi cunoşti lungul nasului, să fii cu picioarele pe pământ. Aşa n-ai de unde să cazi, să te faci bucăţele. Şi, vorba lui Claudel: dacă nu te poţi ţine drept, mergi de-a buşelea! Târăşte-te ca un vierme! Totul e să înaintezi. Mă ridic, mă redresez. Genunchiul doare puţin, dar nu e ceva grav. Zâmbesc la gândul că acum câteva săptămâni, citind despre Cezanne, am văzut acea groapă undeva la periferia câmpului vizual, am evitat-o şi am fost mândru de agilitatea mea. Ca în Călăuza lui Tarkovsky, acolo unde ieri ai trecut cu bine, azi poţi să cazi. Şi dacă tot vorbim de Tarkovsky… În filmul Prolog eu mă simt adesea un Foma, ucenicul îngâmfat, leneş şi mâncăcios din Andrei Rubliov. Multe îmi scapă.
Îmi spune un prieten pictor. Tu amesteci prietenia cu pictura. Vorbim (prea mult poate) despre încercările Noimei, care, ar trebui să pricep, nu poate găsi în Prolog un model de urmat. E altceva. Ştiu unde bate confratele meu. Prietenia – un dar, nu poate fi program sau instituţie, e drept. Nu sunt garanţii. Nici că pictura va fi bună, nici că prietenia va da roade bune…
Paul Gherasim: Cel mai greu este să faci parte dintr-o împreună lucrare. Este foarte greu! Înseamnă să fii mereu treaz ţi să iei parte la ceea ce urmează să fie făcut, împreună. […] Într-o astfel de lucrare se pertrece ceva, dincolo de pictură. Pentru ca şi pictura, şi muzica, şi sculptura, şi arhitectura, şi toate celelalte, împreună, să fie mijloc de trezie. […] Eu caut prin ceea ce fac să trezesc din nou nevoia gustului. Cultivând gustul, gustând, să deosebeşti ce este bun de ce este rău. Atât.
Cum adică „să fii cu picioarele pe pământ”? Şi nu o fi neobişnuit să îţi dea sfaturi de acest fel un pictor dintre aceia despre care mulţi spun, de acum 30 de ani şi până azi, că habar nu au pe ce lume se află? Un alt aiurit, Vincent Van Gogh, citat la debutul Dosarului: Mă voi limita deci să adaug că mie, personal, mi se pare mai de folos o asociaţie de pictori legaţi între ei de o dragoste reciprocă, de aceeaşi râvnă, de o prietenie caldă şi de o adâncă bunăvoinţă, decât adunarea lucrărilor lor după reţeta expoziţiilor. […] Acei cărora le lipseşte această uniune, n-au pământul tare sub picioarele lor.
Paul Gherasim detestă fanfaronada, spectacolul. Nu vrea să audă de artişti, de elite. Preferă copilul cu nevinovăţia lui. 90×30 poate fi măsura hainei pruncului. Iată o haină largă greu de îmbrăcat de noi cei cărora ne fuge pământul de sub picioare, de noi cei din lumea lipsită de gust. Este tot mai greu să găseşti azi pământ stabil, insule de prietenie, de sărbătoare gustoasă (fie ea şi pregătită cu ajunări după rigoarea tipicurilor). Ne spun organizatorii, expoziţia 90×30, dă seama despre lucrarea împreună, vreme de 30 de ani, a prieteniei prin pictură.
Paul Gherasim la Cuptoare: Mă uit la două rândunele, ele vin aici, lângă noi, au cuib. Ele ne văd pe noi care stăm sub cuibul lor. Ce echilibru, ce pace! Vietăţile acestea au încredere în noi. Îşi fac cuibul alături de om. Oamenii, însă, nu au încredere unii în alţii!
(Andrei Rosetti)