Biennale Architettura 2012

Common Ground – 29.08 – 25.11.2012 Venezia

Articol preluat de pe GraphicFront.ro

Bienala de la Veneția este de bună vreme un fel de Mecca pentru arhitecții de pretutindeni. Găzduită în spațiul uriaș al Arsenalului, expoziția reunește construcții create de cei mai importanți arhitecți contemporani precum Zaha Hadid, Álvaro Sizasau Peter Zumthor, iar in Giardini se găsesc paviloanele țărilor participante, printre care și România, Polonia, Olanda, SUA, Israel etc.

Cea mai suprinzătoare este atmosfera bienalei – o expoziție interactivă, în care fiecare poate fotografia și atinge totul fără restricții. Astfel, vizitatorii probează tot ce se poate: intră cu picioarele goale în nisip, stau întinși pe saltelele, fotolii și covoare instalate în paviloane, se uită la filme sau instalații 3D. Într-adevăr, experiența este cea a unui spațiu comun în care se amestecă multe culturi din lume, fiecare dintre ele încercând să răspundă la aceleași întrebări: ce înseamnă common ground, cum să-l construiască, înbunătățească, repare.

Am încercat să arătăm cum este prezentată grafic expoziția, începând cu caracterul de litere folosit în întreaga identitate vizuală a bienalei, ispirat foarte puternic din literele pictate pe zidurile clădirilor veneziene. Sunt multe exemple despre cum tipografia funcționează nu pe hârtie, ci în spațiu. M-a suprins pavilonul Poloniei, care era complet gol, fiind de fapt instalația sunetului. Dar cel mai bine m-am simțit în pavilionul Kuweitului amenajat ca un mare living unde poți să te întinzi pe perne ascultând sunetele orașului din boxe agățate pe tavan, amestecate cu forfota din sală. Podeaua e plină de planuri desenate în ultimii 50 de ani, arătând dorința constantă de dezvoltare a orașului. (Anna Ciepiela)

www.labiennale.org
SURSA: graphicfront.ro

Londra 2012. Olympic Stadium

Se spune că cel mai important lucru în Jocurile Olimpice este participarea, nu atât câştigarea unor medalii, aşa cum în viaţă este esenţial efortul depus pentru a obţine un succes. Trebuie să recunoaştem însă că cei care ne rămân în minte, cei care inspiră noi idealuri şi noi competiţii sunt câştigătorii. Conceput într-un climat de sustenabilitate, cu atenţie specială faţă de costuri şi faţă de impactul asupra mediului, având în plus marca unei structuri parţial temporare, noul stadion olimpic din Londra – centrul Jocurilor Olimpice din 2012 – a reuşit totuşi să „bifeze” câteva recorduri demne de a ridica standardele pentru ediţiile următoare: cu 10 000 de tone de oţel folosite, din care o parte reciclate, este cel mai uşor stadion olimpic construit până acum; amplasarea pe o insulă a impus una dintre cele mai mici amprente la sol, iar cele 56 de intrări care duc direct la nivelul superior al structurii îl fac unul dintre cele mai accesibile stadioane concepute până în prezent; mai mult, a fost construit în doar 1 000 de zile, cu aproximativ 90 mai puţine decât fusese plănuit iniţial, economisind din bugetul alocat.

Proiect: Populous
Client: Olympic Delivery Authority
Structura: Buro Happold • Consultanţi tehnici: Arcadis Şi CLM
Arhitectură peisagistică: Hyland Edgar • Consultanţi acustică: Vanguardia
Consultanţi circulaţii: Steer Davies Gleave • Manager de proiect: CLM
Constructor: Sir Robert McAlpine • Inspector construcţie: JLAB
Perioada de execuţie: mai 2008 – martie 2011

În momentul în care a fost dezvăluită imaginea viitorului stadion olimpic, mulţi britanici şi-au exprimat dezamăgirea faţă de lipsa de spectaculozitate şi a caracterului reprezentativ al structurii propuse, cu atât mai mult cu cât urma să stea alături, în parcul olimpic, de Centrul Acvatic, cu geometria expresivă marca Zaha Hadid, şi de puternicul Velodrome semnat de Hopkins Architects. „Normalitatea” proiectului fusese însă înscrisă în temă: în locul unei clădiri-icon, s-a dorit crearea unui exemplu de sustenabilitate şi abordare responsabilă a arhitecturii, în dimensiunea ei socială, dar şi economică. Pentru a asigura continuitatea utilizării stadionului, contribuind la dezvoltarea comunităţii locale, s-a cerut de asemenea o structură flexibilă, care să poată fi redusă uşor de la 80 000 de locuri la 25 000 după finalizarea competiţiilor.

Arhitecţii de la Populous (ex HOK Sport), cu o experienţă relevantă în realizarea de construcţii sportive şi de aceea desemnaţi să realizeze stadionul din Londra, şi-au luat drept punct de pornire în conceperea construcţiei chiar datele terenului. Insula din estul Londrei a fost considerată stadionul propriu-zis, accesul spectactorilor urmând a se realiza prin intermediul a cinci noi poduri, direct în spaţiul destinat publicului. Panta terenului a fost utilizată pentru a realiza un bazin îngropat, cu cele 25 000 de locuri permanente, peste care se aşază structura temporară, mult mai uşoară; astfel s-a realizat şi o delimitare între spaţiile destinate atleţilor şi presei, amplasate la nivelul inferior şi lângă piste, şi zona spectatorilor. În spiritul „embrace the temporary” al Olimpiadei londoneze, majoritatea facilităţilor destinate publicului şi nu numai au fost scoase în afara stadionului propriu-zis – amplasate în jurul lui, permiţând astfel o scară şi o masă mai mici pentru clădire, precum şi un consum mai mic de energie în timpul construcţiei.

Forma finală a stadionului este o elipsă cu axa lungă de 315 metri şi cu cea scurtă de 256 de metri, iar înălţimea este de 60 de metri. La exterior, clădirea este învelită într-o structură din materiale uşoare, potrivită pentru caracterul temporar al întregului proiect şi personalizată în culorile Olimpiadei Londra 2012 cu ajutorul artistei Sophie Smallhorn. Pentru a respecta cerinţele destul de stricte legate de costuri, consum de resurse şi amprentă, arhitecţii de la Populous au lucrat îndeaproape cu o mulţime de alţi specialişti, aşa cum mărturiseşte Rod Sheard (Senior Principal), şi au demonstrat astfel că arhitectura devine din ce în ce mai mult un „proiect de echipă”. Ingenioasa soluţie de susţinere a acoperişului după modelul roţii de bicicletă propusă de inginerii de la Buro Happold are nu doar merite structurale, ci contribuie la expresivitatea generală a proiectului, stabilind o relaţie mult mai complexă între arhitectură şi inginerie.

Dacă există o umbră care să planeze asupra acestui proiect, aceasta este legată de utilizarea ulterioară Jocurilor Olimpice: deşi stadionul redus a fost „promis” ca nucleu sportiv (atletic) al comunităţii est-londoneze, recent s-a discutat ca următorul utilizator să fie un club de fotbal. Dincolo de reconversia economică a proiectului, transformarea stadionului olimpic, aşa cum a fost el conceput urmând tema dată, într-unul de fotbal presupune un buget semnificativ ce ridică un semn de întrebare asupra sustenabilităţii generale a proiectului pe termen lung. Rămâne însă de văzut cine şi cum va prelua construcţia; până atunci, noul Stadion Olimpic din Londra se pregăteşte pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice ce va avea loc pe 27 iulie 2012.
Text: Viorica Buică
Foto: Olympic Delivery Authority
Articol publicat în numărul 117 (septembie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog

Stirling Prize 2011 pentru Zaha Hadid

Pentru al doilea an consecutiv, RIBA a decis acordarea distincţiei Stirling Prize biroului Zaha Hadid Architects, de data aceasta pentru clădirea Evelyn Grace Academy. Proiectul a fost ales din 6 nominalizări, printre care şi Olympic Velodrome de Hopkins Architects (preferatul publicului) şi Folkwang Museum din Essen, proiectat de David Chipperfield Architects.

Articol publicat în numărul 111 (martie 2011) al revistei igloo, dedicat proiectului câştigător.

Proiect: Zaha Hadid Architects
Design: Zaha Hadid şi Patrik Schumacher
Director de proiect: Lars Teichmann
Arhitect responsabil de proiect: Matthew Hardcastle
Echipa de proiect: Lars Teichmann, Matthew Hardcastle, Bidisha Sinha, Henning Hansen, Lisamarie Villegas Ambia, Judith Wahle, Enrico Kleinke, Christine Chow, Guy Taylor, Patrick Bedarf, Sang Hilliges, Hoda Nobakhti
Manager de proiect: Capita Symonds
Structuri: Arup
Client: ARK Education
Perioada de execuţie: 2006-2010

Evelyn şi Grace sunt, de fapt, două centre educaţionale interesant adăpostite sub umbrela aceluiaşi proiect, cel al Academiei ce reuneşte ambele nume. Proiectul este un elogiu adus dialogului între diferitele vârste umane, cu particularităţile lor, dar şi între diferitele ipostaze ale unui sit puternic destructurat.

Amplasamentul este reprezentativ pentru istoria destul de frământată a Londrei. Zona preponderent rezidenţială din jurul sitului şi-a păstrat caracterul relativ neschimbat din 1862 până în prezent, aşa cum o arată hărţile oraşului. O mare parte din locuinţele de aici au fost avariate sau distruse complet în timpul bombardamentelor celui de-al Doilea Război Mondial, iar planul din 1974 arată faptul că funcţiunea terenului propriu-zis devenise una industrială. Birourile, halele şi rezervoarele Turnătoriei au marcat atmosfera zonei până în perioada recentă, iar unul dintre depozite, situat în partea sudică, se păstrează şi acum.
Cele două artere istorice între care se desfăşoară situl, Loughborough Park şi Shakespeare Road, au caracter director: propunerea unei noi clădiri sau ansamblu de clădiri, indiferent de funcţiune, trebuia să se adreseze amândurora. Astfel, clădirea Academiei Evelyn Grace funcţionează ca o punte de legătură între cele două străzi, existând câte un punct de acces principal pentru fiecare dintre ele.

Principiul după care a fost gândit layoutul acestui ansamblu educaţional este cel al „şcolii în cadrul şcolii”. Astfel, cei 1 200 de elevi care învaţă în Academie se împart, de fapt, în patru categorii: Evelyn Middle, Evelyn Upper (fiecare cu câte 270 de elevi), Grace Middle şi Grace Upper (câte 330), toate fiind articulate prin spaţii de uz comun. Şcolile Middle – pentru grupa de vârstă cuprinsă între 11 şi 14 ani  –  au fiecare acces distinct prin terasele de la primul etaj şi se extind pe tot etajul până aproape de centrul compoziţiei. Cele Upper (pentru elevi între 14 şi 18 ani) sunt accesate prin puncte situate cumva diametral opus faţă de primele – Evelyn printr-o terasă proprie la nivelul 1, iar Grace la nivelul parterului – astfel încât elevii din ciclul superior nu sunt obligaţi să se intersecteze cu cei mai mici, decât în situaţii excepţionale.

Totuşi, locuri de comunicare deschisă între elevii diferitelor şcoli există, iar ingeniozitatea configurării lor face din acest proiect un monument al transparenţei. În limitele aceleiaşi clădiri sunt amplasate, la parter, spaţii interioare şi exterioare de recreere şi activităţi sportive, practic întregul prim nivel fiind apt să fie folosit de către toţi elevii, indiferent de vârstă. În plus, în zonele de tangenţă între unităţile ce alcătuiesc Academia, spaţiile generos dimensionate încurajează apropierea şi interacţiunea dintre colegi de diferite vârste. Pe scurt, cursurile se ţin separat, dar recreaţiile aparţin tuturor.

Fiecare dintre încăperile ce alcătuiesc aceste sub-unităţi aproape imposibil de distins din exterior se bucură, înăuntru, de aportul luminii solare. Oportunităţile de ventilaţie şi iluminare naturală au fost folosite la maximum de proiect prin orientarea sa pe teren şi prin soluţiile tehnice folosite. Vocaţia sustenabilă a proiectului nu este o surpriză în sine, dată fiind aplecarea contemporană pentru aceste chestiuni, dar forma seducătoare, dinamică şi totuşi sobră pe care o îmbracă grila de principii „verzi” în acest proiect este dată de creativitatea particulară a ZHA.
(Text: Luiza Hanc, Foto: Luke Hayes)
SURSA: iglooblog

Pavilionul futurist al arhitectei Zaha Hadid

Sculpturalitatea senzuală a unei artiste

Zaha Hadid a revoluţionat limitele arhitecturii şi ale designului urbanistic. Foloseşte forme puternice, arcuite, care par să suprasolicite limitările materialelor. Ea a experimentat noi concepte spaţiale, intensificând peisajele urbane existente în căuarea unei estetici vizionare.

Proiectele ei de clădiri folosesc puncte multiple de perspectivă, care par deconcertante uneori, dar efectul global îi absoarbe pe privitori şi ambianţa înconjurătoare, unindu-i prin logica ei modernistă. În designul clădirilor şi proiectelor sale, Hadid combină schiţe preliminare şi aplică programe de proiectare pentru a unifica sticla şi metalele.

Conceput pentru expoziţii itinerante la cererea Casei „Chanel”, „Pavilionul Mobile Art” a fost donat de aceasta Institutului Lumii Arabe din Paris. Celebra arhitectă britanică de origine irakiană Zaha Hadid a creat „Mobile Art” în 2008, la cererea Casei „Chanel” şi a lui Karl Lagerfeld, pentru o expoziţie prezentată la Hong Kong, Tokyo şi New York. Aceasta fusese imaginată de Fabrice Bousteau, directorul revistei Beaux Arts, şi cuprindea lucrări semnate de 20 de artişti, printre care Wim Delvoye, Stephen Shore, Yoko Ono, Daniel Buren, şi o bandă sonoră mixată de Soundwalk cu un ghidaj citit de Jeanne Moreau.

Bruno Pavlovsky, preşedinte al departamentului Modă de la „Chanel”, explică motivele acestei donaţii. „După prezentarea în locuri excepţionale din trei mari capitale internaţionale, Hong Kong, Tokyo şi New York, a „Mobile Art” şi a expoziţiei sale, concepute cu cei mai mari artişti contemporani în jurul codurilor Chanel, am dorit să oferim acestei arhitecturi efemere posibilitatea de a deveni perenă, într-un loc prestigios şi disponibil, care să rezoneze cu arhitectura ei. Se impunea Parisul, pentru că „Chanel” înseamnă Paris, dar şi pentru că există o istorie specială a capitalei franceze cu pavilioanele sale efemere devenite monumente istorice, cum ar fi Turnul Eiffel. (…) Am fost contactaţi de directorul Institutului Lumii Arabe care avusese deja o întâlnire cu Zaha Hadid şi Jean Nouvel. El ne-a propus să implantăm Mobile Art alături de minunatul edificiu semnat de Jean Nouvel. Nici nu se putea visa ceva mai bun. Două capodopere realizate de doi arhitecţi distinşi cu Premiul Pritzker care să dialogheze între ele”.

Spaţiul din faţa Institutului pare să fi fost conceput pentru a primi acest OZN. Pavilionul îşi desfăşoară suprafaţa de 600 de metri pătraţi la poalele celebrului edificiu, semnat de Jean Nouvel. În inima lui, un patio central de 65 de metri pătraţi este scăldat de lumina zenitală. Suprafaţa de sub plafon variază în funcţie de curbele şi contracurbele arhitecturii. „Pielea” pavilionului este formată din 413 panouri din răşină plastică, consolidată cu fibră de sticlă. Fiecare încăpere, conştiincios numerotată, este unică. Deformările organice înscriu arhitectura lui Zaha Hadid într-un demers situat la partea opusă seriei, opţiune conceptuală şi stilistică specifică secolului XX.

Pavilionul va fi folosit pentru diferite programe culturale din domeniul creaţiei contemporane.

Invitaţie la o călătorie în sipetul arhitectei

Primul eveniment este o inedită expoziţie, intitulată „Zaha Hadid. O arhitectură”, ce va fi deschisă până la 30 octombrie.

Pentru această ocazie, vasul din tablă şi pânză conceput de Zaha Hadid se constituie în sipetul muncii arhitectei. Invitaţie la călătorie în universul modern al acestei preotese a deconstrucţiei.

Se întâmplă rar ca un artist să pună în scenă propriile lucrări într-o arhitectură pe care a conceput-o tot el. Prezentându-şi creaţiile cele mai recente în acest pavilion, Zaha Hadid, „stea a curbei, pasionată de deconstrucţie”, semnează, în acelaşi timp, spaţiul şi conţinutul lui.

În expoziţie, structura generală a pavilionului, amplasarea şi formele sale neregulate se regăsesc, ca într-un joc al fractaliilor, în ansamblul pieselor expuse. Fiecare machetă le conţine pe toate celelalte, fiecare piesă răspunde întregului edificiu.

Forma pavilionului „Mobile Art” poate fi asimilată unei spirale. Odată pătruns în interior, vizitatorul pare flancat de numeroasele curbe. În faţa lui se deschid spaţii largi şi înalte sau strâmte şi scunde, uşi, culoare, pasaje a căror înlănţuire duce în inima dispozitivului. Acolo, puternic luminat, un spaţiu special este dedicat prezentării pedagogice a trei proiecte franţuzeşti ale lui Zaha Hadid, „Turnul CMA CGM”, din Marsilia, „Mediateca” din Montpellier şi… „Mobile Art”, dar şi cel al unei săli de concert inspirate de muzica lui Bach, „Land Formation One” din Germania, „Vita Fire Station” din Germania, „Centrul Rosenthal de Artă Contemporană” din Cincinnati, „Price Tower” din Oklahoma, Muzeul Transporturilor din Glasgow, Muzeul de Artă Nauragică şi Contemporană din Cagliari, „Bergisel Sky Jump” din Austria şi „Guangzhou Opera” din China.

Fiecare proiect este mai spectaculos decât celălalt. De aceea ea a câştigat competiţie după competiţie. În acest spaţiu închis, gândit ca un fel de grădină interioară, o bancă al cărei design este semnat tot de Zaha Hadid serveşte de loc de odihnă şi de contemplare. Este un fel de recompensă după drumul parcurs, pentru că, înainte de a sosi în acest loc, vizitatorul a trebuit să parcurgă o adevărată instalaţie.
În acest pavilion din care Zaha Hadid cunoaşte fiecare centimetru pătrat, arhitecta a conceput, cu ajutorul a mii de documente tehnice produse de agenţia sa, o expoziţie pe care nimeni altcineva n-ar fi putut-o pune în scenă. Pentru început ea a dublat structura exterioară cu o „piele” interioară, compusă din tiranţi de fibră de sticlă a căror textură strălucitoare aminteşte suprafaţa caroseriilor de maşină. Pe aceşti tiranţi este fixată o pânză semitransparentă. Ansamblul acestui schelet, deformat graţie tehnicilor informatice şi conectat la pereţi, plafon şi podea, seveşte drept suport operelor. Dar acest cadru ocupă un spaţiu minimal lăsând loc profunzimii golului.

Zaha Hadid a dezvoltat geometrii fluide într-un continuum de spaţii dinamice în care sunt sintetizate diferenţele dintre exterior şi interior, lumină şi întuneric, peisaj natural şi artificial, care generează o sculpturalitate senzuală. Albul membranelor textile, negrul structurii interne, o dominantă pop art, un efect care răspunde alternanţei panourilor albe şi a îmbinărilor negre ce marchează faţa exterioară a pavilionului, crează un continuum în care pătrund vizitatorii.

Arhitectura fără frontiere

Proiecţii de imagini, gândite pentru a se plia perfect deformărilor „scheletului”, prezintă opere din ultimii ani ale agenţiei lui Zaha Hadid.

Experienţa este multiplă. Patru filme, realizate pentru această ocazie, sunt proiectate pe membranele interioare. Imaginile lor deformate capătă forma norilor sau blocurilor. Urmează machetele, realizate şi ele special pentru expoziţie, turnuri şi megastructuri ale numeroaselor proiecte conduse de agenţie în ţările arabe, în Orientul Mijlociu şi în ţările Golfului: „Centrul de Arte ale Spectacolului” de la Abu-Dhabi, o megastructură orizontală lungă de 350 de metri, apoi „Turnul Nilului” de la Cairo, Turnul Băncii Centrale a Irakului de la Bagdad.
Dar se găsesc şi „Soho Central Business District” din Beijing, „Guggenheim Project” din Singapore, „Rabat Tower” din Maroc, „Turnul Zivopisnaya” din Moscova, „Centrul Acvatic” din Londra, „Mediateca” din Pau, cazinoul din Basel, noul sediu al „Ensko Tren” din Durango, în Spania, Satul Olimpic 2012 pentru oraşul New York, „Turnul Spirală” din Barcelona, Centrul Ştiinţific „Phaeno” din Germania, Sala de Muzică de Cameră din Manchester, „Dansând pe ritmuri de Bach”, „Pavilionul LFone”, de asemenea în Germania… Proiecte explicate şi de picturile lui Zaha Hadid.

Arhitecta, care aprecia altădată fondurile negre, s-a îndreptat acum către argintiu. „Silver Paintings” semnate de ea sunt etalate pe simeză. Unele prezintă construcţiile în întregime, altele numai parţial, dar toate permit vizitatorului să realizeze caracterul inovator al lucrărilor agenţiei. Cercetarea în domeniul noilor materiale, al componentelor, al sistemelor de acroşaj… Toate aceste studii vizează generarea unei noi tipologii a turnurilor, experimentată deja în realizările de la Bratislava, Rabat, Barcelona, Beijing…


Cred că prin arhitectura noastră putem oferi oamenilor o licărire a unei alte lumi şi să-i facem să se entuziasmeze în faţa ideilor. Este o arhitectură intuitivă, radicală, internaţională şi dinamică. Suntem preocupaţi de construirea unor clădiri care să evoce experienţe originale, un fel de bizarerie şi noutate comparabile cu experienţa călătoriei într-o altă ţară”, mărturisea Zaha Hadid. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro