Best of the Alps

Arhitectură, design şi ecologie

Celebrele staţiuni de schi din Alpi au crescut în mod organic din sate tradiţionale, stabilind bazele turismului modern. Dincolo de preocupările economice şi de marketing ce au generat şi alianţa Best of the Alps – un garant al calităţii, fiecare dintre cele 12 staţiuni membre desfăşoară programe strategice pentru o dezvoltare sustenabilă a turismului, cu respect şi grijă faţă de mediu.

Dacă în această iarnă vă doriţi nu numai să schiaţi cu peisaje impresionante în jur, ci să şi experimentaţi spaţii deosebite, inovatoare, concepute într-un spirit de respect faţă de tradiţia locală, dar şi în acord cu tendinţele internaţionale din arhitectură şi design, puteţi alege cu încredere una dintre staţiunile Best of the Alps. (www.bestofthealps.com)

Vă prezentăm în continuare o serie de proiecte care îmbină în mod ingenios arhitectura, tehnica, designul şi ecologia, exemplificând pe scurt oferta a trei celebre staţiuni aflate în apropierea graniţelor dintre Franţa, Elveţia şi Italia: Zermatt, strajuită de maiestuosul Matterhorn şi cunoscută drept localitate „car-free”, Chamonix, cu ai săi faimoşi gheţari şi cale de acces către faimosul Mont-Blanc (4807 metri) şi Megeve, un fermecător sat din Savoia, unde turiştii sunt în permanenţă însoţiţi de silueta vârfului Mont-Blanc.

Monte Rosa Hut
www.neuemonterosahuette.ch


Amplasarea la peste 2 800 de metri altitudine, în imediata apropiere a trei gheţari – Gorner, Grenz şi Mont Rose –, într-un loc predispus condiţiilor meteo extreme, fără racordare la electricitate şi apă curentă, a transformat construirea noii cabane Monte Rosa într-o adevărată provocare pentru arhitecţi şi ingineri. Prima cabană a fost construită în acest loc în 1863 de către Swiss Alpine Club şi a jucat un rol important în dezvoltarea regiunii, prin promovarea sporturilor de munte, cu toate că accesul nu se realizează facil. Având în vedere poziţia sa strategică pentru zonă, modernizarea într-un spirit sustenabil a venit de la sine: Facultatea de Arhitectură a Universităţii Tehnice din Zürich, Institutul Federal Elveţian pentru Tehnologie, Laboratoarele Federale Elveţiene pentru Materiale, Ştiinţă şi Tehnologie (EMPA), precum şi alte instituţii au lucrat împreună timp de 6 ani pentru a proiecta o nouă clădire uimitoare, cu cinci niveluri, care funcţionează în proporţie de 90% pe bază de energie solară, oferindu-le totodată vizitatorilor standarde de confort fără precedent într-un asemenea peisaj. Cu o structură din lemn şi „finisată” la exterior cu numeroase panouri solare, cabana oferă găzduire pentru 120 de persoane.

Omnia Design Hotel
www.designhotels.com/omnia


Situat chiar în Zermatt, la o altitudine de 1 649 metri, design hotelul Omnia le oferă vizitatorilor perspective impresionante ale Matterhornului, într-un cadru ce face referire la modernismul american. Arhitectul şi designerul Ali Tayar, cu origini europene, dar cu o carieră dezvoltată în Statele Unite, a ales să folosească în amenajarea celor 30 de camere de hotel (dintre care 12 apartamente) obiecte şi produse semnate de Mies van der Rohe, Raymond Loewy, Jens Risom şi Vladimir Kagan, obţinând din îmbinarea acestora cu alte detalii subtile de finisaj o atmosferă calmă, serenă, ce induce relaxarea. Chiar dacă bunul gust al designului mai degrabă atemporal pune pe planul doi spectaculozitatea sau teatralitatea interioarelor, amenajării nu-i lipseşte originalitatea: putem să ne referim doar la sistemele de iluminat realizate de Attila Uysal şi ar fi de ajuns. Pe timpul iernii, cel mai bun loc pentru relaxare se dovedeşte baia japoneză din cedru, înălţată pe o platformă, sub un luminator. Fiecare şipcă verticală a fost tăiată folosind un program special, iar elementele care le ţin împreună sunt practic invizibile, oferind spaţiului o înfăţişare autentică, în acord şi cu tradiţia locală.

Le Morgane
www.morgane-hotel-chamonix.com


Acest boutique-hotel renovat de curând în totalitate îmbină rafinamentul unei locuiri de 4 stele cu atmosfera sportivă ce caracterizează Chamonix-ul, oferindu-le vizitatorilor 56 de camere cu balcoane ce au perspectivă către Mont-Blanc sau Brévent. Totodată, este amplasat în apropierea celebrei staţii de teleferic ce duce către l’Aiguille du Midi, de unde pornesc majoritatea ascensiunilor pe Mont-Blanc. Formele brute şi texturile minerale specifice zonelor montane se regăsesc în amenajările de interior în combinaţii moderne, generatoare de confort, vizual şi fizic. După o zi intensă de schi sau de ascensiuni montane, oaspeţii hotelului se pot relaxa şi în zona spa unde se găsesc o saună, un hammam şi mai multe zone de îngrijire.
Dincolo de calitatea amenajării, Morgane se remarcă prin grija faţă de mediul înconjurător, adoptând multiple strategii de reducere a consumului energetic sau de recuperare a resurselor. Un prim pas au fost sortarea şi reciclarea tuturor deşeurilor rezultate în lunile de renovare. Apoi, pentru noul hotel, au fost utilizate preponderent materiale naturale, multe din zona locală, au fost gândite sisteme de iluminat şi pentru apă speciale, automatizate, astfel încât să nu mai existe pierderi inutile şi au fost integrate în proiect 55 mp de panouri solare care acoperă un sfert din necesităţile anuale de apă caldă.

Les Aiglons
www.aiglons.com


Adaptat stilului de viaţă contemporan, hotelul Les Aiglons din Chamonix le oferă vizitatorilor 107 camere amenajate într-un stil îndrăzneţ, în care se îmbină culorile calde şi cele moderne, sticla şi mineralul, lumina şi umbrele. Sălile de la parter se deschid către exterior, către grădinile hotelului şi către peisajele impresionante din jur, putând fi adaptate unor diverse tipuri de evenimente. Piesa de rezistenţă a zonei de relaxare este piscina exterioară încălzită de unde se vede direct silueta vârfului Mont-Blanc.
Prin programe tehnologice strategice, hotelul şi-a redus treptat emisiile de CO2 încadrându-se în tipul de dezvoltare durabilă. În plus, ca recunoaştere a eforturilor depuse pentru protejarea mediului, pe 31 decembrie 2010 hotelul va primi certificările “Eco-label européen” şi “Green Globe”.

Alpaga
www.lodgemontagnard.com


Situat în Megeve, un sat pitoresc aflat la aproximativ 1200 metri altitudine şi renumit pentru vizitatorii celebri pe care i-a avut încă din 1910, complexul Alpaga (cunoscut mai demult drept “cătunul lui Maverin”) se află în inima Alpilor, cu vedere către valea d’Arly şi cu privelişti impresionante asupra vârfului Mont-Blanc. Cele şase cabane din lemn, purtând numele unor renumiţi ghizi montani, au fost completate de curând cu un boutique-hotel: la dispoziţia vizitatorilor se află 22 de camere amenajate în stil contemporan, cu perspective asupra vârfurilor din jur, un lobby modern, cu bar, un restaurant cu terasă şi o zonă spa cu o piscină spectaculoasă, finisată în piatră neagră. Cu un nivel ridicat de confort, Alpaga reinterpretează în stil modern spiritul unei cabane tradiţionale, raportarea la aceasta realizându-se prin folosirea din plin a lemnului şi a altor materiale textile specifice. (Viorica Buică)
SURSA: iglooblog
Citiţi şi Subiecte magice la munte

Londra 2012. Olympic Stadium

Se spune că cel mai important lucru în Jocurile Olimpice este participarea, nu atât câştigarea unor medalii, aşa cum în viaţă este esenţial efortul depus pentru a obţine un succes. Trebuie să recunoaştem însă că cei care ne rămân în minte, cei care inspiră noi idealuri şi noi competiţii sunt câştigătorii. Conceput într-un climat de sustenabilitate, cu atenţie specială faţă de costuri şi faţă de impactul asupra mediului, având în plus marca unei structuri parţial temporare, noul stadion olimpic din Londra – centrul Jocurilor Olimpice din 2012 – a reuşit totuşi să „bifeze” câteva recorduri demne de a ridica standardele pentru ediţiile următoare: cu 10 000 de tone de oţel folosite, din care o parte reciclate, este cel mai uşor stadion olimpic construit până acum; amplasarea pe o insulă a impus una dintre cele mai mici amprente la sol, iar cele 56 de intrări care duc direct la nivelul superior al structurii îl fac unul dintre cele mai accesibile stadioane concepute până în prezent; mai mult, a fost construit în doar 1 000 de zile, cu aproximativ 90 mai puţine decât fusese plănuit iniţial, economisind din bugetul alocat.

Proiect: Populous
Client: Olympic Delivery Authority
Structura: Buro Happold • Consultanţi tehnici: Arcadis Şi CLM
Arhitectură peisagistică: Hyland Edgar • Consultanţi acustică: Vanguardia
Consultanţi circulaţii: Steer Davies Gleave • Manager de proiect: CLM
Constructor: Sir Robert McAlpine • Inspector construcţie: JLAB
Perioada de execuţie: mai 2008 – martie 2011

În momentul în care a fost dezvăluită imaginea viitorului stadion olimpic, mulţi britanici şi-au exprimat dezamăgirea faţă de lipsa de spectaculozitate şi a caracterului reprezentativ al structurii propuse, cu atât mai mult cu cât urma să stea alături, în parcul olimpic, de Centrul Acvatic, cu geometria expresivă marca Zaha Hadid, şi de puternicul Velodrome semnat de Hopkins Architects. „Normalitatea” proiectului fusese însă înscrisă în temă: în locul unei clădiri-icon, s-a dorit crearea unui exemplu de sustenabilitate şi abordare responsabilă a arhitecturii, în dimensiunea ei socială, dar şi economică. Pentru a asigura continuitatea utilizării stadionului, contribuind la dezvoltarea comunităţii locale, s-a cerut de asemenea o structură flexibilă, care să poată fi redusă uşor de la 80 000 de locuri la 25 000 după finalizarea competiţiilor.

Arhitecţii de la Populous (ex HOK Sport), cu o experienţă relevantă în realizarea de construcţii sportive şi de aceea desemnaţi să realizeze stadionul din Londra, şi-au luat drept punct de pornire în conceperea construcţiei chiar datele terenului. Insula din estul Londrei a fost considerată stadionul propriu-zis, accesul spectactorilor urmând a se realiza prin intermediul a cinci noi poduri, direct în spaţiul destinat publicului. Panta terenului a fost utilizată pentru a realiza un bazin îngropat, cu cele 25 000 de locuri permanente, peste care se aşază structura temporară, mult mai uşoară; astfel s-a realizat şi o delimitare între spaţiile destinate atleţilor şi presei, amplasate la nivelul inferior şi lângă piste, şi zona spectatorilor. În spiritul „embrace the temporary” al Olimpiadei londoneze, majoritatea facilităţilor destinate publicului şi nu numai au fost scoase în afara stadionului propriu-zis – amplasate în jurul lui, permiţând astfel o scară şi o masă mai mici pentru clădire, precum şi un consum mai mic de energie în timpul construcţiei.

Forma finală a stadionului este o elipsă cu axa lungă de 315 metri şi cu cea scurtă de 256 de metri, iar înălţimea este de 60 de metri. La exterior, clădirea este învelită într-o structură din materiale uşoare, potrivită pentru caracterul temporar al întregului proiect şi personalizată în culorile Olimpiadei Londra 2012 cu ajutorul artistei Sophie Smallhorn. Pentru a respecta cerinţele destul de stricte legate de costuri, consum de resurse şi amprentă, arhitecţii de la Populous au lucrat îndeaproape cu o mulţime de alţi specialişti, aşa cum mărturiseşte Rod Sheard (Senior Principal), şi au demonstrat astfel că arhitectura devine din ce în ce mai mult un „proiect de echipă”. Ingenioasa soluţie de susţinere a acoperişului după modelul roţii de bicicletă propusă de inginerii de la Buro Happold are nu doar merite structurale, ci contribuie la expresivitatea generală a proiectului, stabilind o relaţie mult mai complexă între arhitectură şi inginerie.

Dacă există o umbră care să planeze asupra acestui proiect, aceasta este legată de utilizarea ulterioară Jocurilor Olimpice: deşi stadionul redus a fost „promis” ca nucleu sportiv (atletic) al comunităţii est-londoneze, recent s-a discutat ca următorul utilizator să fie un club de fotbal. Dincolo de reconversia economică a proiectului, transformarea stadionului olimpic, aşa cum a fost el conceput urmând tema dată, într-unul de fotbal presupune un buget semnificativ ce ridică un semn de întrebare asupra sustenabilităţii generale a proiectului pe termen lung. Rămâne însă de văzut cine şi cum va prelua construcţia; până atunci, noul Stadion Olimpic din Londra se pregăteşte pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice ce va avea loc pe 27 iulie 2012.
Text: Viorica Buică
Foto: Olympic Delivery Authority
Articol publicat în numărul 117 (septembie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog

8 House. Reinventarea locuirii colective

Proiect nominalizat la WAF 2011, categoria HOUSING.

Mulţi arhitecţi nu ar considera prea atrăgătoare propunerea de a construi locuinţe la capătul oraşului, chiar acolo unde începe câmpul. Bjarke Ingels nu se numără însă printre cei mulţi. A acceptat cea de-a treia propunere de colaborare a investitorilor Hopfner Partners ca pe o provocare şi, prin procesele „alchimice” BIG, pendulând între rigurozitate şi ludic, a creat un complex multifuncţional dinamic şi provocator, în ciuda dimensiunii sale impresionante – 61 000 mp (este în acest moment cel mai mare proiect imobiliar din Danemarca).

Proiect: BIG – Bjarke Ingels Group
Colaboratori: Hoepfner Partners, Moe & Brodsgaard, KLAR
Arhitect principal: Bjarke Ingels
Lider de proiect: Ole Elkjaer Larsen, Henrick Poulsen
Arhitect responsabil de proiect: Thomas Christoffersen
Manager de proiect: Henrik Lund
Echipa de proiect: Finn Nørkjær, Dennis Rasmussen, Rune Hansen, Agustin Perez Torres, Annette Jensen, Carolien Schippers, Caroline Vogelius Wiener, Claus Tversted, David Duffus, Hans Larsen, Jan Magasanik, Jakob Lange, Jakob Monefeldt, Jeppe Marling Kiib, Joost Van Nes, Kasia Brzusnian, Kasper Broendum Larsen, Louise Heboell, Maria Sole Bravo, Ole Nannberg, Pablo Labra, Pernille Uglvig Jessen, Peter Rieff, Peter Voigt Albertsen, Rasmus Kragh Bjerregaard, Richard Howis, Soeren Lambertsen, Eduardo Perez, Ondrej Tichy, Sara Sosio, Karsten Hammer Hansen, Christer Nesvik, Soeren Peter Kristensen
Client: St. Frederikslund Holding
Perioada de execuţie: 2008-2010

Deşi mult prea utilizat, dar în ton cu pasiunea pentru comics a arhitectului danez – un alt fel de star-architect –, mottoul „Think outside the box” i se potriveşte de minune. Iar în cazul proiectelor sale de locuinţe, poate fi chiar interpretat literal: nemulţumit de sărăcăcioasele repetări ale principiilor moderniste, care au generat milioane de „cutii de locuit”, Bjarke Ingels şi-a propus să reinventeze acest tip de funcţiune, mixând elemente diverse şi surprinzătoare cu convingerea că viaţa contemporană este mult mai bogată şi implică adesea aspecte contradictorii. Până la urmă, „Yes is more”.

8 House, cel mai recent proiect finalizat, este un exemplu în acest sens: situat la capătul sudic al noului district Ørestad din Copenhaga, cu perspective spectaculoase către canalul Copenhaga şi către zona naturală protejată Kalvebod Faelled, complexul oferă locuinţe pentru persoane de toate vârstele şi cu venituri diferite, birouri, spaţii comerciale şi de relaxare, unite într-o structură dinamică – un cartier urban cu multiple layere, ce creşte pe înălţime, şi unde rezidenţii pot ajunge pe biclicletă până în faţa uşii apartamentului, bucurându-se de sistemul de alei care urmăresc structura clădirii de la parter până pe acoperiş. Statutul de bucureştean ne-ar putea duce cu gândul către vreo comunitate închisă a la Pipera, dar nu este cazul aici; deşi încă în dezvoltare, zona Ørestad este traversată de o linie modernă de metrou, care le asigură locuitorilor săi deplasarea rapidă din şi înspre centrul oraşului. Acest amestec de linişte suburbană şi de energie urbană se resimte şi în spaţiile propriu-zise de locuit: „casele înşiruite”, cu mini-grădină, destinate familiilor moderne, apartamentele concepute în special pentru cupluri şi pentru persoane singure şi penthouse-urile cu perspective minunate, pentru cei care vor să trăiască viaţa la maximum.

Dincolo de calitatea (compartimentării) interioarelor, proiectul se remarcă mai ales prin modul în care sunt configurate spaţiile exterioare. Structura de 8 alungit a generat două curţi interioare generoase, separate de un volum de intersecţie în care au fost prevăzute, pe 500 mp, facilităţi comune. Tot în acest punct, clădirea este străpunsă de un pasaj, lat de 9 metri, ce conectează cele două zone din vecinătate: parcul şi zona verde către vest şi canalul către est. În loc să separe în volume compacte funcţiunile complexului – locuire şi comercial –, arhitecţii le-au distribuit pe orizontală, gândind silueta întregii clădiri într-un mod sculptural, la scară mare: apartamentele sunt amplasate în partea de sus, în timp ce funcţiunile comerciale se desfăşoară mai ales la baza construcţiei. O consecinţă importantă este că fiecare a dobândit astfel o identitate mai puternică, păstrând totuşi coerenţa şi unitatea ansamblului.

Cele 475 de locuinţe beneficiază de perspective frumoase, de aer curat şi de soare (în partea sudică, structura coboară până la sol, permiţând o corectă circulaţie a aerului în grădinile interioare şi accesul către restaurantul şi cafeneaua 8 Tallet, pe marginea apei), în timp ce birourile sunt mai aproape de viaţa străzii.


De asemenea, două acoperişuri verzi, cu o pantă pronunţată, acoperă în mod strategic 1 700 mp, cu scopul de a reduce efectul de încălzire, precum şi de a oferi o identitate vizuală proiectului, cu trimitere la câmpurile din apropiere, unde adesea pot fi văzute şi animale.


Avem de-a face cu un proiect puternic, autentic BIG, ce aduce în prim-plan structuri şi abordări inovatoare, împingându-i – sperăm – şi pe alţi arhitecţi către o reconsiderare a locuirii colective.
(Text: Viorica Buică, Foto: Jens Lindhe)
SURSA: iglooblog
Articol publicat în numărul 107 (noiembrie 2010) al revistei igloo.

Citiţi pe aceeaşi temă: Tree Hotel; Ravensbourne College din Londra.

MACRO. Proiect nominalizat la WAF

World Architecture Festival 2011 şi-a anunţat finaliştii iar pe listă se află o serie de proiecte prezentate în revista igloo în ultimul an. Primul din serie: Museum of Contemporary Art of Rome (MACRO).

Proiect nominalizat la WAF 2011, categoria Culture.
Proiect: SARL ODILE DECQ & BENOÎT CORNETTE ARCHITECTES URBANISTES
Responsabil de proiect: Giuseppe Savarese

După o lungă perioadă în care intervenţiile moderne au lipsit aproape cu desăvârşire din Roma, administraţia a decis că legendara capitală are nevoie de o serie de repere culturale noi. Oferind, prin concurs, misiunea de a le construi unor arhitecţi de renume s-a încurajat, ce-i drept, o anumită spectaculozitate a proiectelor, dar cu un garant al calităţii spaţiilor rezultate. Şirul a fost deschis de muzeul Ara Pacis semnat de Richard Meier, iar anul acesta au fost inaugurate alte două muzee importante: MAXXI (Muzeul Artelor secolului XXI) realizat de Zaha Hadid şi MACRO (Muzeul de Artă Contemporană al oraşului Roma) proiectat de Odile Decq. Urmează în curând centrul de evenimente al lui Massimiliano Fuksas, supranumit de locuitori „Norul”.

Inaugurarea destul de apropiată în timp şi faptul că ambele muzee sunt proiectate de două celebre femei-arhitect au făcut ca MAXXI şi MACRO să fie prezentate adesea prin comparaţie, deşi sunt despărţite de scara proiectului, de bugete şi de abordarea conceptuală. Cum despre MAXXI puteţi citi chiar în primele pagini ale dosarului dedicat muzeelor din numărul 108-109 al revistei igloo, voi vorbi aici despre MACRO – un muzeu cu o înfăţişare cuminte, aproape sobră pe afară, dar care se dezlănţuie la interior în spaţii senzoriale, cu transparenţe, texturi şi culori puternice.

Arhitecta franceză Odile Decq şi-a mărturisit admiraţia faţă de atmosfera barocă a Romei, faţă de haosul fermecător ce o caracterizează, cu pieţele publice şi terasele ascunse. Crezând totodată în necesitatea dezvoltării unui oraş în chiar spiritul identităţii sale, fără imitaţii ieftine, a dorit să integreze noul muzeu de artă contemporană ţesutului local şi să-l ofere locuitorilor: a reuşit tocmai prin definirea sa (şi) ca promenadă urbană. A speculat înălţimile diferite ale spaţiilor interioare, impuse prin temă, şi a creat o reţea de terase prietenoase care se prelungesc până în stradă, permiţându-le trecătorilor să le acceseze fără a intra propriu-zis în muzeu. Odată ajunşi aici însă, prin intermediul unor suprafeţe vitrate, aceştia au ocazia să surprindă crâmpeie din viaţa muzeului şi pot fi tentaţi să-l viziteze – o invitaţie mai puţin conformistă, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Odile Decq.

Situat în nord-estul oraşului, în cartierul Nomentana, care este caracterizat printr-un ţesut dens, cu insule aliniate către stradă, MACRO a fost nevoit să preia o parte din structura unei foste braserii/berării Peroni, declarată obiect de patrimoniu. Chiar dacă nu este adeptă a acestui tip de conservare, Odile Decq a respectat regulile oraşului, păstrând pereţii exteriori ai vechii clădiri pe trei dintre laturi, şi a ales să dea frâu liber creativităţii în interioare. Corpul din beton, sticlă şi oţel al noului muzeu este vizibil doar într-unul dintre colţuri, unde se află şi intrarea principală, dinspre strada Nizza. Pe aici se ajunge în foyerul negru, unde privirea este captată de volumul sculptural de mari dimensiuni, roşu aprins, care adăposteşte auditoriumul cu 200 de locuri. La o înălţime de patru metri, o serie de pasarele transparente traversează spaţiile şi oferă dinamism percepţiei. În plus, materialele de finisaj – lemn, metal, conglomerate – au fost tratate cu răşini speciale pentru un efect omogen, satinat, care să potenţeze simţurile. Toate acestea vin într-un oarecare contrast cu sălile de expunere propriu-zise, simple şi albe, doar cu mici variaţiuni de unghiuri. Spectaculozitatea ansamblului vine şi din tratarea cu atenţie a tuturor detaliilor până la conceperea şi proiectarea personalizată a întregului mobilier şi a accesoriilor: scaunele din amfiteatru şi din cafenea au fost realizate împreună cu Poltrona Frau, sistemele de iluminat din spaţiul public de lângă fântână şi din restaurant – împreună cu Luceplan, iar lavoarul impresionant, din răşini albe şi transparente, echipat cu senzori de mişcare şi care se aprinde şi se face roşu la curgerea apei a fost de asemenea conceput special pentru acest loc.

Îndrăzneţ până la a fi provocator din punct de vedere vizual (ceea ce i-a determinat pe unii critici să afirme că face concurenţă lucrărilor de artă din sălile de expunere), surprinzător în detalii şi totuşi perfect coerent ca ansamblu, MACRO explorează diversele dimensiuni ale spaţiilor publice, redefinindu-şi rolul social. (Viorica Buică)
Foto: © Georges Fessy
Articol publicat în numărul 108-109 (decembrie 2010 – ianuarie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog

Mandarin Oriental, Barcelona

Proiect de arhitectură: Carlos Ferrater, Juan Trias de Bes.
Proiect de amenajare: Studio Urquiola.

Puţine oraşe şi-au valorificat arhitectura într-un mod atât de complex şi profund modern precum Barcelona, înţelegând potenţialul economic al turismului, dar şi necesitatea de a transmite o identitate. Şi nu mă refer în primul rând la clădirile-muzeu ale lui Gaudi sau la emblemele arhitecturii contemporane, cât mai ales la numeroasele construcţii sau zone urbane recuperate, regândite şi refuncţionalizate, care dovedesc că oraşul este viu, dinamic şi într-o continuă, dar inteligentă, transformare. Cunoscutul bulevard Passeig de Gracia, una dintre cele mai frecventate zone ale Barcelonei, ne oferă un exemplu recent: transformarea unui sediu de bancă, cu arhitectură monumentală de inspiraţie fascistă, într-un hotel de lux, cu spaţii semi-publice spectaculoase vizual şi interioare cosmopolite, reinventând conceptul de „Grand Hotel”.

Înainte ca designerul Patricia Urquiola să primească mână liberă pentru amenajarea noului hotel din prestigiosul lanţ Mandarin Oriental, spaţiul clădirii construite în 1955 a fost reconceput şi pregătit de arhitecţii catalani Carlos Ferrater şi Juan Trias de Bes, în echipa de concurs (organizat în 2003) existând şi doi arhitecţi români – Radu Negulescu şi Justin Baroncea.

Una dintre ideile principale ale proiectului a fost deschiderea clădirii către oraş: atriumul central, care parcurge înălţimea a zece etaje, comunică direct cu strada printr-o pasarelă înclinată, iar de aici vizitatorii, chiar dacă nu sunt cazaţi în hotel, pot accesa spaţiile comerciale sau de relaxare, precum şi frumoasa grădină Mimosa proiectată de peisagista Beth Figueras. Cu o suprafaţă de 660 mp şi dotări moderne, confortabile, această grădină-terasă a devenit repede una dintre comorile ascunse ale Barcelonei.

Trecerea de la o clădire cu funcţiuni financiare la una comercială şi turistică nu a fost deloc uşoară, dar la final spaţiile sunt distribuite armonios şi acoperă toate necesităţile unui hotel de lux: pe cele două nivele ale subsolului sunt distribuite pe de o parte instalaţiile, spaţiile de depozitare şi spaţiile necesare personalului, iar pe de alta un centru spa, cu o suprafaţă generoasă şi numeroase facilităţi; la parter se află spaţiile de recepţie, foaierul, un restaurant şi un bar care ocupă în total 1 300 mp; la etajele 1-8 se găsesc cele 98 de camere, iar la etajul 9 a fost amenajat un apartament prezidenţial; terasa de pe acoperiş găzduieşte şi o piscină descoperită.

Mandarin Oriental Barcelona a fost pentru Patricia Urquiola primul proiect de amenajare de mari dimensiuni şi s-a dovedit un debut mai mult decât promiţător în această direcţie. Hotărâtă, dedicată şi extrem de creativă (calităţi care au adus-o de altfel printre cei mai apreciaţi designeri ai momentului), Urquiola a reuşit să creeze pentru acest hotel o identitate care rezonează cu cea a oraşului mediteraneean, dar care integrează totodată standardele şi spiritul oriental al lanţului de care aparţine, într-un amestec complex de adecvare şi opulenţă.

Fiecare detaliu a fost atent urmărit şi rezolvat, multe dintre piesele utilizate în amenajare fiind create de Urquiola special pentru aceste spaţii sau adaptate, dintre piesele din ani anteriori, cu ajutorul unor firme celebre precum B&B Italia, DePadova, Flos sau Moroso. Alături de mobilierul ce-i poartă semnătura se găsesc creaţii ale altor designeri renumiţi precum Achille Castiglioni, Eero Saarinen, Hans J. Wegner, Piero Lissoni sau Jordi Miralbell.

Camerele de hotel sunt amenajate în nuanţe de alb şi bej şi combină mobilierul de avangardă, modern, cu preţioase detalii orientale.

Spaţiile propriu-zise de cazare se completează cu băile de dimensiuni generoase, cu cabine de duş decorate cu mozaic colorat Mutina şi Bisazza, având aspectul unor cutii magice.

La mezanin, barul The Banker’s oferă o atmosferă mai sobră, cu tentă business, recuperând din spiritul funcţiunii anterioare, în timp ce restaurantul Moments, condus de bucătarul Carme Ruscalleda, impune o imagine elegantă, preţioasă, cu accente de auriu şi chihlimbar.

Centrul spa, care ocupă fosta trezorerie a băncii, se remarcă printr-o estetică minimalistă şi a reuşit, prin culori, texturi şi lumină, să devină o veritabilă oază de relaxare. Însă punctul de maximă forţă al amenajării îl constituie restaurantul şi lounge-ul Blanc, situate chiar în inima clădirii: mobilierul conceput în exclusivitate pentru aceste spaţii este pus în valoare de lumina naturală generată de atrium, care stabileşte de altfel şi o legătură directă cu oraşul. În plus, printre mese, pentru a oferi un oarecare sentiment de intimitate şi a delimita spaţiile, coboară o uriaşă „perdea” metalică, subliniind – încă o dată – puterea designului de a crea scenarii, poveşti.

Mandarin Oriental a câştigat, la sfârşitul anului 2010, titlul de Best of the Best în cadrul European Hotel Design of the Year Award. Printre celelalte proiecte recompensate se numără şi Michelberger Hotel din Berlin (Studio Aisslinger), acesta câştigând premiul Best Café, Nightclub or Lounge.

Premiul pentru amenajarea camerelor de oaspeţi (Best Suite) a revenit biroului MKV Design, pentru hotelul The Romanos din Costa Navarino, Grecia.

La categoria Conversion of an Existing Hotel Building a fost premiat proiectul NH Porta Rossa din Florenţa, parte a lanţului internaţional NH Hotels.

Pentru a vizualiza toate premiile European Hotel Design Awards 2010, puteţi accesa link-ul de mai jos. http://www.thesleepevent.com/welcome-awards
(Text: Viorica Buică, Foto: © Mandarin Oriental)
Articol publicat în nr. 101 (aprilie 2010) al revistei igloohabitat&arhitectură.
SURSA: iglooblog