Zece ani de gratuitate în muzeele britanice: o idee bună, până la urmă?

Păstrarea gratuităţii în muzeele naţionale din Marea Britanie costă statul 52,5 milioane € anual, sau aproximativ 423 milioane € în total, de la intrarea în vigoare a hotărârii, în 1999. Secretarul de stat pentru cultură, Jeremy Hunt, a făcut publice aceste cifre la aniversarea a zece ani de la introducerea accesului gratuit în muzee, anunţând că intenţionează să ofere în continuare fonduri pentru păstrarea acestui statut.

Presa britanică se întreabă cât mai poate fi păstrat accesul gratuit universal, în condiţiile în care coaliţa de la guvernare şi-a asumat obligaţia de a reduce deficitul bugetar al ţării, care a ajuns la peste 10% din produsul intern brut în 2010.

Susţinătorii accesului gratuit subliniază succesul acestei măsuri, în ceea ce priveşte numărul de vizitatori. În muzeele din toată ţara, rata de frecventare a crescut cu 51% din 2000, precum arată statisticile. Vizitatorii fac parte, în general, din clasa de mijloc, iar mulţi dintre cei din muzeele din Londra sunt turişti. Mulţi sunt de părere că aceştia îşi pot permite să plătească o sumă, la fel cum o fac pentru numeroasele expoziţii temporare, precum Leonardo la National Gallery (19 €, până în 15 februarie), Lucian Freud la National Portrait Gallery (17 €) sau Gerhard Richter la Tate Modern (15 €).  Accesul gratuit a sporit numărul de vizite, încurajând un public care ar fi fost într-altfel îndepărtat chiar de o taxă redusă de acces. Numărul de vizitatori provenind din medii dezavantajate a ajuns la 2,5% din numărul total înregistrat de British Museum şi 5% la Victoria and Albert.

Aproximativ 50 de milioane de vizitatori se bucură anual de 50 de muzee gratuite în Marea Britanie. Dintr-un calcul sumar, reiese că s-ar putea strânge 150 milioane €, dacă jumătate din aceşti vizitatori ar plăti 6 € de persoană, un buget de folos pentru directorii care se zbat să echilibreze bugetele.

Taxa de acces este improbabil să revină, pentru că există un conses în susţinerea gratuităţii, între directorii muzeelor. În anii ’90, opiniile erau împărţite, unii fiind de părere că instituţiile devin mai orientate asupra vizitatorilor, atunci când aceştia sunt consideraţi clienţi, fiind încurajate de asemenea să adopte modernizări şi un marketing mai bun.
Citiţi articolul complet în The Art Newspaper.
SURSA: Artmark

O spectaculoasă halbă în colecţia V&A

O halbă de jad, încrustată cu aur şi împânzită cu rubine şi smaralde, o piesă foarte rară din arta otomană, a fost achiziţionată de către Victoria and Albert Museum (V&A), din Londra.

Halba a fost iniţial făcută pentru un sultan otoman, în secolul al XVI-lea-lea, în capitala imperială din Istanbul. Un număr limitat de astfel de obiecte au fost produse, acesta fiind primul exemplu expus publicului, care introduce vizitatorul în lumea formelor utilitare din viaţă de zi cu zi transformate în piese de lux.
Piesa a fost cumpărată de V&A din Fondul de Artă, muzeul oferind suma de 220,000 de lire spre cumpărare, sumă la care s-a adăugat o contribuţie din partea Fundaţiei Wolfson. Halba a costat în total suma de 477,500 £.

Halba este un exemplu spectaculos a modului în care civilizaţia otomană transforma obiecte uzuale, conferindu-le preţiozitate, pentru a fi folosite de clasele sociale înstărite. Forma sa este bazată pe vasele de băut indigene, folosite pentru o varietate de băuturi, inclusiv boza, o băutură obţinută din mei fermentat, preferată în nopţile de iarnă deosebit de reci din Anatolia şi din Balcani. Cu toate acestea, piesa achiziţionată de faimosul muzeu britanic, în loc de lemn sau piele, cum sunt realizate majoritatea obiectelor din această perioadă, este decorată cu jad, pietre semipreţioase care erau importate la costuri foarte ridicate de la o mare distanţă, din Asia Centrală.
În anul 1560, Imperiul Otoman a fost una dintre puterile mari a lumii. Sultanii au domnit, timp de mai multe decenii, peste o mare parte din regiunile estice şi vestice, stăpânind Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km², regiuni de unde au împrumut idei artistice. Creativitatea, dinamismul comercial, imaginația pe tărâm financiar sau politic şi modernizarea au jucat un rol esenţial în dezvoltarea economiilor pre-industriale din Europa. Supremaţia lor regională se manifestă printr-o viață culturală foarte bogată și colorată, prin adoptarea formelor locale şi recrearea lor în materiale de lux.
Acestă halbă are o formă specială şi distinctă prin linia ei „pântecoasă” în faţă şi plată în spate, sugerând faptul că a fost inspirată după un prototip realizat tradiţional din piele. Este decorată cu un fel de mozaic şi fir de aur, cu inserţii de piatră preţioasă, aranjate într-un model floral. Acesta era un obicei prin care obiectele de toate tipurile, în urma decorării lor cu rubine sau alte pietre preţioase, deveneau piese de lux. În jurul anului 1800, producţia de halbe împodobite cu accesorii de aur în stil rococo a continuat, o particularitate fiind montarea în jurul piciorului a firului din aur,  iar buza, capacul şi mânerul sunt curbate.

Sir Mark Jones, director al V&A, a declarat: „Această halbă este un splendid exemplu de artă otomană. Nu este nimic asemănător în V&A sau în orice altă colecţie naţională din Marea Britanie. Obiectul, este un fericit exemplu al artei din Orientul Mijlociu şi de Est, care a intrat în colecţia noastră şi este, totodată, una dintre cele mai importante piese din lume ce ne va ajuta să ilustrăm povestea Imperiului Otoman din veacul al XVI-lea”.
Istoricul de artă Stephen Deuchar, director al Fondului de Artă, afirma în completare: „Acestă frumosă halbă merită să fie admirată de cât mai multă lume şi suntem încântaţi că va fi prezentă în expoziţia permanentă a muzeului V&A. Sperăm, cât mai mulţi oameni să aibă posibilitatea să vină şi să vadă această piesă, care te entuziasmează prin detaliile decorative şi te fascinează prin istoria ce se ascunde în spatele ei”.
SURSA: The ArtFund (Traducerea textului Grigore Roibu)

Alessio Tasca – fascinaţia formelor produse cu extrudorul

Un scurt portret
de Pietro Elia Maddalena

În cele mai multe ţări vorbitoare de limba engleză, o caracteristică de bază a ceramicii moderne de artă a fost atitudinea antiindustrială. Chiar şi în zilele noastre mulţi artişti ceramişti lucrează şi trăiesc departe de zonele industriale, arătând o anumită rezervă faţă de acestea. În contrast cu cele enunţate mai sus, în Italia ceramica de artă şi cea industrială par să fi crescut una lângă cealaltă în locuri ca Faenţa, Albissola şi Bassano del Grappa.

John V.C. Mallett de la Victoria and Albert Museum din Londra (Muzeul V&A) spune că a-l vedea pe Tasca la lucru printre extrudoarele sale înseamnă: „a înţelege acea plăcere şi bucurie tipică italiană legată de mecanisme, care l-a determinat pe Marinetti să compare în manifestul său futurist o maşină de curse cu Victoria de la Samotrache, bineînţeles, în detrimentul celei din urmă”. Fascinaţia pentru mecanisme a artiştilor italieni datează încă de pe vremea Renaşterii, iar pentru Tasca, un instrument de producţie este un factor pozitiv în creaţie. Dar, un tub extrudat nu este o operă de artă. Pentru a-l transforma într-o lucrare de artă trebuie să-l manipulezi şi cumva să-i distrugi perfecţiunea mecanică prin intervenţia facultăţilor umane.

Tasca (născut în 1929) a studiat la institutele de artă de la Nove, Veneţia şi Florenţa. Provine dintr-o familie de olari şi a început să lucreze cu lut de timpuriu, la început împreună cu fraţii săi (producţie de panouri mari din majolică colorată şi elemente figurative în stil modern), apoi în propriul său studio, care în timpul anilor ’60-’70 a devenit un important loc de întîlnire pentru artişti. Era perioada în care Gino Ponti vizita şi explora idei noi în acel areal şi când recunoaşterea internaţională a revistei Domus se afla la apogeu.
Talentat, rebel, inventiv, atent la propria sa cultură şi la evenimentele internaţionale, la sfârşitul anilor ’60, Tasca a descoperit în extrudor (un vechi utilaj industrial mecanic) un companion de lucru pentru producţia sa extrem de prolifică. O idee inventivă care reprezenta un proces creativ unic în care metodologiile de lucru ale „designului industrial” (proiectat pentru producţia industrială) şi calităţile meşteşugăreşti s-au contopit. A urmat mai mult de un deceniu, timp în care ideea producţiei de serie mică conformă cu credinţele etice şi ideologice ce sacrifică ideea de artă în beneficiul valorilor meşteşugăreşti, a predominat în creaţia lui Tasca.
Producţia acelor ani, susţinută de un număr mare de colaboratori, era prezentă în mod semnificativ pe scena designului italian şi european. Muzeul V&A, printre alţii, a început să-i cumpere creaţia.

La începutul anilor ’70 Tasca şi-a cumpărat un extrudor mare. Explorările formelor sculpturale ale anilor anteriori au căpătat o nouă inventivitate şi au deschis noi orizonturi ale creativităţii. Însă, vor trece încă 10 ani până când să continuie acest proces. S-a dedicat trup şi suflet excavaţiilor arheologice legate de un atelier de olărit din secolul al XVI-lea. Un volum de muncă uriaş, constând din săpături, restaurări şi catalogare a unor lucrări uitate de secole, la care a muncit practic singur.
Anul 1986 a reprezentat un salt important al operei sale sculpturale. A construit o „maşinărie” de mărime impresionantă (cu diametrul de 1 metru) capabilă să extrudeze argilă tare, vertical, prin şabloane uriaşe care pot fi mutate doar cu ajutorul unor motostivuitoare. Lucrând mulţi ani cu tehnica extrudării şi producând ceramică utilitară şi-a dezvoltat o nouă manualitate, bazată pe capacitatea de a crea instantaneu, ghidând lutul care iasă din şabloane.

Noul extrudor a deschis posibilitatea realizării unor lucrări monumentale, în care Tasca intervenea apoi cu sârmă de oţel, cu tăieturi şi fracturări. Argila (gresie stoneware) era puternic şamotată şi colorată în masă, cu diferite nuanţe pământoase, în timp ce lucrările reprezentau enorme fragmente, ruine, totemuri şi sfere.
Aceste enorme fluide de lut sugerează o nouă ipoteză plastică a structurilor tetragonale, aşezate solid în acelaşi loc pe pământ (solidely collocated on the ground). Alessio Tasca modifică corpul formelor extrudate, sugerând o dublă mişcare, de la format la neformat (şi înapoi), coexistenţa ascensiunii şi căderii, a pozitivului şi negativului: rezultatul este o permanenţă clasică a contrariilor, ambele legate de inevitabila lor coexistenţă.
Dacă dorim, putem încerca să sintetizăm într-o frază opera lui creată cu extrudorul, purtând două faţete ale aceleiaşi medalii. Cornovaso este doar un fragment (memorie) al acelei forme perfecte care a fost, la care putem doar face aluzie prin imaginaţie, singura posibilitate de a evoca (într-un sens negativ) încântarea şi plenitudinea.

Pietro Elia Maddalena este fondator şi director al La Meridiana, International Centre of Ceramics in Tuscany.
Articol publicat în Ceramics Art and Perception nr. 78/ 2009.
(Traducerea textului: Koncz-Münich András)

Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice

Muzeul Victoria şi Albert din Londra este cel mai mare muzeu de artă decorativă şi design din lume. Acesta conţine colecţii permanente însumând peste 4,5 milioane de exponate. Instituţia poartă numele prinţului Albert şi al reginei Victoria. Muzeul a fost fondat în anul 1852 şi astăzi are 145 de galerii de artă care adăpostesc 4 milioane de obiecte.

Colecţia muzeului cuprinde exponate lucrate de-a lungul a 5000 de ani, din timpurile străvechi până în zilele noastre. Exponatele provin din Europa, America de Nord, Asia şi Africa de Nord. Printre cele mai valoroase exponate sunt cele aparţinând artei europene, până în anul 1600, la care se adaugă o colecţie de haine şi o galerie de Frank Lloyd Wright. Muzeul este sponsorizat de Departamentul de Cultură, Media şi Sport din Marea Britanie. Intrarea este liberă. În anul 2006 muzeul a avut 2,4 milioane de vizitatori. Este interesant faptul că muzeul are un total de cinci hectare şi 13 km de coridoare transformate în galerii. Suprafaţa totală a muzeului este de 45.000 de metri pătraţi.

Muzeul Victoria şi Albert are cea mai cuprinzătoare colecţie de obiecte ceramice din lume. Acestă colecţie surprinde evoluţia obiectelor ceramice din cele mai vechi timpuri (3500 î.Hr.) până în prezent, oferind publicului pentru vizionare peste 3000 de piese. Bogată şi deosebită este colecţia de ceramică din Asia, Orientul Mijlociu, De Est şi Europa. În jur de 26 de mii de fragmente ceramice nu sunt expuse publicului, acestea fiind material de studiu pentru cercetători.
Proiectele de renovare au creat cel mai important centru naţional şi internaţional pentru înţelegerea şi studiul ceramicii, precum şi o colecţie care este de neegalat.

Galeriile muzeului prezintă o „istorie a lumii” prin intermediul producţiei de ceramică, subliniind legătura dintre artele focului şi importanţa utilitară, estetică sau culturală a obiectelor din diferite culturi şi perioade. Piesele de poterie evocă o experienţă „din spatele scenei”, sub forma unei „enciclopedii” a întregii istorii de producţie ceramică şi a secretelor care au stat în umbra acestei aventuri a omului, în întâlnirea sa cu o forţă care îl înspăimânta – focul. Muzeul prezintă, prin intermediul unor vitrine, maiolica Renaşterii italiene, ceramica franceză, spaniolă şi engleză sau ceramica din secolul al XVII-lea şi al XIX-lea. Aceste colecţii au fost formate de-a lungul mai multor decenii, de multe ori cu achiziţia unor colecţii imense, private, dar de cele mai multe ori treptat, cu migală şi, uneori, în momente dificile din punct de vedere financiar. Elementul central al acestei colecţii, care ilustrează apogeul ceramicii europene, este un vas francez din porţelan montat pe un suport din bronz aurit, pictat cu o abundenţă de flori viu-colorate (foto 2).

O galerie separată este dedicată materialelor ceramice şi evoluţiei diferitelor tehnici care au dus la industrializarea ceramicii. Există o serie de camere mici, destinate unor expoziţii temporare ce ilustrează schimbarea conceptului de producţie ceramică, care devine treptat, în secolul al XX-lea, o disciplină majoră în cadrul artelor internaţionale contemporane. Colecţiile destinate studiului ceramicii din secolul al XX-lea includ o zonă de atelier, unde tehnicile pot fi demonstrate şi vizitatorii pot face diverse obiecte, pe care apoi le pot decora şi chiar arde.
Noi săli de expoziţie au fost finanţate printr-o donaţie Headley Trust şi al lui Sir Timothy Sainsbury, împreună cu sprijinul generos de la DCMS / Wolfson Muzee şi alţi donatori privaţi.
Galeriile proiectate de Stanton Williams sunt situate la ultimul etaj al muzeului. Noul design a relevat un frumos plafon în jurul căruia sunt amplasate instalaţiile ceramice aparţinând artistului Edmund de Waal, intitulate „Semne şi minuni” (foto 3). (Grigore Roibu)
Citiţi pe această temă: Muzeul din Faenza; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Muzeul Ceramicii Sèvres; Fundaţia Keramion.