Mereu, surprinzătorul Brauner

Terminasem de adresat domnului Samy Kinge cele cîteva întrebări ale interviului. Eram mulțumit că reușisem o plăcută conversație despre relația lui cu opera lui Brauner. Mulțumindu-i călduros pentru amabilitate, mă pregăteam să-mi iau rămas-bun. Schimbăm cîteva cuvinte despre efervescența evenimentelor expoziționale din acest început de noiembrie.

Îi spun că am vizitat expoziția Munch de la Pompidou, ca și pe cea a familiei mecena Stein, de la Grand Palais, sau pe cea a unui vechi maestru, fascinantul Fra Angelico, de la muzeul Jacquemart-André și, de asemenea, despre intenția de a merge la Palatul Luxemburg, pentru a vedea expoziția Cézanne et Paris.
Nici eu nu am văzut-o pe aceasta. Celelalte, cu adevărat, minunate! Mai rămîi cîteva zile, am înțeles, și atunci nu-ți va scăpa nici aceasta. Dar expoziția Brauner ai vizitat-o?” Brauner?!?! Brauner? – spun eu, extrem de mirat. Zîmbind, îmi spune plin de satisfacție: „Da, da, chiar Brauner! Sînt piese foarte frumoase și foarte importante. Trebuie neapărat s-o vizitezi!”. Se uită la ceas: „De fapt, și acum ar mai fi timp, mai ai o oră la dispoziție. Nu e departe de aici. Cu metroul pînă la Champs-Élysées-Clemenceau, apoi, în giratoriu la stînga, pe rue Matignon, o stradă cu multe și impozante galerii. Stai puțin!”. Se întoarce de la ușă pînă la birou, trage un sertar și începe să caute. După un minut, se întoarce cu o invitație a galeriei Malingue: „Voilà! 26, Rue Matignon – galeria Malingue. Alors, à bientôt!

Două bannere generoase anunță evenimentul Brauner. Pășesc cu dreptul. În prima sală, lucrări de mare interes. Desene, dar și pictură relevantă pentru opera sa: o lucrare de mari dimensiuni, din 1934, Morfologia omului, care a figurat chiar în prima sa expoziție pariziană. Sînt fascinat. Da, dar nu este doar atît. Urmează o a doua sală numai cu pînze. Ce picturi! Ce bijuterii! Unele de mari dimensiuni. Pur și simplu, nu-mi vine să cred că pot vedea asemenea minunății. Parcă am în față impresionantul volum al lui Didier Semin, despre colecția Filipacchi, în care există o bogăție de imagini ale surprinzătoarei lumi brauneriene. Nu ai oricînd o asemenea fericită ocazie să te întîlnești cu opera unui mare artist și, mai ales, cu un număr atît de mare de lucrări prezentate și într-o asemenea structură expozițională.

Aș putea spune că mă simt răsfățat. Anul acesta am văzut multe lucrări ale artistului. Dacă recapitulez, sînt destule la număr.Douăzeci și patru, la expoziția de la Amsterdam, Pictori evrei români de la Dada la Suprarealism (1916-1940), apoi șapte piese la galeria Fischer din Luzern, unde, între altele, exista și un autoportret al lui, necunoscut, în care tema era, de asemenea, ochiul, intitulat Autoportret cu ochiul înlăcrimat, a cărui imagine mă urmărește de atunci. Alături, se afla o lucrare constructivistă, avînd în centru revista Punct.
Pe lîngă acestea, am mai văzut două piese excepționale la o galerie geneveză, în cadrul Art Basel 42, celebrul tîrg de artă. Dacă mai adaug și lucrările din cele două expoziții de la noi, Pictori evrei și Holocaustul de la Muzeul Național de Artă sau cea de la Muzeul Literaturii Române, Brauner și însoțitorii, pot afirma că bilanțul este mai mult decît onorabil.

Mă învîrt ca un titirez prin galerie. Fără îndoială, luni voi repeta vizita! Splendorile acestea trebuie să se întipărească bine pe retină și, bineînțeles, pe scoarță. Sînt atîtea elemente ale artei brauneriene care nu trebuie să scape celui îndrăgostit de opera sa, mai ales astăzi, cînd apar atîtea lucrări contrafăcute. Aproape săptămînal descopăr cîte o făcătură. Dar să nu discut despre acest aspect acum, cînd mă aflu în această grădină cu flori roditoare, înmiresmate.

Am plăcerea să îl cunosc și pe patronul galeriei, domnul Olivier Malingue, un personaj tînăr, distins și foarte amabil. Nici nu se putea altfel! Atunci cînd ai o galerie pe rue Matignon, staiful contează. De fapt, conduce galeria cu sora sa, Eléonore, o tînără și distinsă doamnă, excepțional de bine în rol. Ambii, împreună cu încă un frate, continuă o tradiție începută în urmă cu jumătate de veac de tatăl lor, Daniel Malingue, iar această expoziție marchează jubileul cincantenar.
Există și un scop caritabil, banii rezultați din vînzarea catalogului vor fi vărsați într-un fond de cercetare pentru combaterea cancerului. Minunat! Tinerii continuă tradiția familiei. Un adevărat careu de ași!

Așadar, un schimb de impresii cu domnul Olivier Malingue, care-mi oferă un catalog al manifestării. O piesă splendidă, cu legătură în pînză, avînd excelente și generoase reproduceri color. Îi ofer, la rîndu-mi, catalogul Brauneriana și afișul cu cele cincizeci și patru de afișe pe care le-a prezentat în expoziție. Este foarte încîntat. Îmi spune că ei, din păcate, nu au făcut un afiș. Cinstit să fiu, îmi pare foarte rău că nu există un afiș. Oricare dintre lucrările expuse ar fi fost reprodusă pe afiș, ar fi fost o mare realizare. Dar, asta este… n-a fost să fie!

Luni, dar și marți, revin. Intru din nou în acest adevărat sanctuar braunerian. Vă dați seama că numai o galerie de mare prestigiu poate organiza o asemenea expoziție. Galeria Malingue are în depozitele sale mulți maeștrii ai impresionismului, nabiști, foviști, pictori de la Pont Aven, cubiști și, bineînțeles, suprarealiști. Acum însă s-au oprit asupra operei compatriotului nostru, Brauner.
Cariera acestui subtil pictor cu o imaginație vulcanică, instalat la Paris în 1930, cucerește din ce în ce mai mult publicul de pe întreg globul prin viziunea originală asupra lumii, fapt ce i-a surprins chiar și pe suprarealiști, care l-au primit, de îndată, cu entuziasm în grupul lor. Chiar André Bréton i-a deschis expoziția din 1934, de la galeria Pierre, ceea ce pentru un pictor de treizeci de ani, de curînd stabilit în Orașul Luminilor, nu era un lucru chiar la îndemînă. Fascinat, a notat: „imaginația la Brauner este violent dezlănțuită”.

Brauner, conștient de valoarea sa picturală, scria în catalogul expoziției sale din 1954, de la New York: „Iubiți-mi pictura, pentru că este nocturnă, pentru că e fascinantă, pentru că e lirică, pentru că e magică, ermetică, atrăgătoare, fascinantă, nebunatică, încîntătoare, fantastică, misterioasă, neliniștitoare, pentru că reprezintă un mod de a visa, pentru că se pretează unei contemplații fără de sfîrșit”.

Este de neînchipuit diversitatea tematică a acestor lucrări de mare originalitate, care exercită asupra privitorului o senzație copleșitoare, de parcă te-ar zdrobi. Aceasta tocmai pentru că în varietatea tematică abordată există o unitate, pe care chiar pictorul o denumește dialectică. De fapt, un exeget al său, Sarane Alexandrian, pe care am avut prilejul să-l urmăresc într-o conferință, cu cîțiva ani în urmă, în cadrul unei manifestări Brauner organizate la București de Institutul Cultural Român, prezenta următoarea concluzie: „Brauner are geniul metamorfozelor”.
Pictura sa, aș putea spune, dezvoltă o nesfărșită gamă a mutațiilor motivelor, ceea ce, pînă la urmă, îți poate sugera că privești lumea prin ocheanul unui caleidoscop. Totul pare foarte simplu, la prima vedere. Și poate că așa și este, dacă ne gîndim la ceea ce însuși artistul afirma: „pictura mea este autobiografică. Ea îmi povestește viața. Viața mea este exemplară, pentru că este universală”.
Revenind la aspectul esențialmente dialectic sub care se înscrie pictura sa, Brauner afirma în 1946, într-o scrisoare către André Breton: „ea se distinge prin ea însăși, ea rămîne suprarealistă noncondiționat în fața unui raționalism moribund”.
În expunere se află o serie emblematică pentru această perioadă plină de greutăți și de căutări continue, frămîntată de iuțeala cu care s-au petrecut evenimentele din viața sa, ca și de contextul social-politic al momentului. Astfel, apare personajul acela burtos și mustăcios, genul bancherului jandarm, coborît parcă din Kafka ori Jarry sau, de ce nu, din scrierile prea puțin cunoscute ale lui Urmuz. Acest „Domn K” cu transformări hazoase și ezoterice va fi multiplicat în Morfologia omului, pictată în 1934, lucrare încă poate prea puțin cunoscută și insuficient comentată.
Care sînt, în fond, calitățile acestui pictor? – se întreba Sarane Alexandrian. Exegetul său dădea un răspuns simplu: „o excepțională libertate de exprimare și o bogăție inventivă a subiectelor”.

Cu sufletul răvășit de puternica impresie, mă despart greu de acest mare spectacol care s-a desfășurat în fața privirii mele. Este amprenta artistului, a cărui operă plină de mister dezvăluie o lume a lui, integrată într-o lume a noastră, a tuturor, un adevărat manifest al unei arte veșnic noi, pe care Brauner a cultivat-o în întreaga sa creație și despre al cărei rol el însuși afirma profetic: „artistul este proclamatorul”! (Florin Colonas)
Expoziţia poate fi vizitată până pe data de 17 decembrie 2011.
SURSA: Observator Cultural

De la Dada la Suprarealism

Jewish Historical Museum din Amsterdam a deschis pe data de 1 iunie 2011 o expoziţie ce urmăreşte activitatea artistică a avangardei româneşti, expoziţie intitulată: „De la Dada la Suprarealism”, cu peste 70 de lucrări realizate în  perioada 1910 – 1938.

Cele mai multe din aceste creaţii nu au mai fost expuse niciodată în Olanda sau în afara României. Expoziţia se poate vizita online pe  Europeana. Turul virtual este disponibil în mai multe limbi şi prezintă o selecţie de lucrări din expoziţia de la JHM. De asemenea, programul cuprinde o opţiune de zoom, care permite vizionarea unor detalii spectaculoase în imagine.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, lumea artei a fost luată cu asalt de experimentalismul neînfricat al mai multor artişti evrei din România: Tristan Tzara (1895-1962), Victor Brauner (1903-1966), Marcel Iancu (1895-1984), Max Herman Maxy (1895-197), care împreună cu artistul român Arthur Segal (1875-1944) au dus la formarea unei mişcări influente de avangardă, contribuind la apariţia unor curente artistice în Europa, cum ar fi de exemplu Dada-ismul, Suprarealismul, Abstracţionismul, Expresionismul sau Constructivismul. Expoziţia confirmă importanţa muncii artistice din perioada interbelică de la Bucureşti, activitate culturală ce a influenţat întreaga artă europeană de avangardă. Expoziţia poate fi văzută până pe data de 2 octombrie 2011.
O carte bogat ilustrată (la preţul de 29,95€), însoţeşte expoziţia, fiind disponibilă la JHM Muzeul Shop. Citiţi mai mult aici. Vizitaţi expoziţia aici.

Simbolul militant al lui Brauner

Expoziţia Brauneriana este deschisă la Galeria Galateca a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, între 10 şi 19 mai, în fiecare zi, între orele 11.00-19.00. Vernisajul va avea loc în ziua de miercuri, 11 mai 2011, ora 19.00.

 O expoziţie de afişe reprezintă un eveniment cultural mai puţin obişnuit pe meleagurile noastre. În Occident, dar şi mai aproape de Balcani, există suficiente asemenea manifestări, expoziţii personale sau ale unui grup de artişti preocupaţi de gen, magazine specializate sau licitaţii care au ca unic subiect afişul, tratînd tematic latura culturală, turistică, educaţională, civică, publicitară.
Exista şi la noi, în trecut, în cadrul anualelor de grafică, o secţiune importantă de afiş şi pe lîngă cele predominante, de propagandă comunistă, se aflau şi afişe cu subiecte legate de turism, protecţia muncii sau mama şi copilul. După ce s-a schimbat kalimera, la 23 august 1944, cîntecele de masă şi afişul au constituit principale şi eficiente arme de luptă ale noii orînduiri, puse în slujba clasei muncitoare, pentru zdrobirea vechii, putredei orînduiri burghezo-moşiereşti. Oricum, afişul, în general, prin menirea sa, are o doză militantistă.

De ce o expoziţie de afişe

O expoziţie a afişelor expoziţiilor Brauner, ca şi a celor în care artisul a fost prezent alături de alţii, poate transmite şi ea vizitatorului un asemenea mesaj. De ce? Însuşi Brauner a fost un militant. A încercat şi a reuşit prin arta sa, de o dezarmantă simplitate, prin simbolurile acesteia, să cucerească privitorul. A lucrat neîncetat şi cu toate vicisitudinile sorţii, nu s-a poticnit în creaţia sa, continuîndu-şi ideile cu fermitatea învingătorului.
Să nu uităm de acel nefericit accident petrecut în 1938 cînd, în urma unei încăierări dintre doi prieteni ai săi, Brauner a rămas cu o infirmitate distrugătoare pentru un pictor, pierderea ochiului stîng. Cortexul său însă, cu o privire ciclopică, a decriptat scene din viaţa zilnică, forînd în abisalul cotidianului.
Brauner este un artist a cărui artă cucereşte, un artist despre a cărui operă se vorbeşte din ce în ce mai mult, operă care este din ce în ce mai temeinic studiată şi care deschide cercetătorilor o perspectivă din ce în ce mai atrăgătoare, dar tot atît de plină de greutăţi şi de nenumărate capcane.

 Mi s-a pus inocenta întrebare: de ce o expoziţie de afişe şi nu una cu opere ale maestrului? Fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului şi să facă ceea ce este capabil. Să ne mulţumim, deocamdată, cu ce ne stă la îndemînă! De unde am pornit? Ideea iniţială a fost aceea a organizării unei expoziţii de afişe privind avangarda românească. Ce bogăţii latente zac în această mişcare şi cît de puţin prospectată este ea. Cît de mult au început unii să se intereseze de subiect, iar noi stăm cu mîinile în sîn, aşteptîndu-i pe alţii să ne facă munca, dar să culeagă şi gloria.
Ar fi fost o expoziţie mult prea eterogenă. Vă daţi seama că din acest mănunchi s-a desprins ideea Braunerianei, expoziţie care sper să fie unitară şi să ilustreze o viaţă de artist, de căutări şi de izbînzi plastice. Dar şi aici au intervenit numeroase probleme. Nici nu se putea altfel…
Ceea ce este expus astăzi reprezintă un grupaj de 55 de afişe. Cu siguranţă, subiectul nu este epuizat! Probabil, foarte curînd se vor identifica noi piese. Dar, în momentul de faţă, nu este cunoscută în lume o serie mai completă. Lipsesc afişele expoziţiilor bucureştene din 1926, din aprilie 1935, la Sala Mozart, ca şi a celor pariziene: cea din 1934, la Galeria Pierrot, care s-a bucurat de deschiderea lui André Breton, sau cea din 1939, de la Galeria Henriette.
Afişele acelor expoziţii erau mai mult ca sigur unicate şi făcute chiar de mîna maestrului. Cine ştie ce soartă au avut la închiderea expoziţiei şi să nu ne mirăm dacă, într-o bună zi, dintr-un cufăr prăfuit de trecerea anilor va ieşi la iveală un asemenea exemplar.
De-a lungul anilor, au existat şi expoziţii Brauner la care s-a editat un catalog foarte elegant, dar nu şi un afiş. Oricum, şi cele mai noi afişe se obţin foarte greu. Afişul, banderola unei cărţi, fluturaşii care anunţă un eveniment cultural, supracoperta unei cărţi sînt elemente pe care doar colecţionarul le păstrează, şi aceştia, din păcate, sînt puţini. Sînt elemente efemere, care de cele mai multe ori trec neobservate în cadrul fenomenului cultural, luînd de multe ori prozaice destinaţii domestice.
Vizitatorul unei astfel de expoziţii îşi poate pune întrebări fireşti. Şi anume: cît de greu este să procuri un afiş? Uneori, poate trece şi un deceniu! Asta s-a întîmplat cu afişul de la Muzeul orădean al Ţării Crişurilor, care, în 1976, i-a organizat lui Brauner o excepţională manifestare expoziţională. De altfel, afişul este foarte interesant conceput, avînd pe faţă imagini şi anunţul manifestării, iar pe verso, date privind artistul, lista tablourilor expuse şi alte texte.

Fiecare afiş are o poveste

Cît de rar este un afiş?
Unele au avut tiraje mari, altele – confidenţiale. Muzeul Naţional de Artă al României, pentru expoziţia Brauner din 2003, a editat un prea modest afiş, atît în privinţa dimensiunii, cît şi a realizării lui, în numai… vreo 15 exemplare.
În 2009, muzeul din oraşul francez Chambéry a tipărit pentru o expoziţie Brauner un afiş impresionant ca dimensiuni, dar numai… „une dizaine d’exemplaires“.
Ce să mai vorbim despre afişele acuarelate sau cu intervenţii manuale ale lui Brauner, care se găsesc acum pe simezele sălii şi care îi conferă întregii expoziţii un aer nobiliar!
Un afiş Brauner are forţă şi îi poate conferi unui spaţiu de birou o aură aristocratică, iar plasat într-o sală de consiliu poate încălzi întreaga ambianţă. Fiecare piesă din actuala expoziţie are o poveste, mai simplă sau mai stufoasă. Unele dintre afişe au avut un parcurs foarte întortocheat, altele au suferit adevărate „trauma“. Au fost lipite, îndoite, împăturite, răstignite în pioneze, la cîteva a fost necesară şi intervenţia restauratorului. Unele dintre afişele de faţă au fost procurate pe plan local, altele din străinătate, de pe continentul nostru sau de pe alte continente. Au fost necesare o bogată corespondenţă de toate felurile, timp, bani, dar cel mai mult au contat pasiunea şi dorinţa de a duce la bun sfîrşit o idee.
Cum s-a materializat ea? Asta vor hotărî cei care vor vizita Brauneriana.
Aşadar, rendez-vous la Brauneriana!
(Florin Colonas)
SURSA: Observator cultural
Citiţi pe aceeaşi temă:
Evreii din avangarda românească

Valentina Iancu în dialog cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu

Marcel Iancu – între libertate şi exil

Expoziţie de artă interbelică clujeană

De la Dada la Suprarealism

Eu sunt român: ruta Bucureşti – Tel Aviv

Expo-conferință dedicată culturii române
şi interferențelor evreo-române

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv în parteneriat cu Universitatea „Ben Gurion” din Beer Sheva propun o serie de analize şi interpretări ale identităţii româneşti în conferinţa și expoziția cu titlul Eu sunt român: ruta Bucureşti – Tel Aviv”.

Conferinţa va prezenta studii de caz semnificative pentru diverse domenii culturale: istorie, folclor, teologie, literatură, cinematografie şi arte plastice. În același timp, vor fi discutate influenţele şi rădăcinile creative româneşti ale unor artiști israelieni de origine română, precum și contribuţii importante ale unor intelectuali evrei la patrimoniul cultural românesc.
Participanţii sunt specialiști români și israelieni, care vor puncta subiecte relevante pentru ambele medii culturale.
Expoziția aduce în atenția publicului puncte de vedere diferite asupra identităţii româneşti, asupra tradiţiei şi memoriei, aşa cum apar în creaţia vizuală a 20 de artişti români şi a 20 de artişti israelieni de origine română. Creaţiile artiștilor plastici sunt simptomatice pentru spaţiul cultural actual românesc şi israelian, pentru arta modernă şi contemporană, cu accent pe influenţele româneşti în cazul creaţiilor din Israel.
Expoziția va fi deschisă publicului în perioada 29 martie – 26 mai 2011.
Lucrările au fost selecționate de curatorul proiectului, prof. Haim Maor, și de studenții acestuia, în colaborare nemijlocită cu coordonatorul proiectului din partea ICR Tel Aviv, Claudia Lazăr.
Catalogul expoziției a fost realizat printr-un proiect curatorial inedit, fiecare artist fiind prezentat de câte un student de la istoria artei din cadrul Universității Ben Gurion.

ICR Tel Aviv sprijină participarea lectorilor Măriuca Stanciu, Codruţa Gabriela Antonesei, Liana Cojocaru, Adina Babeş, precum și prezenţa la vernisaj a artiştilor Dan Perjovschi, Maxim Dumitraş (curator al Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz Băi), Vasile Raţă, şi a galeriştilor Matei Câlţia (Galeria Posibilă, Bucureşti) şi Mihai Pop (Galeria Plan B, Cluj). De asemenea, ICR Tel Aviv asigură prezentarea în expoziţie a lucrărilor contemporane româneşti.

La deschiderea evenimentului vor lua cuvântul ES dl. Edward Iosiper, ambasador al României în Israel, dr. Gina Pană, director al Institutului Cultural Român de la Tel Aviv, prof. David Neuman, decanul Facultății de Științe Umaniste și Științe Politice, ș.a.
Proiectul a fost posibil cu sprijinul financiar al organizaţiilor A.M.I.R. (Asociaţia Mondială a Israelienilor de Origine Română) şi H.O.R. (Asociaţia Israelienilor Originaridin România).
Documentarea s-a realizat cu sprijinul lui Matei Câlţia (Galeria Posibilă), Mihai Pop (Galeria Plan B) şi Cosmin Năsui (Modernism.ro).

Programul conferinţei poate fi consultat aici.
Mai multe informaţii despre Universitatea „Ben Gurion” din Beer Sheva: http://web.bgu.ac.il/Eng/Home.

Artiştii români (în ordine alfabetică): Zoltan Bela, Irina Botea, Victor Brauner, Dragoş Burlacu, Claudiu Ciobanu, Florin Ciulache, Maxim Dumitraş, Teodor Graur, Nicu Ilfoveanu, Sorin Ilfoveanu, Istvan Laszlo, Stela Lie, Ciprian Mureşan, Miklos Onucsan, Lila Passima, Ştefan Pelmuş, Dan Perjovschi, Alexandru Potecă, Tudor Prisăcariu, Vasile Raţă.
Artiştii israelieni
(în ordine alfabetică): Efi Ben-David, Arie Berkowitz, Jean David, Digi Dekel, Yaacov Eisenscher, Belu Simion Făinaru, Dov Heller, Liana Saxone-Horodi, Marcel Janco, Iris Kovalio, Yehudit Matzkel, Dinu Mendrea, Ruth Oren, Philip Rantzer, Reuven Rubin, Edwin Salomon, Sasha Serber, Vilhelmina Sokol, Nora (Eleonora) Stanciu, Erica Weisz Schveiger.
Curatorii
: prof. Haim Maor şi studenţii: Ilanit Aharoni-Chachkes, Aviva Almog, Efrat Baruchi, Lilach Baumer, Hagit Bernstein, Shiran Basson, Dafna Blum, Marganit (Niti) Cassapu, Yevgeny Cherp, Smadar Cohen, Shani Dagan, Rut Elad, Deborah Elhadad-Aroshas, Ayelet Evron Grover, Liad Gross, Svetlana Hasler, Yasmin Levin, Sigal Maor, Iveta Manshirov, Rachel Mosches Dayan, Emily Nester, Shiran Nissim, Sharon Rasuli, Noa Rosenberg, Maayan Rubinovitz, Lara Shilov, Avi A. Shumach, Nikolas Smirnov, Iris Tresman, Anna Yevelson, Meital Zisman.
SURSA: Modernism.ro

Valentina Iancu în dialog cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu

„Poate de asta a vrut Dumnezeu să-mi dea atâţia ani, ca să povestesc lucruri mărunte care n-au fost consemnate , spune Medi Wechsler Dinu.

Pe data de 22 ianuarie 2011 am publicat articolul Marcel Iancu între libertate şi exil, de Vlad Solomon (în Opinii). Arta românească de avangardă din perioada interbelică a avut un impact major în evoluţia curentelor artistice europene. Din acest motiv voi continua să public pe artavizuala21 diverse interviuri şi articole care vorbesc despre avangarda românească, un capitol al istoriei ignorant în perioada comunistă şi uitat în zile noastre.
Printre mulţii artişti plastici ai României contemporane se numără o doamnă a picturii interbelice şi postbelice care a împlinit pe 22 decembrie 2009 venerabila vârstă de 101 de ani. „Medi Wechsler Dinu, ultima supravieţuitoare a unei generaţii strălucite de oameni de cultură, a fost până acum câţiva ani aproape necunoscută, la fel ca şi opera ei. Artista s-a născut pe 22 decembrie 1908, în actualul judeţ Vâlcea, ca fiică a contabilului Daniel Wechsler şi a muzicienei Amalia (Lili) Wechsler. Debutează în 1932 la Salonul Oficial de Alb şi Negru, cu un autoportret ce primeşte din partea criticii următoarea întâmpinare: „Medi Wechsler ne-a trimis anul acesta un autoportret în creion chimic. Oare data viitoare îl va bate la maşină?” În anul 1933 se înscrie în Sindicatul artiştilor. La împlinirea impresionantei vârste de o sută de ani, artista a „strălucit” pentru prima dată public. A acceptat să devoaleze filele ce alcătuiesc viaţa, opera ei, biografia personală şi pe cea artistică. La sfârşitul anului 2008, două ample expoziţii personale au fost deschise la Muzeele de artă din Constanţa şi Tulcea. Tot atunci, artista a donat respectivelor instituţii o parte din lucrările sale. În februarie 2009, cu ocazia centenarului său, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă a Academiei Române a găzduit o amplă expoziţie retrospectivă semnată Medi Wechsler Dinu.” (Luiza Barcan)
În expoziţia Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului, care are loc la Muzeul Naţional de Artă al României până pe data de 13 februarie 2011, este investigat impactul evenimentelor din perioada guvernărilor de extremă dreaptă asupra unor artişti evrei, născuţi în România.

Drepturile de autor şi reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR şi au fost publicate prin amabilitatea doamnei Luiza Barcan, critic şi istoric de artă.

„De ce să distrugem trecutul”

Am discutat despre avangarda românească, antisemitism şi impactul Holocaustului cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu, soţia poetului suprarealist Ştefan Roll. La 102 ani, Medi Dinu păstrează vie amintirea anilor interbelici. O discuţie lejeră, în care i-am prezentat proiectul expoziţional de la MNAR, ce include colegi de breaslă, oamenii cu care şi-a petrecut tinereţea.

Valentina Iancu: Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când vă gândiţi la moderniştii interbelici?

Medi Wechsler Dinu: Erau nebuni şi erau toţi foarte plini de viaţă. Dar eu nu eram de acord cu ei. Nu mi-a plăcut niciodată ce au făcut.

Cu toate astea, aţi trăit printre ei, aţi fost prietenă cu fraţii Brauner, cu Perahim, şi mai tîrziu v-aţi căsătorit cu poetul Ştefan Roll.

– Da, eu ieşeam cu ei, dar nu am înţeles niciodată ce făceau, de ce făceau ce făceau. E un protest pe care eu nu l-am aprobat. Nu poţi să distrugi trecutul. Avangarda înseamnă mai departe! N-ai decât să faci ceva atât de aproape de contemporani, încît să-i faci pe ei să se uite spre tine, nu în trecut. Aşa cum noi, încă din burta mamei noastre, începem să repetăm mersul omenirii, fie că mergem pe urmele Evei sau ale lui Adam; dacă am distruge o etapă, ceva din drum, ar ieşi un monstru; ar ieşi un handicapat. De ce să distrugem trecutul? Îl lăsăm în spate şi facem mai bine. În capul meu era că, dacă o să fac pictură cât pot de bine, trebuie să ţin cont că înaintea mea au fost mulţi maeştri. Uite, spre exemplu, apreciez un contemporan şi prieten de-al meu, Max Arnold, poate mai puţin cunoscut. El era interesat să studieze şi să se perfecţioneze în sensul unei arte corecte. Max, din zece acuarele, nouă le distrugea. Pentru că nu-i plăceau! De fiecare dată când vedem o acuarelă de-a lui, trebuie să ne gândim că alte zeci au fost distruse pentru că nu corespundeau.

– Şi printre avangardişti au fost câţiva perfecţionişti. Marcel Iancu, de pildă.

– Pe Marcel Iancu eu nu l-am cunoscut, nici pe Iuliu. Pe Marcel Iancu l-am văzut de câteva ori, înainte să plece definitiv în Israel. Era distins şi diferit de prietenii lui. Am apreciat ce făcea, mai ales proiectele de arhitectură. M-a supărat să văd, acum câţiva ani, că nu există plăcuţe cu numele arhitectului pe casele făcute de el. Şi e păcat, tinerii nu ştiu că aceste clădiri atât de deosebite din Bucureşti sunt făcute de Marcel Iancu.

„Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică”

– Iancu a plecat în Israel după Pogromul de la Bucureşti, cumnatul lui, Mishu Goldschläger-Costin a fost asasinat de legionari.

– Ştiu de ce a plecat, mulţi au plecat atunci. Lumea s-a schimbat pentru evrei. Nu aveam voie să expunem, nu aveam voie să ieşim din Bucureşti, chiar viaţa noastră era în pericol. Am devenit o enclavă suspectă. M-am dus atunci la o conferinţă a lui Nae Ionescu, la Sala Dalles, şi l-am auzit spunând: „Jidanii sug sângele poporului“. Restul am uitat, dar fraza asta… Iar Nae Ionescu era strălucitor de deştept, nu am înţeles de ce a intrat la legionari!

– Sunt mulţi intelectuali români care s-au alăturat legionarilor?

– Sunt şi mulţi care au luptat împotriva lor. Profesorul Ţiţeică a primit mai departe studenţii evrei şi i-a apărat tot timpul. Sunt şi alţii, pe care eu nu îi ştiu. Dar lumea era răsturnată.

– Dumneavoastră ce aţi făcut în perioada guvernării lui Antonescu?

– Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sunt evreică. Abia când m-au dat afară din sindicat şi nu m-au mai lăsat să expun nicăieri am aflat. Dar am avut noroc. Antonescu a dat o lege sau un ordin prin care a interzis deportarea veteranilor de război. Tata luptase în Primul Război Mondial şi aşa familia mea nu a avut probleme grave. Prietenii mei au suferit.

„Victor Brauner era genial”

– Jules Perahim era hăituit de legionari?

– Perahim era comunist. Dacă nu ar fi dispărut în anii războiului, nu scăpa. El îi instiga tot timpul pe legionari, era aproape inconştient.

Cei mai mulţi evrei din România s-au asociat comuniştilor. Ca, de altfel, toţi adepţii modernismului, la nivel mondial.

– Nu din convingere, din lipsă de opţiuni. Toţi îşi doreau să trăiască liniştiţi, nu să-i omoare hitleriştii. Moderniştii, în general, nu ştiu cât de convinşi erau de politică. Ei erau preocupaţi de arta lor. Îmi amintesc cum se adunau la Lăptăria lui Enache Dinu, tatăl lui Gheorghe (Gheorghe Dinu este numele adevărat al poetului Ştefan Roll). Discutau de toate, dar cel mai mult de artă. A venit odată acolo cunoscutul Grindea de la revista Adam, să-l caute pe lăptarul care vorbeşte franţuzeşte. S-a dus la Gheorghe, şi Gheorghe i-a zis că el nu ştie franceză, dar avea Flammarion în mână. Şi Grindea a insistat, nedumerit. Atunci Gheorghe i-a zis: „Eu nu citesc. Eu număr virgulele“. Adevăratul suprarealist. Sunt multe întâmplări. Trebuie să citeşti Născut în ’02 a lui Saşa Pană. Acolo sunt povestite multe lucruri amuzante despre viaţa lor. Lui Gheorghe nu i-a plăcut cartea, pentru că i-a băgat printre modernişti pe cei numiţi „familie germană“. Ce era o familie germană? Cei bogaţi, cu case mari, cu haine scumpe.

– I-aţi cunoscut şi pe fraţii Brauner?

– Da, am fost prietenă cu toată familia Brauner. M-aş fi căsătorit cu Tedi, dar era mai mic decât mine şi nu se cădea. Deşi mama lui, o femeie extraordinară, pe care am adorat-o, şi-ar fi dorit mult. Când l-am cunoscut, mi-a zis că a terminat arhitectura. Ori eu nu ştiam că exista un curs unde se intra cu 4 clase de liceu şi se făceau 2-3 ani. Ieşi ajutor de arhitect. Normal că l-am socotit de altă vârstă. Dar poate e mai bine aşa, amândoi am fost împliniţi.

– Şi Victor?

– Victor Brauner era genial. L-am întâlnit la Balcic şi foarte puţin în Bucureşti. Apoi a plecat la Paris.

Ce s-a întâmplat după război?

– Comunismul a schimbat tot. Cei mai mulţi au plecat treptat din ţară, aici nu se mai puteau exprima liber şi nu s-au putut acomoda. Arta oficială cerea altceva. E bine că faceţi această expoziţie. A fost o lume frumoasă, care trebuie cunoscută. Găsesc că e foarte important pentru noi să cunoaştem viaţa şi opera oamenilor mari. Avem multe de învăţat de la ei. (Interviu realizat de Valentina Iancu)
SURSA: Medi Wechsler Dinu – O contemporană interbelică de Luiza Barcan.
Reproducerea lucrărilor aparţin Fundaţiei HAR.
Interviu publicat în Secolul XXI – artişti români în 18.12.2010 via Observatorul Cultural