Variaţiuni din Oale şi ulcele

(prima parte)

Articol preluat de pe GraphicFront.ro

Temă
Recunosc că îmi e mult mai la îndemână, vreau să spun mai confortabil, să muşc din fruct, din legumă, din colţul de pâine, decât să fac uz de un larg arsenal de veselă şi tacâmuri, dar mai cu seamă de maniere. În fond, e diferenţa dintre crud şi gătit. Şi îmi închipui că a consuma ceva crud lasă suficient loc de desfăşurare unei bucurii într-un fel primitivă, schimbului liber de priviri şi cuvinte, imprevizibilului, spre deosebire de codificarea și ritualizarea care organizează întregi serii de vase şi orice fel de instrumentar gastronomic în împrejurări oficiale, solemne.
Arheologia şi muzeografia, dar probabil şi alte domenii, utilizează din plin clasificările formale, în vreme ce etnografia, etnologia sau antropologia stau mai degrabă pe răzoarele contextelor, ale încărcăturilor sau asociaţiilor simbolice. Suntem nevoiţi să înghiţim şi crud, şi gătit — ni se întâmplă tuturor. Dar nu toţi şi nu întotdeauna reuşim să învăţăm sau să putem fi şi liberi, şi manieraţi. Cu toţii avem portrete interesante, ale căror tuşe sunt sunetele, adjectivele, mimica. Dar mai avem propriile noastre poveşti despre felul nostru de a mânca. Din ce mâncăm — aici sunt alte și alte povești. Simple mitologii personale în care încap de-a valma nenumărate versiuni.

Acasă — variaţiune I
Am avut şi noi acel depozit sacru al familiei — partea de jos a vitrinei din sufragerie ferea de ochii noştri şi ai musafirilor vesela pentru momentele speciale. Părinţii le spuneau acelor vase servicii. În partea superioară erau etalate seturile, servicii şi acestea, de pahare şi ceşti. Nu ştiu exact ce anume făcea diferenţa: încărcătura decorativă, ori mărimea lor care permitea prezentări năstrușnice, pe mai multe registre, printre care se iţea câte un bibelou, un săpun sau un pachet de ţigări străine? Vitrina aceea era un mic muzeu al familiei, dar unul viu, căruia de Crăciun, de Paşti, la aniversări, onomastici şi alte chefuri mai cu moţ îi deschideam uşile. Toate acele goluri se umpleau, aşa cum şi sufrageria era plină de noi, cu sunetele şi gesturile noastre care tindeau să depăşească măsura. În fond era vorba de sărbătoare, acel timp în care aparent nu mai există bariere. După ce totul trecea, vasele se întorceau în vitrină şi îşi reluau aşteptarea pentru a fi slobozite iarăşi pe feţele de masă apretate.
Câtă vreme vitrina ne privea trecerile neglijente prin sufragerie, lipsită de priviri admirative, uitată până în pragul următoarei sărbători, noi mâncam la bucătărie. Acolo erau vase de toate zilele, rândaşii stomacurilor noastre, cele ce ne ştiau prea bine suferinţele. Cele mai folosite erau la vedere. Dar nici vorbă de servicii. Farfuriile în care mâncam zilnic erau desperecheate, ca un parlament democratic constituit. În plus, printre ele îşi făcuseră loc aduse de curenţii unei devoţiuni neobosite vase primite în sâmbetele morţilor. Vase de porţelan, vase de pământ. Povestea asta se poate regăsi în memoria multor familii. Aşa cum în unele din bucătăriile prin care am trecut am mâncat din farfurii pe care erau inscripţionate însemnele unor hoteluri. Bănuiam care era drumul dintr-un hotel sau dintr-un restaurant într-o casă. Vase străine ca niște beţivi rătăciţi, ca nişte femei uşoare.
De altfel, bucătăria era un spaţiu deschis, ca un top muzical. Întotdeauna era loc pentru o nouă farfurie, una singulară, fără fraţi şi surori. Era loc şi pentru orice nouă desperechere a serviciilor din vitrina sufrageriei. Din tot acest amestec ne puteam alege farfuria preferată, fie că o făceam pentru mărime, adîncime, decor (acesta putea fi pe fundul farfuriei sau pe margine), pentru culoare ori pentru marca de pe dos. Fiecare ţinea la farfuria lui, aşa cum ţinea la locul lui la masă. Uneori se întâmpla ca farfuria să cadă în dizgraţie, aşa că alegeam o alta din haremul instalat lângă chiuvetă. Niciodată dintre cele în care primeam pomana, de regulă farfurii ieftine, cu decoraţiuni ce se deteriorau destul de repede — într-un mod inexplicabil, farfuriile astea trezeau în mine silă, greaţă. Când şi când, din această selecţionată unele farfurii erau repudiate, ajungând în cele din urmă să poarte în pântecele lor nasturi, cuie, şuruburi, piuliţe în gospodăria noastră întotdeauna aflată într-un freamăt neîntrerupt.
(Cosmin Manolache)
fragmente din publicația „Oale și ulcele”, apărută la editura Martor/ MȚR
Următoarea parte va apărea săptămâna viitoare.

Cosmin Manolache este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal:  Miziliada.blogspot.com
SURSA: graphicFront.ro

China – o civilizaţie enigmatică

Milenara tradiţie a artelor focului

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire în arta ceramicii, fiind în acelaşi timp o cultură foarte puţin cunoscută de către europeni. Producţiile artistice au ajuns în Europa în veacul al XVI-lea pentru plăcerea aristocraţilor. În prezent, vasele ceramice chinezeşti sunt achiziţionate în cadrul licitaţiilor publice cu obiecte de artă  la preţuri greu de imaginat. O piesă de porţelan, datând din 1740 (dinastia Qing), a fost vândută de către o casă de licitaţie din Marea Britanie pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, stabilindu-se astfel un preţ-record pentru o piesă de artă chineză.

Piesele de ceramică, cele mai vechi din China, datează de acum 10.000-11.000 de ani şi provin din regiunea de Sud-Vest a Chinei. Aceste obiecte se constituite din vesela rituală şi utilitară, însoţite de figurine de porci stilizaţi.
Ceramica de Gansu constituie un grup aparte. Produsă aproximativ prin anul 3.000-1.500 î.Hr, în câmpiile din jurul Fluviului Galben. Acest tip de ceramică este alcătuit în majoritate din urne funerare sau vase de gătit cu trei picioare. Acestea erau construite printr-o tehnică manuală, din suluri de lut roşu, care apoi erau arse şi pictate cu forme geometrice de culoare: roşie, neagră sau brun-purpuriu. Ca stil, obiecte sunt asemănătoare cu cele produse în Asia de Sud-Vest, în Sudul Persiei şi Rusiei sau în Beluchistan.

O dată cu dezvoltarea tehnologiei bronzului şi a jadului, când încep să se producă obiecte de un rafinament deosebit, meşterii chinezi îşi vor pune amprenta asupra elaborării obiectelor ceramice într-un mod aparte şi distinctiv, influenţând tehnica ceramicii pentru totdeauna (exceptând mici perioade de timp).
Apariţia şi răspândirea rapidă a roţii olarului în mileniul al IV-lea î.Hr. a avut consecinţe majore asupra formei vaselor produse. Acestea devin uniforme şi au pereţii mult subţiaţi, cum se observă foarte bine în cazul ceramicii negre şi lucioase a culturii Longshan.

O dată cu primele dinastii istorice chineze, Shang şi Zhou, apar şi câteva inovaţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la o foarte precisă preparare a lutului alb şi fin (din caolinuri), pastă din care se obţin vase asemănătoare celor de bronz. Elaborarea unor noi modele de cuptoare permit un control mai bun al temperaturii din interior, ceea ce duce la obţinerea primelor glazuri simple obţinute prin presarea cenuşii de lemn sau praf de feldspat pe umerii vasului, înainte de coacerea la temperaturi de 1.200° Celsius, fapt ce a permis obţinerea primelor piese de faianţă cunoscute.

În timpul dinastiei Han (221 î.Hr.-220 d.Hr.), majoritatea vaselor, fie că erau din lut, fie din faianţă, sunt lucrate la roata rapidă, presate apoi în negative complexe şi apoi acoperite cu glazuri pe bază de plumb în nuanţe de verde, pentru a putea imita cât mai bine bronzurile contemporane lor.

Sub dinastia Tang (618-906 d.Hr.), este reluat comerţul cu Vestul, importându-se iar plumbul necesar obţinerii unei glazuri transparente pentru vasele din lut. Acestea erau colorate cu oxizi metalici în nuanţe de brun, verde sau albastru închis şi decorate în diverse tehnici cu motive geometrice în zona superioară. Se depun eforturi pentru îmbunătăţirea veselei de culoare albă utilizată în ceremoniile funerare, ceea ce conduce, în cele din urmă, la inventarea porţelanului, un material mult mai rezistent şi translucid, obţinut dintr-un amestec de caolin şi praf de rocă feldspatică din care se producea o pastă ce era arsă la temperaturi de peste 1.500° Celsius.

Tot din această perioadă este important de menţionat ceramica de Yue, cu glazuri gri-verzui, care avea un aspect de jad. Acum apare şi ceramica de Celadon cu glazurile specifice de culoare gri-verzui opac sau transparent, tehnologie care se va transforma într-o adevărată şcoală, de-a lungul timpului, pe tot cuprinsul Asiei de Est.

Domnia dinastiei Song (960-1279 d.Hr.) a fost o epocă foarte activă pentru ceramica chineză, patronată de Curtea Imperială care sprijinea şi încuraja inovaţiile din domeniul artistic. Tendinţa de a imita structura şi culoarea jadului este unul dintre idealurile olarilor din epocă. De asemenea, forma tinde să primeze în detrimentul ornamentelor, motiv pentru care accentul este pus pe eleganţa, puritatea şi fineţea modelajului pieselor şi mai puţin pe decorul acestora.
În această perioadă se poate constata un număr impresionant de tipuri ceramice: porţelanuri precum delicatele Ding, de o simplitate a modelajului care încântă privitorul şi vasele Jun, cu efecte ample ale glazurii de culoarea levandei şi cu stropituri purpurii. Apoi, ceramica Quingbai cu ornamentele de culoare albastru-verde aplicate peste incizii sau decor în relief, pe un fond alb translucid. Obiectele ceramice Ru sunt cele mai rare şi mai valoroase dintre celadonuri, produse exclusiv pentru uzul Curţii Imperiale timp de numai două decenii. Dintre cele mai importante piese mai pot fi amintite: Guan, cu o glazură specifică gri-verzuie brăzdată de crăpături (cracleuri) pentru a imita jadul, Cizhou, o faianţă de uz general cu ornamente pictate în brun închis, negru, roşu sau verde, şi faimoasele boluri Jian, destinate servirii ceaiului, având culoarea brun închis obţinută pe baza unei glazuri lucioase de tip Tianmu.

După o scurtă dominaţie mongolă, o nouă dinastie chineză – Ming (1368-1644), urcă pe tronul imperial, înlocuind idealurile estetice austere ale epocii Song, cu cele în care culoarea şi ornamentul devin preocuparea principală a ceramiştilor, iar procesul de fabricare a porţelanului alb de înaltă calitate este atent controlat în toate detaliile sale.

Apar noi procedee de aplicare a decorului, cum ar fi, de exemplu, An hua, cu motive uşor incizate sau pictate în pastă albă şi acoperite cu glazură transparentă, ce deveneau vizibile doar în anumite condiţii de iluminare şi Fahua, constând în închiderea glazurilor colorate pe suprafeţe cu margini în relief, asemănătoare ca efect cloisonne-ului din orfevrărie.

Faima porţelanurilor Ming se datorează însă vaselor albe cu motive florale şi dragoni, elemente pictate cu albastru de cobalt în pastă şi laviu aplicate înainte de glazurare şi ardere. În secolul al XVI-lea, albastrul folosit în glazură începe să primească tonuri de violet. Figura umană este redată într-o interpretare tot mai liberă, fiind aşezată în peisaj, iar abordarea subiectelor reprezentate este una mai puţin formală.
Funcţionarea fabricii imperiale de la Jingdezehu este serios afectată de epuizarea depozitelor de caolin şi criza generată de lipsa altor materiale după căderea dinastiei Ming, producţia scăzând mult cantitativ, cât şi calitativ.
Următoarea dinastie Qing (1644-1911) este interesată în susţinerea industriei ceramice, iar fabrica este redeschisă în anul 1677, restabilindu-se funcţionarea ei pentru câteva sute de ani la înaltele standarde de calitate atinse anterior.

Vas din epoca Qianlong, achiziţionat cu 5,8 milioane de euro.

Noii conducători vor pune mult mai mult accentul pe virtuozitatea tehnică decât pe inventivitatea artistică, iar comerţul intens cu Compania Olandeză a Indiilor de Est a determinat adaptarea produselor pentru export, la gusturile europene. Sunt concepute forme noi de solniţe, sosiere, ceşti de ceai şi de cafea, piese în care decorul devine supraîncărcat.

Sub domnia lui Qianlong, lutul şi glazura sunt folosite pentru a imita diverse alte materiale: coaja de ou, bambusul, bronzul şi jadul.

Vas vândut la Londra pentru suma 50 de milioane de euro.

În acelaşi timp sunt fabricate trei tipuri noi de ceramică, masiv exportate în Europa:

1. Yixing – vase lucrate la roată sau prin presarea în mulaje, dintr-un lut brun-roşcat de bună calitate, neglazurate.
2. Dehua – porţelan ars la temperaturi joase, translucid, cunoscut şi sub denumirea „blanc de Chine”, din care se modelau vase cu dragoni în relief, redaţi cu minuţiozitate şi statuete ale zeiţei budiste a milei – Guanyin.
3. Swatow – veselă de uz cotidian dintr-un amestec cu rocă feldspatică, nu foarte bine preparată, cu suprafeţe rugoase şi ornamente vesele, colorate în roşu, negru, verde şi turcoaz.

După acest împărat, deşi producerea unui porţelan de înaltă calitate în ceramica chineză continuă şi astăzi, nu se mai înregistrează inovaţii semnificative, decorurile devenind repetitive şi exagerat de încărcate. (Grigore Roibu)