În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Vara este anotimpul în care cei mai mulţi dintre noi călătoresc. Călătoresc în ţară şi în străinătate pentru a se destinde şi, în acelaşi timp, a vedea locuri ce stârnesc interesul prin încărcătura istorică şi frumuseţea lor aparte. În această vară nu am căutat locuri exotice ci, îndreptându-mă spre litoralul românesc, m-am oprit în diverse locaţii renumite prin istoria lor milenară. O istorie care ne dezvăluie viaţa de zi cu zi a unor civilizaţii ce aveau un standard de viaţă superior multor comunităţi din România de astăzi. O parte a acestor situri arheologice, pe care le-am vizitat o să le prezint în câteva fotoreportaje realizate pe parcursul a mai multor zile.

În primul rând, trebuie să ştiţi faptul că atunci când călătoriţi prin România, alegând trasee altenative, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Drumurile sunt pline cu gropi şi denivelări pe care nu mi le-am putut imagina ca făcând parte din circuitul de şosele ale unei ţări europene. După numărul de kilometri afişaţi pe hartă pentru a vizita un monument istoric distanţa pare mică, dar, cu toate acestea, datorită condiţiilor de trafic trebuie să alocaţi ceva mai mult timp pentru a ajunge la destinaţie. Locaţiile turistice sunt de cele mai multe ori nesemalate, lipsind indicatoarele. De la început trebuie să îţi propui un traseu cu ceea ce vrei să vezi şi, desigur, să nu renunţi, indiferent de surprizele surevnite. O concluzie în urma întregii călătorii este că avem o ţară frumoasă, dar imaginea pe care o inspiră turiştilor este una tristă. Oraşele se remarcă prin celebrele blocuri gri, construite în perioada comunistă, iar satele sunt pline de bătrâni care stau trişti în poartă privind maşinile care trec pe strada principală. Monumentele sunt lăsate în paragină, contribuind la accentuarea contrastului care defineşte România ca fiind o ţară cu o clasă socială având vile impunătoare şi, de cealaltă parte, a cerşetorilor care trăiesc de pe o zi pe alta. Când traversezi canalul Dunăre-Marea Neagră nu poţi să nu te gândeşti la faptul că ascunde osemintele a miilor de oameni supuşi unui regim de detenţie. Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României. Aici, au existat grupuri de rezistență contra puterii comuniste şi, la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, s-a folosit munca deținuților politici supuși unui regim de exterminare.

Meleagurile dobrogene au un farmec aparte. Mulţi artişti plastici şi scriitori au fost atraşi de lumina pe care o oferă această zonă geografică. Dobrogea, situată pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, este un habitat istoric cunoscut sub numele de Sciția Minor. Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte din eneolitic, din cultura Gumelnița și aşezări aparţinând Greciei şi Romei antice, civilizaţii ce au colonizat litoralul Mării Negre. Dintre toate cetăţile, Histria era una dintre cele mai prospere colonii.

Traseul până la Cetatea Histria, aflată la 65 de km. de Constanţa, pleacă din Mamaia, drumul fiind asfaltat în totalitate. Acesta merge de-a lungul litoralului, prin Năvodari, Corbu, Săcele şi, apoi, coteşte la dreapta.

Potrivit dicţionarului Wikipedia, Histria a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea) sau 630 î.Hr. (după Skymnos), ca port la Marea Neagră şi distrusă în veacul al VII-lea d.Hr. de invaziile avaro-slave. Pot afirma că ruinele aflate pe teritoriul comunei Istria, judeţul Constanţa, ca urmare a descoperirilor arheologice, dezvăluie o parte din viaţa unei comunităţi bogate ce s-a stabilit pe malul Mării Negre, atunci când primii navigatori greci au ajuns la Pontul Euxin, o zonă ce oferea resurse şi climat propice dezvoltării agriculturii şi comerţului. În Histria au fost bătute primele monede de pe actualul teritoriu al României, emisiunea de monedă proprie din jurul anului 480-475 î.Hr.

Cetatea Histria a fost identificată în anul 1868 de către arheologul francez Ernest Desjardins. În anul 1914 cercetările arheologice au fost iniţiate de către Vasile Pârvan care a descoperit inscripţia intitulată Horothesia, inscripţie ce evidenţiază graniţele teritoriului în vremea împăratului Traian. Oraşul s-a dezvoltat timp de aproape 1300 de ani, începând din perioada greacă, când necropola tumulară se extindea treptat spre lacul Sinoe şi până în epoca romano-bizantină cu o perioadă de maximă înflorire în veacul al II-lea.

Aici pot fi văzute ruinele templelor greceşti, zona sacră şi cea profană, străzi pavate care ne fac invidioşi când ne gândim la drumurile noastre de acum, cartiere de locuinţe aparţinând unor oameni cu un standard de viaţă peste media perioadei din Europa, ateliere, termele cu instalaţii de hypocaustum (sistem de încălzire) şi bazilica ce datează din veacul al VI-lea d.Hr. În cadrul necropolei au fost descoperite morminte datând din epoci diferite, cu o diversitate de ritualuri, ziduri de incintă cu porţi masive, fortificate şi o piaţă centrală cu coloane denumită agora sau forum. Tradiţia grecească de construcţie, cu tehnicile cunoscute ce au influenţat arhitectura din întreaga Europă, se îmbină armonios cu modificările din epoca romană.

Lângă situl arheologic se află Muzeul de Istorie. Primul muzeu a fost înființat sub conducerea arheologului şi istoricului Vasile Pârvan (1882-1927) şi este acum în ruină. Actuala clădire, recent construită (1982), se remarcă prin lumina naturală ce vine prin geamuri de sticlă pentru a pune în evidenţă piesele de ceramică şi sticlă, inscripţii, podoabe sau basoreliefuri ce au aparţinut unei lumi a cărei existenţă, spun surse istorice, a fost curmată brusc de un cutremur de mare intensitate. Construcţia muzeului, cu un aspect îngrijit şi o colecţie bine organizată, are o mare problemă cu ventilaţia, în interior fiind o căldură aproape insuportabilă.

În prezent, vechea cetate grecească, odinioară port la Marea Neagră, face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Pentru cei care iubesc istoria, acest complex arheologic este spectaculos, fiind o locaţie care nu trebuie ratată chiar şi cu sacrificiul de a pierde o zi în care v-aţi afla la plajă. (Grigore Roibu)

 Va urma.