Deşertul artei interzise

Picturi pentru care artiştii au fost trimişi în Gulag sau în spitale de nebuni, salvate de un muzeograf rus cu bani daţi de URSS.

Un articol publicat pe site-ul SmartWoman relatează povestea spusă de filmul documentar „Deşertul artei interzise” („The Desert of Forbidden Art”, 2010, regia: Tchavdar Georgiev, Amanda Pope) despre cea mai mare colecţie de artă avangardistă din secolul al XX-lea, creată în timpul perioadei sovietice, care se află într-un muzeu din Uzbekistan.

În perioada de terore maximă a regimului comunist, Igor Savitsky, un colecţionar de artă din Rusia, şi-a pus propria libertate şi chiar propria viaţă la bătaie în încercarea de a salva opere de artă interzise de regim. A cumpărat pe ascuns, cu bani daţi de stat, câteva mii de lucrări ale curentului avangardist rusesc ce nu se potriveau cu realismul socialist impus de stalinism şi prin urmare nu aveau ce căuta în paradigma culturală a perioadei.
Le-a depozitat într-un muzeu finanţat de oficialităţile ruseşti în Nukus, capitala republicii autonome Karakalpakstan, situată într-unul din deşerturile Uzbekistanului. Zona, în care şi astăzi preocupările principale ale populaţiei sunt agricultura şi păstoritul, era suficient de îndepărtată pentru a evita, măcar parţial, cenzura sovietică. În prezent, cele peste 40.000 de lucrări reprezintă o avere inestimabilă, atât monetară cât şi culturală dar, în condiţiile în care regiunea înregistrează un avânt considerabil al fundamentalismului islamic, soarta colecţiei rămâne nesigură.
Muzeul a fost descoperit în anii ’90 de jurnalişti şi pasionaţii de artă; a rămas însă necunoscut publicului larg. Regizorii l-au vizitat în anul 2002, cu ocazia unei călătorii în Rusia şi în foştii sateliţi ai URSS-ului. Amanda Pope, profesor de la Universitatea din California de Sud şi un fost student, Tchavdar Georgiev, lucrau la o serie de portrete ale liderilor în formare din lumea post-sovietică. Ajunşi în Uzbekistan, au auzit zvonuri despre un muzeu localizat în deşertul ţării, însă nu le-au luat în considerare până când nu au găsit într-o piaţă de vechituri o carte rară despre muzeu, poveşteste Los Angeles Times. Filmul reda atât povestea muzeului lipsit de fonduri unde personalul încă mai foloseşte tăvi cu apă pentru a menţine umiditatea aerului, cât şi cea a lui Savitsky şi a artiştilor de care nu am fi auzit astăzi dacă nu ar fi fost muzeograful rus.

Imaginea acestuia a fost reconstruită prin declaraţiile copiilor şi nepoţilor, ale criticilor de artă şi chiar ale unui fost şef se partid ce îşi aminteşte cum Savitsky a profitat de sistem obţinând fonduri guvernamentale pentru lucrări de artă interzise. Actorul Ben Kingsley e cel care îl aduce la viaţă pe Savitsky citind frangmente din memoriile acestuia. Una dintre anecdote surprinde relaţia muzeografului cu autorităţile. La cererea oficialităţilor de a scoate din muzeu o pictură ce ofensa, Savitsky răspunde: „Anti-Sovietică? Bineînţeles. Degenerată? În niciun caz.” A doua zi, după ce comisia a plecat, am pus lucrarea înapoi pe perete.
Într-un regim opresiv, arta trebuie să se conformeze regulilor. Cei care doresc să îşi exprime, prin artă, trăirile şi creativitatea sunt reduşi la tăcere atât timp cât viziunile lor nu coincid cu viziunea regimului. În Rusia Sovietică, artiştii ce refuzau să se încadreze în directivele partidului erau închişi în spitalele de nebuni, trimişi în lagarele siberiene sau executaţi. Astfel, sute de artişti au dispărut din peisajul cultural rusesc iar lucrările lor au fost parţial distruse. Au supravieţuit pânzele ascunse pe sub paturi, în poduri şi subsoluri, de către soţiile sau văduvele creatorilor. Acestea au fost rând pe rând identificate şi adunate de tânarul Igor Savitsky, la rândul lui artist şi fiu de burghez, prin urmare marcat de o descendenţă nepotrivită. Povestea lui şi a colecţiei, ce astăzi îi poartă numele, este prezentată de documentarul „Deşertul artei interzise”

Colecţia Savitsky dezvăluie un episod necunoscut din istoria artei, adunând lucrări reprezentative ale stilurilor începutului de secol al XX-lea: Fauvism, Expresionism, Futurism, Constructivism. Conform New York Times, aceasta îndosariază picturi realizate, în principal de artişti ruşi uitaţi, ce explorau noile direcţii artistice, înainte de 1930, când Stalin a condamnat „arta burgheză decadentă” în favoarea stilului realist ce idealiza muncitorii din fabrici şi ţăranii. Însă, cea mai mare descoperire a lui Savitsky a fost o şcoală de artişti care s-au retras în Uzbekistan după Revoluţia Rusă din 1917, modificându-şi stilul la impactul cu tradiţiile islamice, „o cultură la fel de exotică pentru ei precum a fost Tahiti pentru Gaugain”, povestesc realizatorii pe site-ul dedicat filmului. A rezultat, de aici, un stil original ce combina Modernismul european cu tradiţiile estice vechi de mii de ani.

Savitsky a murit în anul 1984 lăsând lumii drept moştenire a doua cea mai mare colecţie de artă avangardista rusească, după cea expusă de Hermitage. Din păcate, situaţia colecţiei şi a muzeului ce o găzduieşte rămâne problematică. Anul trecut, autorităţile uzbece au anunţat conducerea muzeului ca în 48 de ore clădirea muzeului, construită în 1966, trebuie evacuată. Personalul s-a supus ordinului adunând mii de pânze pe podelele unei clădiri secundare a muzeului. Guvernul a anunţat că intenţionează să construiască un nou muzeu; până acum însă clădirea a rămas nefolosită, în timp ce lucrările se deteriorează în spaţii necorespunzatoare. Personalul muzeului nu scapă nici el de presiunea guvernului. În ultimul an angajaţii au trecut prin 15 controale în timpul cărora li s-a cerut în mod repetat să explice călătoriile în afara ţării şi natura contactelor cu cetăţeni străini, povesteşte Marinika M. Babanazarova, directorul actual al muzeului, pentru New York Times.
Situaţia colecţiei şi a celor care se ocupă de ea este una nefericită. Diferiţi colecţionari au încercat să cumpere piese din colecţie, însă s-au lovit constant de refuzul curatorului. Babanazarova se teme că vânzarea unor pânze ar putea încuraja guvernul să scoată la licitaţie lucrările. Astfel, după două decenii de la descoperire, colecţia rămâne intactă, dar şi ascunsă publicului. După câteva expoziţii în Germania şi în Franţa, Ministerul Uzbec al Culturii a refuzat orice altă invitaţie de a trimite colecţia peste graniţe, cu exceptia a trei picturi expuse acum în Olanda, susţine Babanazarova.

Deşi nu există o explicaţie oficială pentru această politică a statului uzbec, atitudinea ar putea avea de a face cu ambivalenţa ţării faţă de moştenirea imperială rusească. Încă de la câştigarea independenţei, în 1991, Uzbekistanul a impus o politică activă de promovare a formelor native de artă, precum ţesutul şi gravatul, iar colecţia Savitsky, realizată în mare parte de etnici ruşi, nu îşi are locul în această campanie. Astfel, scurtele perioade de sprijin pot, cu greu, asigura continuitatea colecţiei.

The Desert of Forbidden Art aduce în atenţia noastră toată această poveste aproape incredibilă; iar ideea legată de „cum poate supravieţui arta într-o perioadă de teroare” este, practic, firul roşu al întregii naraţiuni. „În timpul filmărilor, am realizat ce mare oportunitate am avut să putem înţelege relaţia, în permanentă schimbare, dintre lumea islamică şi cea occidentală, prin ochii unui artist care chiar a trăit aceste vremuri”, spun Tchavdar Georgiev şi Amanda Pope. „Din păcate, din cauza condiţiilor politice şi economice din Asia Centrală de astăzi, colecţia lui Savitsky este, zi de zi, în pericol. Aşa că, ceea ce sperăm noi este ca acest film să funcţioneze ca un instrument, ca un catalizator, menit să protejeze această insituţie culturală unică, a secolului al XX-lea.”, completează realizatorii documentarului.

Pelicula a fost recompensată cu premiul Golden Eagle Award, a câştigat premiul pentru cel mai bun film documentar la Palm Beach Int’l Film Fest şi premiul publicului la Beijing Int’l Film Fest. A făcut şi face parte din selecţia oficială în cadrul a peste zece festivaluri de film din lume, inlcusiv United Nations Association Film Festival şi Doc Aviv Film Festival.
The Desert of Forbidden Art este, însă, doar unul dintre multele filme documenatre care aduc în atenţia noastră poveşti uitate, ignorante sau de care cei mai mulţi dintre noi nu am auzit, practic, niciodată. Aştept comentariile vostre despre ultimile documentare artistice pe care le-aţi văzut sau despre alte povestiri, de mulţi poate neştiute, despre subiecte similare.
Urmăriţi aici trailer-ul filmului.