Corneliu Vasilescu – Imponderabil

Galeria Forma
26 noiembriedecembrie 2012

Uniunea Artiștilor Plastici – filiala Deva și Muzeul Civilizației Dacice și Romane găzduieşte, începând de astăzi, 26 noiembrie 2012, la Galeria Forma din Deva, expoziția de pictură a maestrului Corneliu Vasilescu, considerat pionierul și decanul de vârstă al pictorilor gestualiști români.

La vernisajul expoziţiei au fost prezenţi deputatul Bogdan Radu Ţâmpău şi primarul Devei, Petru Mărginean.

Corneliu Vasilescu nu este un pictor al reprezentărilor figurative. Pânzele lui „refuză” să se identifice cu realitatea. Corneliu Vasilescu este, prin excelenţă, un pictor al formelor, al raporturilor cromatice şi, nu în ultimul rând, al unei senzualităţi izvorâte din bogăţia culorilor pe care le foloseşte. Elementele acestui discurs vizual sunt trecute prin procesul sintetizării şi se bazează pe idea subconştientului liber. Important este momentul creației, şi acest lucru reprezintă o atitudine, nevoia de expresie ca moment exploziv al comunicării. Traiectele de culoare, în pictura maestrului Corneliu Vasilescu, angajează relații armonice construite ca semn ce dobândesc o încărcătură metaforică.

„Departe de a exprima sciziunea tragică cu lumea sau cu sine, departe de orice tragism, pictura lui Corneliu Vasilescu e plină de o vitalitate pozitivă. “Mitul” picturii sale este fericirea de a fi în lume. În limbajul artistic, această fericire se exprimă ca o continuă căutare a armoniei”, spune Alexandra Titu (în „13 pictori contemporani”, Editura Meridiane, 1983)

Corneliu Vasilescu se naște pe 23 octombrie 1934 în Bârlad. În 1960, înainte de a se înscrie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, debutează în cadrul expoziției interregionale a UAP – filiala Iași. Este remarcat ca un bun desenator și colorist și, în anul 1968, devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Între anii 1968 – 1974 urmează cursurile Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” Bucureşti, secția pictură, clasa profesorului Gheorghe Șaru. Din 1983 este profesor invitat la Hochschule din Darmstadt. Printre numeroasele premii și distincții primite se numără Premiul pentru Pictură al UAP, la Bienala de Artă din București (1977), Premiul pentru Pictură „Nicolae Tonitza” (1999), Premiul UAP din Republica Moldova (2000), Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (2003).

Corneliu Vasilescu a eliberat semnul de naraţiune şi mimetism

În deschiderea expoziţiei, Gheorghe Dican, preşedinte al UAP Vâlcea, sublinia: „În cadrul acestei expoziţii, o expoziţie eveniment, pot afirma că este vorba de cu totul şi cu totul altceva decât ne-am obişnuit. Avem de-a face cu o relaţie între gest, semn şi pete aşternute pe suprafeţe. Arta maestrului Vasilescu problematizează, nu delectează. Acest gen de artă pune probleme, iar Corneliu Vasilescu a eliberat semnul de naraţiune şi mimetism”.

„Sunt împotriva naratismului, atât pe pânză cât şi în rest… Nu vreau să vorbesc mult, deoarece nu doresc să stric ce s-a construit până acum…”, conchide maestrul Vasilescu.

Expoziția de la Deva a maestrului Corneliu Vasilescu este deschisă publicului până pe data de 18 decembrie 2012. (Grigore Roibu)

Interpretări digitale ale peisajului

Reconfigurarea elementelor din natură
prin intermediul fotografiei


Una din pasiunile pe care le am din copilărie este pescuitul. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când tatăl meu mă trezea pe mine şi pe fratele meu pentru a ajunge la ora cinci dimineaţă pe malul apei. Pot spune că imaginea răsăritului, în dimineţile de vară, atunci când soarele se ridică deasupra aşa ziselor „lagune negre”, ochiuri de apă pline de brădiş unde mă aflu în căutarea ştiucii, este de o frumuseţe ce te îmbată cu un aburii bălţii ce-ţi intră în sânge. Respiri balsamul unei lumi puse sub semnul irealului și imaginarului. Fiecare dimineaţă are un farmec unic.


Anul acesta, în plină iarnă, conducerea filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Deva mi-a luat atelierul de creaţie printr-o hotărâre abuzivă, atelier pe care îl aveam în chirie de doi ani de zile, din cei trei cât era prevăzut în contract. Hotărârea hilară a consiliului director venea cu o serie de argumente nefondate. Unul din argumente însă, aparţinând vicepreşedintelui filialei Torino Bocaniciu, un artist amator, fără studii de specialitate, fiind autodidact, m-a uimit. Mi-a spus că mă aflu „mai mult pe malul apei decât în atelier şi lucrările mele sunt din perioada liceului”.  Am terminat Liceul de artă din Cluj, în anul 1989, când acrilicele şi pânzele erau materiale la care de cele mai multe ori visam. După ce am terminat liceul de artă am urmat cursurile secţiei ceramică din Academia de Arte Vizuale din Cluj, timp de 6 ani. Lucrările mele din acea perioadă, din păcate, în mare parte s-au pierdut, doar câteva dintre acestea fiind expuse în secretariatul unei şcoli din Hunedoara. Ceea ce susţinea vicepreşedintele filialei devene nu putea fi considerat ca un afront la adresa mea, deoarece, în calitatea sa, să spunem de manager, nu avea de unde să ştie că dezinvoltura cromatică pe care o are un elev în anii liceului este înlocuită treptat de tehnică, în mare parte datorată studiului din facultate. Pentru a nu continua cu acest subiect fiindcă nu doresc să am o stare conflictuală cu cei din conducerea filialei devene, o filială ce are mulţi membrii pe care îi stimez, o să menţionez doar faptul că nerecunoscând legitimitatea conducerii alese pe listă, în grup şi vot prin corespondenţă m-am transferat la filiala UAP Interjudeţeană Cluj-Bistriţa.

În toamna anului trecut, în micul atelier de 13 metri pătraţi, cel care deranja prin faptul că-mi aparţinea, încercam să experimentez pe pânză o serie de tehnici asemănătoare cu cele folosite pentru patina ceramică, un efect de îmbătrânire forţată a suprafeţei de culoare. Anul acesta a trebuit să caut noi formule de studiu care, să zicem, se pretează a fi folosite într-o locuinţă. Am apelat la tehnicile foto.

Fotografia, la fel ca şi pescuitul, am învăţat-o tot de la tatăl meu, în copilărie când, în baie, ne procesam singuri pozele realizate cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat într-o televiziune locală, cerând uneori sfaturi de la profesorii Eugen Moritz şi Dorel Găină, de la secţia foto-video din cadrul Academiei de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. În fotografiile de faţă, dedicate reprezentării realului, intervenţiile picturale au menirea de a pune în valoare atmosfera din natură şi nu de a transforma imaginea prin reconfigurare, ca în cazul „transfotografiei” din discursul teoretic şi experimental al şcolii de la Cluj.

Vă întrebaţi ce are pescuitul în comun cu arta. Pescuitul în sine nu are nimic comun cu arta. „Arta pescuitului” este o expresie tot atât de exagerată ca şi cea folosită în cazul chirurgului care „taie artistic”. Pescuitul este o pasiune, un hobby şi atât. Însă, fotografia este de două veacuri un domeniu al artelor. Subiectul instantaneelor surprinse este la libera alegrere a fiecărei persoane care se ocupă de fotografie. Structurile din natură, elementele vegetale, peisajele sau portretele, la fel ca şi în celelalte domenii ale artelor vizuale, sunt teme abordate atât de fotografii amatori, cât şi de cei profesionişti. Sentimentul pe care îl provoacă imaginea surprinsă prin încadrare, compunere a elementelor în cadru şi lumină dau valoarea fotografiei, la fel ca şi în cazul oricărei compoziţii plastice. Ieşirea în plein-air la peisaj este o practică des folosită de artişti, mai ales în perioada Impresionismului, în dorinţa lor de a surprinde diferite momente ale zilei. Este inutil să explic de ce Grigorescu, Andreescu sau Monet, Cézanne şi van Gogh preferau să mergă cu şevaletul în peisaj pentru a reda imaginea naturii şi nu stăteau în atelier la o cafea. În fond este o opţiune. Poţi sta pe terasele din oraş în căutarea inspiraţiei creative sau poţi să te umplii sufleteşte de culoarea pe care o oferă însăşi natura pentru a-ţi forma o privire analitică ce poate extrage esenţialul realităţii. Încă din facultate ieşeam împreună cu patru colegi de an şi cu Gil Turculeţ, atunci asistent universitar, la peisaj, în natură. Cu picturile realizate, din care am păstrat doar una, cea cu Cetatea de la Râmetea, am realizat în anul 1995 expoziţia de grup intitulă „Peisaje”, la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, curator Maria Rus Bojan.

În urma celor prezentate sper că înţelegeţi de ce pescuitul şi fotografia, în cazul meu, fac casă bună. Este la fel ca şi atunci când ţii în mână un album de artă pe care îl poţi răsfoi, uitându-te la poze sau îl poţi studia.
Pentru a pricepe de unde vine această dragoste pentru peisaj voi încerca să descriu o zi de pescuit, încercând să redau cu ajutorul cuvintelor şi al imaginilor atmosfera unei dimineţi petrecute pe baltă.

Spectacolul naturii

Ne trezim dimineaţă, de obicei la ora 04.00. În perioada concediului de odihnă merg împreună cu un vecin, amândoi având pasiunea pescuitului sportiv. Cu o zi înainte am colindat o serie de bălţi unde am prins câţiva cărăşei pe care îi vom folosi încercând să capturam o ştică. În zilele de vară pornim de acasă în jurul orei 04.30. Oraşul doarme şi este liniştit, străzile fiind aproape pustii. Părăsim drumul principal şi ne îndreptam spre bălţile limpezi, de culoare neagră, cu stufăriş, situate de-a lungul râului Mureş.

Nu suntem pentru prima dată pe aceste „ochiuri de apă” aşa că nici chiar ceaţa dimineţii nu ne împiedică. Ştim drumul pe de rost cu toate gropile şi denivelările lui. Balta apare în lumina farurilor de la maşină. Este încă întuneric. Scoatem undiţele şi le pregătim în timp ce ne bem cafeaua caldă pusă în termos. Roua dimineţii s-a aşternut peste tot şi plantele par a fi ca după ploaie.

Când începe să se lumineze aruncăm tot arsenalul de undiţe. Ştiuca nu trage pe timp de noapte aşa că aşteptăm primele raze ale soarelui. Desaupra bălţii începe să se ridice un nor de aburi de parcă aceasta a luat foc. În liniştea dintre noapte şi zi auzim în stufăriş cum începe forfota. Se aud plescăituri deasupara apei, semn că peştele a început să umble după hrană. În spatele dealurilor din zare se vede o lumină de culoare roşie. Dintr-o dată un glob incandescent se ridică pe cer. Este momentul pe care îl aşteptam. Este începutul unei zile în care soarele ne mângâie cu primele sale raze. Am sentimentul că plutesc năuc între cer şi o oglindă fluidă.

Plutele se joacă pe suprafaţa apei care primeşte o culoare sclipitoare. Ştiuca, prin aspectul ei alungit, cu botul în formă de cioc de raţă este un peşte care pare că a străbătut veacurile din timpuri străvechi. Am un respect deosebit pentru acest răpitor tenace care atacă prin surprindere. Pentru a-l prinde trebuie să ai răbdare. Trăsătura ştiucii este unică şi inconfundabilă, de o frumuseţe ce nu poate fi egalată de alt peşte, printr-o zvâcnire energică, rapidă şi cu multă forţă. Aşteptăm ca plutele aflate la margine stufărişului să se scufunde. Uneori am avut capturi frumoase, alteori ne-am întors fără nici un peşte. Cuvântul de ordine este „răbdare”. Nu voi insista asupra acestui subiect pentru că nu doresc să transform articolul într-o lecţie de pescuit. Mă voi opri asupra peisajului de dimineaţă, unic în fiecare zi. Au fost zile când nu am avut aparatul de fotografiat la mine şi am regretat acest lucru. Aici, în peisaj, am înţeles acea poveste legată de numele lui Grigorescu care a dorit să surprindă un răsărit de soare în pictură. Şi-a notat ora pentru a veni a doua zi. Când a ajuns a doua zi locul era acelaşi, dar peisajul era altul.

Ceaţa începe să să risipească. Uneori am avut vreme frumoasă, alteori vreme mohorâtă. Şi într-un caz şi în celălalt spectacolul naturii este acelaşi. Dacă nu prindem nimic ne bucurăm de ceea ce vedem în jurul nostru şi ne vom mulţumi cu cele câteva cadre pe care le-am imortalizat. (Grigore Roibu)

De vorbă cu artista Ana-Maria Rugescu

Ana-Maria Rugescu: Tapiseria permite transpunerea ideilor în lână şi a formelor prin culoareAna-Maria Rugescu - vernisaj

Ana-Maria Rugescu este o artistă deveancă care, atunci când vorbeşti cu ea, dă dovadă de multă modestie. Ea lucrează în domeniul artelor vizuale. Dar, un domeniu al formelor mai puţin cunoscut – cel al tapiseriei. Pasinea pentru artă şi frumos a moştenit-o de la mama sa. De mică a fost atrasă de artă şi a frecventat cursuri de iniţiere pentru copii. Dorinţa de a transpune frumuseţea care ne înconjoară a devenit pentru Ana-Maria Rugescu o modalitate de iniţiere şi instruire. În domeniul artei textile, mai mult decât în alte domenii, folosirea elemetelor formale şi materiale care sugerează o idee pot determina exprimarea prin intermediul materialităţii şi structurii. Dacă „chirurgia” esteticii actuale implică să suferi pentru frumos, artele textilele înlătură această suferinţă în cazul Mariei Rugescu.

Ana-Maria Rugescu este născută pe data de 25 ianuarie 1954, la Deva. A urmat între anii 1975-1979 cursurile Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj, fiind licenţiată în Artele Textile. Ana-Maria Rugescu are o vastă activitate expoziţională din care amintim (selectiv): Sala Polivalentă Bucureşti (1980, 1986, 1987, 1992), Palatul Culturii, Iaşi (1991), Salonul Naţional de Artă Constantin Brâncuşi (2006), Palatul Parlamentului, Bucureşti (2010), Parlamentul European, Bruxelles (2010), a participat la toate expoziţiile organizate de UAPR Deva (unde este membră) etc. De amintit în mod special sunt Bienala de Arte Plastice „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ (2009), Bienala Artelor „Ioan Andreescu”, Buzău (2010 – unde a obţinut premiul pentru Artă Decorativă) şi, în anul 2010, i-a fost acordat Premiul pentru Excelenţă de UAPR Deva. Expoziţia personală de tapiserie de la Galeria Artex din Râmnicu Vâlcea (2011), mai poate fi vizitată şi acum. Ana Maria Rugescu este profesoară în cadrul Liceului de Muzică şi Arte Plastice Sigismund Toduţă, din Deva.

În discuţia care urmează folosim un ton colegial, la persoana întâi, având dorinţa ca această conversaţie să fie o invitaţie în lumea artelor şi a tehnicilor din domeniul plasticii. Arta aparţine istoriei noastre, aparţine prezentului care ne interesează şi la care ne raportăm. Meditaţia asupra problemelor estetice ale formei apare ca un raport între reflexia teoretică şi cea practică.

„Frumosul trebuie să lucreze prin artă pentru bucuria noastră”

Grigore Roibu: Cum ai luat decizia ca din toate domeniile artei să te ocupi de tapiserie şi cum ai ajuns la concluzia că acest domeniu ţi se potriveşte cel mai mult?

Ana-Maria Rugescu: De timpuriu am ajuns la concluzia că artele decorative, şi în special tapiseria, sunt mai aproape de sufletul meu. Se pare că am avut o precocitate motivată de interesul pentru intensitatea şi calitatea muncii artistice şi sugestivitatea tehnicilor mixte, care conferă o subtilă dinamică formelor. Da! Este chiar surprinzător şi pentru mine!, …dar aşa s-a întâmplat şi mă bucur că am fost îndrumată pe acest drum, care de o viaţă, îmi dă mari satisfacţii, în special în timpul creaţiei propriu zise.
Este ceva minunat!, în paranteză spun că sunt printre fericiţii oameni care au fost înzestraţi cu creativitate…, mai ales în lumea formelor şi a culorilor.

– Artele textile au origini străvechi care asparţin artei populare sau de cult. Cum este văzut acest domeniu, oarecum conservator, în limbajul plastic din contextul „gramaticii” estetice pe care o oferă arta contemporană? Ce influenţe ale artei tradiţionale se fac simţite în lucrările tale?

– Tapiseria este rezultatul unui meştesug cu rădacini nu vechi, chiar străvechi şi mă refer aici la ţesăturile speciale care îndeplineau funcţii atât decorative cât şi practice, împodobind pereţii sau acoperind piese de mobilier. Pornind de la folclor, precum şi de la prelucrarea tradiţiei, şcoala de tapiserie românească a luat fiinţă, tragându-şi originea din filonul sănătos al creaţiei populare. Arta tapiseriei, indiferent de influenţă, este o artă nobilă, în care eu cred. Cartoanele destinate tapiseriei au un stil propriu şi, înainte de a fi carton, sunt lucrări grafice, posibil de transpus în tapiserii.
În noile tendinţe ale artei actuale apar obiecte textile, asamblaje ritmate, colaje cu suprafeţe mari ritmate, după legi decorative proprii, moduli de piese ce dezvoltă construcţii spaţiale originale, miniaturi textile şi, desigur, happeninguri textile.
Influenţe directe nu am în lucrările mele de tapiserie, dar sunt la curent cu tot ce înseamnă tapiseria, de la cea clasică, din timpul Renaşterii, a Barocului, a marilor ateliere naţionale de tapiserie de la Gobelins, Aubuson etc, până în perioada modernă, cu cerinţele estetice contemporane şi cu influenţe ale şcolii franceze, dominată de Jean Lurçat.
Îmi vin în minte nume din avangarda artei textile româneşti: Ana Lupaş, Teodora Moisescu Stendl, Ion şi Ariana Nicodim, Florin Ciubotaru, Ileana Balotă, Gheorghe Gogescu, Daniela Frumuşeanu ş.a., care au creat o artă nu mai prejos de cea europeană.

– Care este misiunea ta de a crea conexiuni prin artă, care sunt mesajele pe care doreşti să le transmiţi şi de unde te inspiri?

– Doresc ca tapiseriile mele să creeze imagini artistice unice şi personale….doresc, de asemenea, ca ideile mele şi stilul personal să stimuleze gândirea, dincolo de concretul tehnicii utilizate. Elementele pur decorative stabilesc câmpul imaginii tapiseriei, iar lucrările mele dezvăluie respect pentru rigoarea aplicării bogaţiei de forme.

Preocuparea principală a lucrărilor vizează deopotrivă limbajul şi tehnicile de lucru. Ele sunt un exerciţiu continuu de reamintire a unor forme văzute şi apoi prelucrate prin filtrul propriei creativităţi, în maniera generalizatoare, care revin sub alte aparenţe. Pornesc de la natură, cu puterea de fascinaţie a realului cunoscut prin simţuri. Tapiseria este echilibrată la nivelul expresiei de dialogul cromatic, de stricteţea compoziţională şi menţine o ordine a semnelor decorative. Regnul vegetal şi mineral sunt principalele şi inepuizabilele surse de inspiraţie.

– Ce fel de lucrări sunt apreciate din creaţia ta de către public şi cui se adresează ele?

– Publicul apreciază în creaţia mea compoziţiile inspirate din lumea vegetală şi tehnica de ţesut de origine orientală, cu noduri de diferite înălţimi. Ca o curiozitate, trebuie să spun că lucrările mele, în funcţie de compoziţiile din proiect, au o desime ce variază între 20.000 şi 40.000 de noduri pe metru pătrat. Este impresionant, Nu?!
Tapiseriile sunt destinate unor spaţii generoase. Eu doresc să fac cunoscută tapiseria ca artă şi să revitalizez gustul publicului pentru acest tip de artă prin soluţii aflate la interferenţa procedeelor tradiţionale cu formele actuale de exprimare plastică. Fiecare lucrare doresc să fie un pretext pentru investigaţii expresive şi performanţe decorative, capabile să modifice structura imaginii.

Ana-Maria Rugescu

– Creaţiile tale îmbină materiale şi texturi diferite cu volumetrii expresive. Cum ai ajuns la aceste formule plastice şi în ce măsură jocul şi hazardul sunt stimulente?

– Da! jocul împreună cu hazardul pot deveni stimulente dar numai în faza iniţială a proiectului. Îmi place să folosesc propria-mi creativitate pornind de la jocul iniţial. Este fascinant…toţi artiştii care lucrează în domeniul vizualului ştiu de ce!

– Cum îţi alegi materialele şi care este semnificaţia ce străbate dincolo de materialitate?

– În alegerea materialelor sunt foarte pretenţioasă. În general le aleg cu prioritate pe cele de calitate, cu structuri cât mai deosebite. Dar, câteodată, recunosc, mă aleg ele pe mine, pentru că mă încântă de la prima vedere. Îmi place noutatea, originalitatea în privinţa structurii firelor de lână, de mătase, fire de aur sau de argint. Unele îmi sunt folositoare la tehnica colajului, pe material sau în broderie, pe diferite suprafeţe.
Nu pot să spun că subordonez materialul ideii lucrării sau ideea o subordonez materialului. Este un echilibru pe care îl caut şi-mi place să lucrez de la tapiseria haute-lisse la obiecte textile din diverse materiale, miniaturi textile cu lână, mătase, bumbac, metal, lemn, piele, sfoară de manila etc.

– Care este atitudinea ta faţă de materialele nonconvenţionale?

– Referitor la această întrebare, pot să afirm că materialul textil este mereu reînnoit. De la celebrarea peretelui interesul tapiseriei s-a deplasat către dimensiunea sculpturală, către explorarea posibilităţilor spaţiale şi, în cele din urmă, către obiect şi instalaţie. De la materiale şi tehnici tradiţionale şi utilizarea metodelor clasice, artele textile s-au orientat spre o formulă a esteticii moderne. Niciodată însă, destinaţia murală nu a fost abandonată. Niciodată fibra textilă nu a fost contestată, tradiţia fiind întotdeauna însoţită de „speranţa” reactualizarii. În tapiseriile personale folosesc materiale şi stiluri expresive din sfera decorativului, activez în câmp bidimensional şi tridimensional, prin diverse materiale textile, inclusiv unele neconvenţionale.

– Este greu să pregăteşti o expoziţie în lipsa unor instituţii specializate în acest sens? Lipsa curatorilor şi a galeriilor private axate pe domenii stricte este un inconvenient în acest sens?

– În ceea ce priveşte lipsa curatorilor şi al galeriilor private…Da, ai dreptate. Cred că am avea o viaţa mult mai uşoară! Şi ne-am putea folosi energia creatoare pentru ceea ce ştim mai bine. Eu sunt o susţinătoare a galeriilor private şi chiar pot să spun, că la modul ideal, mi-aş dori o galerie privată care să găzduiască valori reale ale artei, o artă reprezentată prin artişti valoroşi, de toate vârstele şi, cu predilecţie, creatori de artă decorativă… Nu se ştie niciodată! Poate unul dintre colegii de breaslă sau iubitori de artă cu potenţial financiar vor realiza acest posibil proiect şi în ceea ce numim provincie. Spun asta pentru că nu cred că există artist de provincie, ci doar artişti buni sau mai puţin buni, mai apreciaţi sau mai puţin apreciaţi.

Cât despre pregătirea unei expoziţii…Ai atins un punct sensibil. Cum se spune…toţi ştim că este extrem de greu să pregăteşti o expoziţie şi, asta, chiar după ce ai finalizat toate lucrările. Dacă doreşti din tot sufletul reuşeşti! Strângi bănuţ cu bănuţ, îţi fixezi un termen şi o ţintă şi îţi realizezi dorinţa. Eu sunt un exemplu viu în acest sens. Prima expoziţie personală de tapiserie am realizat-o după vârsta de 31 de ani, mult de la terminarea facultăţii, dar mi-am îndeplinit visul. Totul ţine de tenacitatea artistului. Mi-am îndeplinit dorinţa cu paşi mici. Sunt o persoană cu multă răbdare, de aceea pot să lucrez în această artă pe care o consider specială şi nobilă.

– Cât durează realizarea unei lucrări în acest domeniu?

– În ce priveşte realizarea unei lucrări de tapiserie, depinde clar de mărimea proiectului şi de ideea compoziţională. Poate să fie o compoziţie decorativă, cu suprafeţe mari, care se poate realiza într-un timp mai scurt sau poate fi o compoziţie grafică, cu suprafeţe aglomerate şi, atunci, necesită un timp de realizare mai mare. Eu am realizat tapiseriile între o lună şi jumătate şi chiar două luni. Deşi în general mă dedic total unei singure lucrări, am perioade când lucrez concomitent la două sau chiar trei lucrări. Spre deosebire de lucrările de pictură sau grafică, unde se pot face modificări ulterioare, în tapiserie proiectele trebuie gândite de la început, în cele mai mici amănunte. Intervenţiile ulterioare în ce priveşte echilibrul suprafeţei plastice, echilibrul cromatic şi al formelor sunt practic imposibile. Dar pot să-ţi spun că în ceea ce priveşte transpunerea proiectului de tapiserie în materialul propriu zis, nu este o manoperă anostă şi plictisitoare. Se poate interveni şi în timpul lucrului cu idei, în sprijinul aspectului artistic al tapiseriei. Se ţine cont de nişte reguli, dar poţi fi în acelaşi tip creativ. De aceea, cel puţin pentru mine, fără să consider că folosesc cuvinte mari, tapiseria este o artă miraculoasă şi sper să fiu sănătoasă să pot crea în continuare. Nu ştiu dacă mă crezi, dar este cea care îmi dă bucurie şi împlinire.

Ana-Maria Rugescu

– Cum se împacă munca de creaţie cu cea de dascăl în cadrul Liceului de Artă?

– A! tu ştii, pentru că şi tu eşti în acelaşi timp şi artist şi dascăl. Se împacă foarte bine. Munca de atelier şi cea de la catedră se completează reciproc. Eu împrumut de la copii spontaneitatea, exuberanţa, sinceritatea şi puritatea lor, dar le şi dăruiesc cu mult drag şi plăcere, experienţa, cunoştinţele şi competenţele mele. Ca profesor de arte vizuale încerc să le insuflu elevilor plăcerea de a desena şi de a colora. Din proprie experienţă, consider că folosind metodele active, participative, prin stimularea interesului elevilor faţă de problemele plastice, contribui la dezvoltarea personalităţii creative a acestora.

– Fiind colegi de catedră ştiu că eşti una dintre cele mai iubite profesoare.

– Încerc o cât mai mare apropiere a copiilor de artă şi organizez expoziţii în şcoală cu cele mai reprezentative lucrări ale elevilor. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este de a-i face pe elevi să vadă frumosul din jurul lor, să fie receptivi, să rezoneze la frumos şi să admire operele dintr-o galerie.

– Practicarea artelor textile este interdependentă de cunoaşterea unor tehnici cum ar fi de exemplu imprimeria, ţesutul sau broderia. Excluzând propriile inovaţii de ordin tehnic, cui datorezi însuşirea acestor tehnici?

– În timpul studiilor de la Facultatea de Arte Plastice şi Decorative „Ioan Andreescu” din Cluj Napoca, am avut posibilitatea să studiez în principal specializarea tapiserie şi secundar specializarea imprimeuri. Acestea sunt total diferite ca tehnică, dar fac parte din aceeaşi familie. Pot să spun că arta imprimeurilor este deosebit de incitantă, cu posibilităţi enorme de compunere şi recompunere a formelor prin juxtapunere şi gradaţie. Da, sunt deosebite! Acum că mi-ai pus aceasta întrebare pot să-ţi spun că mi-ai deschis dorinţa de a lucra şi în această tehnică. De fapt, înainte de a fi cadru didactic, am lucrat timp de 20 de ani în activitatea de creaţie şi cercetare din industria textilă, în special imprimeuri. Am avut sute de proiecte de imprimeuri omologate care au fost transpuse pentru mica sau marea serie, destinate exportului. Însuşirea acestor tehnici o datorez profesorilor de specialitate de la institut şi tehnicienilor specializaţi în obţinerea coloranţilor şi a sitelor destinate imprimeurilor.

– Există artişti care au căutări identice cu arta pe care o propui? Şi, în final, o ultimă întrebare. Care sunt tendinţele similare în arta contemporană?

– Da, bine-nţeles că sunt artişti cu căutari similare. Fiecare din artiştii tapiseri caută să fie cât mai originali, să aibă un stil propriu, dar undeva tot ne întâlnim… Oricum, trebuie să-ţi spun, aşa cum este şi la voi ceramiştii, şi noi avem posibilităţi infinite de creaţie. De noi depinde până unde păşim. Tendinţa artei textilelor de interior este deplasarea spre zonele obiectului decorativ, cu funcţie ambientală. Creatorii tineri renunţă mult prea uşor la rigorile tapiseriei haute-lisse sau base-lisse. Fenomenul proliferează în mod sigur şi din cauza costurilor ridicate cerute pentru transpunerea unui proiect în lucrare definitivă. Tendinţa se deplasează spre tehnici mixte, alăturând materiale diferite şi soluţii mai „lejere”, care să confere iluzia tridimensionalului. Tapiseria este singura tehnică care permite transpunerea în lână a ideilor şi a formelor prin culoare. Materiale diferite se adună şi se despart într-o elaborare plastică, de multe ori surprinzătoare şi întotdeauna incitantă. Frumosul…nu-i aşa? Trebuie să lucreze prin artă pentru bucuria noastră de fiecare zi.

Ana-Maria Rugescu - în atelier

– Să nu încheiem totuşi fără a ne spune care sunt planurile tale de viitor?

– Din punct de vedere al planurilor de viitor…..pot să spun că stau bine. Am cel puţin 30 de proiecte de tapiserie. Recunosc, de data asta, de dimensiuni mai mici, dar cu tehnici personale şi originale. De abia aştept să le realizez. Voi participa la ediţia a V-a din anul acesta de la Vest meet East Cultural Book Exchange, Bucureşti.
(Interviu realizat de Grigore Roibu).