Între tradiție și experiment: Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel

Cu 10 ani în urmă, fiind profesor debutant, țineam un curs opțional de Pictură pe sticlă. La sfârșitul anului școlar am avut aproximativ 60 de lucrări, icoane pe sticlă, bine realizate cu elevii. Directorul școlii, Ioan Drașoveanu, alături de directoarea educativă Mariana Stoica și tâmplarul școlii s-au implicat și m-au susținut pentru a realiza o mare expoziție de icoane împreună cu elevii. Expoziția s-a mutat din holul școlii generale la Galeria de artă. A fost un succes. Nu știu câți dintre elevii mei au rămas cu ceva în urma acestui curs despre iconografie, eu, însă, am avut multe de învățat.

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

În acest week-end am trecut prin Sibiel. Aveam cunoștințe despre muzeul de Icoane pe sticlă din acest sat Transilvan, situat la 22 de km de Sibiu, dar nu mi-am făcut până acum timp să îl vizitez. Colecția muzeului este cea mai mare de acest gen din lume. Sunt expuse peste 700 de icoane pictate pe sticlă între veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea în principalele centrele de pictură, cum ar fi, de exemplu, Nicula, Sebeș, Alba-Iulia, Mărginimea Sibiului, Făgăraș, Șcheii Brașovului sau Bucovina.

artavizuala21 se ocupă, în principal, de arta contemporană, de experimentul artistic și pluralitatea tehnicilor de investigare a vizualului. Ca absolvent al secției Ceramică-Sticlă am fost, însă, interesat de imaginile „zugrăvite” cu o emoționantă sinceritate, icoane prin care ţăranul român îşi exprimă concepţiile de viaţă. Icoanele pe sticlă nu țin doar de tradiție și nu sunt doar un obiect de cult protector, ci un document plastic ce reflectă lumea spirituală a satului românesc. Am scris despre tehnicile și metodele făuririi unei icoane în Sentimentul teologic al frumuseţii și, Andrei Rosetti, în Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Dar, să revin, la mica noastră călătorie în timp. Satul Sibiel are ceva aparte încă din momentul în care te apropii, este comunitatea în care „ieși din timp și istorie și intrii în timpul și istoria devenite eternitate” (Ioan Alexandru – Prefața Sibiel, Sibiu, 1979).

Părintele Zosim Oancea

Muzeul se află în curtea bisericii Sfânta Treime din Sibiel, construitǎ din 1765 ca biserică unită. Lăcașul a fost pictat între anii 1774 și 1775 de meșterii zugravi Stan și Iacob. Pictura, înnegrită de fumul lumânărilor, a fost acoperită cu 5 straturi de var. Fresca a fost readusǎ la luminǎ între anii 1964 – 1965 de preotul Zosim Oancea (arestat în 1948 datorită convingerilor sale, condamnat la zece ani de închisoare și eliberat în 1957), la sosirea sa în Sibiel. Cu un naos unic, cu nișe semicirculare și fresce care împreunǎ cu motivele biblice și liturgice în stil bizantin preiau motive occidentale baroce, biserica din Sibiel este, astǎzi, monument istoric național.

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Constituită cu începere din anul 1969, operǎ a pǎrintelui Zosim Oancea şi a comunitǎţii din Sibiel, bucurându-se de susţinerea unor instituţii şi donatori privaţi români şi strǎini, colecţia muzeului prezintǎ cei mai importanţi pictori de icoane. Fuziunea tradiţiilor orientale cu tehnicile occidentale și cele tradițional românești transformă icoanele din primele decenii ale secolului al XVIII-lea într-un gen al artei cu un farmec particular.

Perspectiva lipsește, caligrafia desenului trădează facilitate de meșter și personajele biblice poartă, de cele mai multe ori, straie tradițional românești. Această preponderență zonală a anumitor sfinți, precum sfântul Ilie care gonește peste nori într-o căruță trasă de armăsari pentru a aduce prosperitate regiunilor agricole, mi se pare un un gen pictural fascinant. Pentru țărani, pictatul icoanelor nu reprezenta, ca în centrele specializate din Austria și Boemia, de unde tehnicile acestui meșteșug bizantin au fost importate în Transilvania, o ocupație principală. Icoanele pe sticlă transilvănene au avut o soartă ciudată: au fost iubite de țărani și disprețuite de orășeni. Abea din secolul al XX-lea s-a modificat optica estetică asupra picturii, așa zis „naive”, pe sticlă. Cei ce au înțeles această artă au fost puțini.

Pǎrintele Zosim Oancea este cel căruia îi datorǎm acest extraordinar muzeu care merită vizitat. Colecția face o incursiune în istoria picturii țărănăști pe sticlă, o pictură care stă la baza inspirației Salonului Independendenților din 1886 și a manifestului cubist a lui Pablo Picasso din 1907. (Grigore Roibu)

Artmark: Contemporan, tradițional și universal într-o singură expoziție

Comunicat de presă

Constantin Piliuță – Music

După un început de an promițător, care continuă trendul constant ascendent al pieței de artă contemporană, Artmark continuă să lanseze oportunități de afirmare artiștilor români prin organizarea celei de-a doua licitații dedicate în mod special vitalității noii arte, Licitația de Artă Postbelică & Contemporană. În paralel, se va deschide și expoziția Licitației de Valori Tradiționale, care conferă un echilibru aparte ansamblului expozițional prin opere și obiecte de colecție impregnate cu simboluri românești tradiționale, dar și expoziția Licitației de Bijuterii, care dă strălucire la propriu.

Dacă arta de patrimoniu conduce în topurile din România, în cazul artei contemporane, cererea depășește granițele țării, atrâgând din ce în mai mulți negustori de artă și colecționari străini. Aflați în 2013 în top 10 al celor mai tranzacționți artiști români în licitațiile caselor internaționale și totodată în topul artiștilor cu cea mai mare „cifră de afaceri” în licitațiile din România, Constantin Piliuță, Horia Bernea, Ștefan Câlția, Sabin Bălașa și Horia Damian sunt prezenți în expoziția Licitației de Artă Postbelică & Contemporană. Constantin Piliuță este reprezentat prin două opere, „Artistul” și „Muzicanți”, Ștefan Câlția prin „Primăvara”, iar Horia Damian prin „Eva adormită” și „Poarta egipteană”.

Icoană românească – Sfântul Ierarh Nicolae

În expoziția licitației, vor fi prezenți și alți artiști bine tranzacționați pe piața din România precum Ion Pacea cu trei lucrări („Jucători de șah”, „Melci și scoici” și „Richard III”) și Sorin Ilfoveanu cu două lucrări („Menestreli” și „Tava de aramă”). Dintre artiștii reprezentativi pentru arta contemporană prezenți în expoziție se numără și Corneliu Brudașcu, Ciprian Mureșan, Victor Man (artistul anului 2014 potrivit recentului premiu acordat de cel mai mare colecționar corporatist de artă contemporană din lume, Deutsche Bank), toți trei făcând parte din fenomenul Școlii de la Cluj. Alți artiști importanți ale căror opere vor putea fi admirate sunt Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Paul Neagu, Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, Tara (Sorin von Neudorf) sau Roman Tolici.

Ștefan Câlția – Primăvara

Cu un alt registru conceptual, în expoziție se află secțiunea dedicată Licitației de Valori Tradiționale care anticipează sărbătorile pascale prin redarea unor simboluri consacrate, dar și oferirea pasionaților de oenologie posibilitatea de a se delecta cu o selecție de vinuri, din care mai bine de jumătate au un scor Parker de peste 90 de puncte, cu prețuri de pornire de la 45 de euro. De asemenea, publicul poate admira obiecte de colecție cu tematică pascală, tablouri tradiționaliste realizate de Ion Theodorescu-Sion („Madonă tradițională”), Leon Biju („Natură statică cu ștergar pascal”, „La slujba de Înviere”) și alți artiști interbelici, precum și icoane de colecție cu o periodizare începând din secolul al XVIII-lea.
În expoziția licitațiilor din prima parte a lunii aprilie, este prezentă și o secțiune special dedicată rafinamentului feminin care va fi celebrat în Licitația de Bijuterii. O gamă de 100 de loturi din care publicul va putea alege bijuterii care respectă întocmai exigențele celor mai meticuloși bijutieri, cu prețuri de pornire sub 100 de euro pentru cercei și ajungând până la 8.000 de euro pentru o brățară din platină, bogat decorate cu diamante.

Flori de cală – pereche de cercei din aur, decorați cu safire galbene și diamante

Expoziția Licitației de Artă Postbelică & Contemporană va putea fi vizitată în perioada 25 martie – 7 aprilie, la Palatul Cesianu-Racoviță, licitația având loc marți, 8 aprilie, la Athénée Palace Hilton. Iar, expoziția Licitației de Valori Tradiționale și a celei de Bijuterii va putea fi admirată în perioada 25 martie – 15 aprilie la Palatul Cesianu-Racoviță, cele două licitații având loc miercuri, 16 aprilie, la Club Biavati.

Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Fragment din manuscrisul volumului „Adnotări – Lecţii de pictură / Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA”  – carte în curs de apariţie la Editura Institutului Cultural Român.

Studii în atelierul mânăstirii Oaşa.
Din nou pictură în straturi

După plecarea sa la mânăstire părintele Pantelimon nu mai pictează o vreme. Are, cum spun monahii, diverse ascultări. Apoi, se ia hotărârea în obşte să se pună bazele unui atelier de pictură. I se alătură ieromonahul Teofil Bâra, şi astăzi, colegul său de atelier.

Studiu pentru proplasmă şi carnaţie – Ieromonahul Teofil
(Foto: Andrei Rosetti)

Urmează o perioadă de documentare şi studiu. Părintele Teofil desenează o perioadă după model. Studiază poligoane regulate (la fel cum făcusem şi noi în anul dedicat geometriei), cranii. Parcurge teme de natură statică, schiţe de peisaj.
În paralel sunt preocupaţi de culoare, însă într-un mod aparte. Pe mici cartonaşe sunt alăturate câte două nuanţe de culoare. Spre deosebire de planşele lui Itten însă, aici fiecare nuanţă este obţinută prin suprapuneri de culoare folosindu-se o gamă restrânsă de pigmenţi (pământuri, alb, negru). Din câţiva pigmenţi stinşi rezulta în urma suprapunerii şi alăturării culorilor un spectru larg de nuanţe. Puterea acestor culori stinse de a părea uneori saturate rezultă din felul cum se fac aceste juxtapuneri şi suprapuneri.

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa I (Foto: Andrei Rosetti)

Rezerva de pigmenţi a atelierului este mereu în dezvoltare. Culori din Grecia, de la producători germani, francezi etc. Fiecare pigment este testat prin mici exerciţii de suprapunere, alăturare.
La fel în privinţa cretelor pentru grund. Cleiurile, pensulele, tot instrumentarul este folosit la început cu rigoare de farmacist. Perfecţionarea meşteşugului merge mână în mână cu studiul proporţiilor, al anatomiei corpului uman şi al morfologiilor din vechile icoane.

Pentru o perioadă, părinţii vor să parcurgă toate etapele procesului de realizare a picturii pe panou din lemn. De la alegerea trunchiurilor de tei până la vernisarea icoanei. Este o continuare a încercărilor din facultate de a înţelege pictura în straturi. Am pictat şi atunci în aceste tehnici. În acei ani însă eram preocupaţi în primul rând de pictura în ulei. Aici accentul se mută aşadar pe tehnologia şi posibilităţile de exprimare ale picturii în tempera cu emulsie de ou.

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa II (Foto: Andrei Rosetti)

Fiecare icoană presupune un desen riguros, sprijinit pe o anatomie bine stăpânită. Exigenţa rămâne aceeaşi şi când e vorba de culoare sau de poleire. Culoarea formelor figurate se clădeşte din straturi suprapuse căutând cel mai adesea să nu fie pierdută transparenţa umbrei. Amestecul pe paletă devine secundar. Câştigă în importanţă construcţia nuanţelor prin suprapuneri succesive de straturi de culoare. Desigur e intuită o armonie finală a întregului. Totodată se au în vedere relaţii cromatice rezultate prin alternanţa cald-rece a straturilor picturale.

Martori pentru diverşi pigmenţi – ocru (Foto: Andrei Rosetti)

Studii cromatice – alăturare şi suprapunere – Oaşa III (Foto: Andrei Rosetti)

Principiile de suprapunere se păstrează. Gras pe slab (la început emulsia e mai diluată), deschis pe închis (Se porneşte de la proplasme cu tonalităţi mai coborâte. Suprafeţele devin din ce în ce mai restrânse şi mai luminoase.), opac pe transparent (La început albul lipseşte, în stratul de proplasmă este lăsată lumina din albul grundului să treacă prin stratul pictural. Ca excepţie, proplasma pentru carnaţie este uneori mai opacă. Spre zonele mai deschise ale picturii albul opacizează stratul pictural), rece pe cald etc.

Desenând icoana Sfintei Treimi – Ieromonahul Pantelimon (Foto: Andrei Rosetti)

Eboşa este realizată cu ocruri. Apoi se caută proplasme potrivite fiecărei zone de culoare, fie că e vorba de veşminte, carnaţie, clădiri etc. Spre exemplu un veşmânt, aparent albastru în final, e obţinut suprapunând ocru, umbră naturală/arsă, negru de viţă, griuri tot mai deschise obţinute amestecând acelaşi negru cu pigment alb. Mai întâi e realizată o proplasmă caldă nu foarte închisă din straturi de umbră naturală/arsă şi ocru. Apoi se urcă spre lumină într-o zonă restrânsă, păstrându-se transparenţa şi căldura proplasmei în zona de umbră. Amestecurile tot mai deschise şi tot mai parcimonios distribuite de negru şi alb sunt în acelaşi timp reci.

Părintele Teofil studiază în ultima vreme feluri diverse de proplasmă pentru carnaţie.

Schiţe pentru Buna Vestire – cromatică plecând de la culori ale pietrelor
din zonă – Ieromonahul Teofil (Foto: Dinu Lazăr)

Posibilităţile sunt nenumărate. Tot timpul pictorul gestionează transparenţa, relaţiile de cald rece sau chiar de complementaritate a culorilor, atât în ansamblul lucrării cât şi în detaliul unei culori locale sau al micilor vecinătăţi. (Andrei Rosetti)
Citiţi şi Sentimentul teologic al frumuseţii

Comunicăm prin cuvinte, comunicăm prin imagini

De vorbă cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea

„Frumosul este măreţia adevărului”, spunea Platon. Pasiunea pentru fotografie a părintelui Pantelimon este cunoscută. De cealaltă parte, realizarea unei icoane implică o altfel de trăire. Prin gura Sinoadelor, Biserica veghează asupra autenticităţii artei pe care imaginile ne-o arată în tăcere pentru a prezenta scene din viaţa sfinţilor. Din curiozitate şi din dorinţa de a cunoaşte părerea părintelui Pantelimon despre cele două tipuri de imagine, cea surprinsă cu apartaului de fotografiat şi cea a „artei divine”, cu sfială ne-am apropiat de domnia sa care a avut amabilitatea de a ne vorbi despre ambele domenii, ambele realiste şi totuşi exprimându-se într-un mod diferit.

Ieromonahul Pantelimon Şuşnea este Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara şi pictor iconar al Mănăstirii Oaşa din Munţii Şureanu. Coordonează atelierul în care se realizează, în prezent, iconostasul viitoarei catedrale „Adormirea Maicii Domnului” din Deva. Părintele Pantelimon a fost prezent la „Zilele Icoanei”, atât în calitatea sa de pictor iconograf, cât şi în cea de fotograf. În foaierul Teatrului de Artă Deva pot fi vizionate imagini ce surprind, în „instantanee necenzurate”, viaţa şi chipul de zi cu zi ale călugărului. „Noi, la Oaşa, ca mănăstire, punem foarte mult accentul pe trăirea directă, nemijlocită, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care El ni-i scoate în cale…” a afirmat părintele în deschiderea expoziţiei Oaşa, realizată anul trecut împreună cu fotograful Iulian Ignat la Sibiu şi Bucureşti.

Pantelimon Şuşnea: Separarea cultului de cultură este o atitudine sinucigaşă

Grigore Roibu: Aţi terminat cursurile unei facultăţi de artă, vă ocupaţi de fotografie şi sunteţi, în acelaşi timp, călugăr şi pictor de icoane. Cum se împacă fotografia digitală cu vechiul meşteşug al iconarilor care folosesc izvoade şi tempera grasă în realizarea imaginii?

Pantelimon Şuşnea: Sunt, ca să spun aşa, două universuri diferite, cu scopuri diferite. Icoana are locul ei, rolul ei şi rostul ei. Fotografia ţine de alt univers, cel al socialului şi a relaţiei cu oamenii. Cele două domenii sunt distincte şi, aşa cum am precizat, fiecare are rostul ei. Icoana, pe de o parte, are rostul ei, un rost pe care îl întâlnim atunci când păşim în Biserică, iar fotografia, de altă parte, ţine de relaţia cu oamenii.

Andrei Rosetti: Se împacă cele două domenii în viaţa dvs. monahală?

PŞ: Le putem împăca atâta timp cât le definim corect locul şi scopul. Fotografia este un mijloc de comunicare cu oamenii prin intermediul imaginii. Prin imagini comunici tot aşa cum comunici prin intermediul cuvintelor. Este o modalitate de a suţine comunicarea cu cei din jurul nostru, de a ieşi în faţa oamenilor la un dialog. Icoana este un mijloc de a intermedia şi facilita comunicarea omului cu Dumnezeu.

GR: Pot avea puncte comune cele două domenii, ambele aparţinând artelor vizuale şi având scopul de a comunica un mesaj prin intermediul imaginii?

PŞ: Singurul punct comun este acela de a fi ambele forme vizuale. Ambele domenii folosesc ca mijloc de comunicare imaginea. Ambele au o componentă realistă. Icoana, însă, nu este abstractă, pe când fotografia poate fi abstractă. Icoana este întodeauna concretă.

GR: Fotografia apelează, la rândul ei, la concret, la un crâmpei din lumea în care trăim. Spuneaţi mai devreme că fotografia se adresează oamenilor şi societăţii. Dumneavoastră aparţineţi unui mediu care este văzut, într-o oarecare măsură, ca fiind izolat de societate. Sigur, aparţinând societăţii, dar avânt o „barieră” în faţa societăţii cotidiene în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dumneavoastră ce fel de fotografie practicaţi?

PŞ: Aici este vorba, mai de grabă, de o prejudecată. Aş putea spune că viaţa de la mănăstire te ajută să comunici mult mai profund cu oamenii. În cazul meu nu este o barieră ci, dimpotrivă, un mod de prin care depăşesc barilerele care apar în spaţiul societăţii urbane.
În societatea urbană există mult mai multe bariere între oameni decât la mănăstire. La mănăstire se comunică profund, se comunică sincer şi real cu oamenii. Fotografia face parte din această relaţie de comunicare cu oamenii. Comunicăm prin cuvinte şi comunicăm prin imagini.

AR: La mănăstirea de la Oaşa se organizează ateliere de fotografie, aţi avut invitaţi importanţi, cum ar fi, de exemplu, Dragoş Lumpan şi Dinu Lazăr şi, în acelaşi timp, au funcţionat tabere de pictură. Cum vedeţi această relaţie care s-a stabilit în cadrul acestor workshop-uri desfăşurate într-un cadru monahal?

PŞ: Faptul că aceste ateliere au loc în cadrul mănăstirii este un lucru cât se poate de normal. Întotdeauna mănăstirile au reprezentat centre de cultură. În zilele noastre mi se pare firesc faptul că poate fi îmbinată cultura cu cultul într-un cadru monastic. Chiar rădăcina cuvântului „cultură” este „cult”. Separarea cultului de cultură este, ca să zic aşa, o atitudine sinucigaşă a culturii. Ar rămâne doar „ură”. Dispare „cult” şi rămâne „ură”.

AR: Este uşor de înţeles că, pentru desfăşurarea unei tabere de pictură, locul din mănăstire este  firesc. Aş dori să ne spuneţi, totuşi, de ce spaţiul unei mănăstiri este mai adecvat unui atelier decât cel pe care îl folosim astăzi, aici, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi, în acelaşi timp, continuând paralela cu fotografia, ce oferă în plus unui fotograf spaţiul unei mănăstiri? În concluzie aş vrea să vă întreb de ce workshop-urile desfăşurate la Oaşa aduc o notă aparte evenimentului?

PŞ: Dacă ne referim la fotografie aş spune că este vorba de un pitoresc aparte, un arhaism şi, de ce nu, o excentricitate pe care o aduce universul monahal faţă de cel urban. Viaţa monahală este văzută astăzi într-o lumină noncomformistă. În toată lumea există multă conformitate, în aparenta ei diversitate. Lucrurile sunt aceleaşi schimbându-se doar paleta de culori. Când mergi la mănăstire ieşi efectiv din lume, pentru a pătrunde într-un univers fundamental, un univers imuabil, aparte, în care găsim principii fundamentale de viaţă. Aceste lucruri dau conţinut spaţiului mănăstiresc.

GR: Reacţia oamenilor din mediul urban este cea de a vedea viaţa monahală ca fiind legată de tradiţii şi obiceiuri ce s-au păstrat de-a lungul timpului şi în afara timpului. Cunoscând pasiunea dumneavoastă pentru fotografia digitală, acest lucru pare, oarecum, ieşit din contextul vieţii monahale. Mă refer la o relaţie care aparent intră în conflict, cea dintre tradiţie şi tehnologie. Ce genuri de fotografie practicaţi şi ce teme preferaţi?

PŞ: Temele sunt cele oferite de arta fotografică care are direcţii bine stabilite, cum ar fi, de exemplu, fotografia de reportaj sau de peisaj. Sunt genuri clasice ale fotografiei. Nu practic genuri, să zic aşa, extreme, care ţin de experimentalism.

GR: Sunteţi un susţinător al prelucrării computerizate a fotografiei?

PŞ: Nu a existat niciodată fotografie care să nu fi fost procesată. Acest lucru se făcea chimic sau, în zilele noastre, se face digital, în funcţie de suportul pe care se imprimă imaginea. Întotdeauna fotografia a fost procesată. Fotografia este o artă, iar procesarea, la rândul ei, este tot o artă. Excesul de procesare poate deveni deranjant.

AR: În expoziţia de la Sibiu spuneaţi că Mănăstirea Oaşa este un loc de contact nemijlocit cu oamenii şi expoziţia surprinde chipul oamenilor şi viaţa necenzurată a călugărilor. Ce expuneţi în foaierul Teatrului de Artă din Deva?

PŞ: Fotografiile surprind viaţa de zi cu zi şi noapte de noapte de la mănăstire. Momente de rugăciune, de muncă din cadrul mănăstii şi din jurul mănăstirii, imagini de peisaj şi a mănăstirii însăşi.

AR: Avem un loc în care ne întâlnim, un loc în care lucrăm împreună, cel a Iconostasului de la Deva. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această lucrare şi cum percepeţi implicarea personală în creşterea acestei noi biserici?

PŞ: Legat de lucrările pe care noi le facem pentru Catedrala din Deva pot spune că este o lucrare al lui Dumnezeu care ne uneşte pe noi cu cei din Deva, prin intermediul acestor icoane. Aici putem vorbi de lucruri pe care nu le controlează omul. Aici se vede mâna lui Dumnezeu care te pune în relaţie cu oamenii. El este cel care îţi dă de lucru. La aceste icoane se vor închina şi ruga oamenii din Deva, în care noi ne găsim ca lucrători, dar, de fapt, mâna lui Dumnezeu administrează această conlucrare.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)

Descoperind China, alături de Dan Tomozei

Istorie şi actualitate, modernism şi tradiţie este ceea ce ne prezintă Dan Tomozei în cartea sa „Descoperind China – Beijing”. În prezentarea de fotografie care a avut loc cu ocazia lansării cărţii sale, la ISJ Deva, am avut ocazia, alături de autor, să ne plimbăm pe meleaguri ce aparţin unei culturi milenare pentru a cunoaşte o civilizaţie pe care, de cele mai multe ori, nu o înţelegem.

„Dan Tomozei se întoarce între noi cu o carte fascinantă, scrisă din şi despre o ţară fascinantă, ţară al cărei model de dezvoltare, noi – sau mai bine zis clasa noastră politică – am refuzat sistematic şi absurd, să-l studiem îndeaproape pentru a ne inspira cât de cât din el”, scrie Emil David în prefaţa cărţii. Volumul descrie o mică parte din experienţele trăite de Dan Tomozei în capitala Chinei.

Dan Tomozei s-a născut pe 25 noiembrie 1973 la Sibiu. A urmat cursurile Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu – Facultatea de Jurnalistică şi, din anul 1994 până în 2010, a activat în presă ca redactor la Tribuna, Mediafax, PRO TV şi redactor-şef la Observatorul de Sibiu şi Dacii liberi, ziar al cărui proprietar a fost. Din 2010 este expert Radio China Internaţional – Secţia Română. În 2010 a publicat cartea „Iluzia democraţiei – Bariere în calea accesului la informaţia publică” – Editura Universităţii „Lucian Blaga” .

În continuare vă prezint o parte din discuţia pe care am purtat-o cu prietenul şi jurnalistul Dan Tomozei, în scurtul timp cât a stat în Deva, încercând să înţeleg un stil de viaţă diferit de al nostru, un mod de viaţă în care valorile simple şi fireşti creează sentimentul bucuriei de a trăi.

 Dan Tomozei: Griul pare să revină în viaţa cotidiană a românilor

Grigore Roibu: Eşti unul dintre cetăţenii europeni care a avut ocazia să locuiască într-un un spaţiu pe care îl cunoaştem, mai de grabă, din cărţi şi descrieri, o lume pe care, de cele mai multe ori, nu o înţelegem. Care este primul impact pe care l-ai avut descoperind modul de viaţă asiatic şi ce a însemnat pentru tine contactul cu valorile, tradiţia şi istoria milenară a Chinei?

Dan Tomozei: Poate fi un şoc sau poate genera un sentiment de respingere. Sunt momente în care, în China, te simţi ca acasă şi sunt momente în care îţi este greu să asimilezi ceva din comportamentul, cultura, modul de viaţă, modul de a reacţiona şi a adopta o poziţie în faţa unor situaţii. Sunt momente în care doreşti să fii aprope de cei dragi, care trăiesc şi simt la fel ca tine. China, înainte de orice, este un spaţiu imens. Cultura chineză îmbină 56 de culturi, fiecare reprezentând cultura unei minorităţi din cadrul poporului chinez. Poate fi o ofertă, cu posibilităţi infinite, de a avea şansa, aşa cum ai spus, de a descoperi o lume nouă. Pentru un european care calcă pentru prima dată în spaţiul asiatic, aşa cum am fost eu acum un an şi jumătate în urmă, China este şi rămâne o provocare. O provocare pentru mulţi ani de acum încolo.

–  Când receptăm arta chineză, de multe ori, avem o poziţie distantă faţă de aceasta. Migala, interesul pentru detaliu nu sunt înţelese la adevărata lor valoare. Multe invenţii şi inovaţii au apărut în spaţiul asiatic înainte de a fi cunoscute pe Bătrânul Continent. China este văzută ca un stat comunist şi mulţi din generaţia mea au o reticienţă faţă de acest sistem. Eu pledez pentru libertatea artei. În aceste condiţii ce ne poţi spune despre arta modernă din China care coexistă şi în paralel completează monumentele reprezentative ale acestei culturi milenare, monumente cunoscute în întreaga lume.

– O să încep prin a vorbi despre o reprezenatare culturală de actualitate. Beijingul deţine cele mai mari spaţii expoziţionale şi de prezentare a obiectelor de artă din întreaga lume. În Zona Artei 798 am vorbit (n.r. vedeţi articolul Beijing – Zona Artei 798) despre o latură a Chinei pe care puţini ne-am imaginat-o sau cu greu am acceptat-o ca fiind paralelă existenţei noastre. Acolo China vorbeşte despre cultura proprie şi, în acelaşi timp, despre impactul pe care cultura occidentală a avut-o asupra Chinei. China a reuşit să nu demoleze. În Beijing nu au fost demolate câteva zeci de hectare de hale industriale, construite în anii 1950-1970, ci li s-au dat altă utilitate. Pot spune o utilitate magnifică. Sute de artişti expun aici zilnic, iar anual sunt organizate mii de evenimente culturale. Aici statele lumii poartă un dialog politic cu China prin intermediul artelor. Marile concerne economice mondiale plătesc sume imense pentru a avea dreptul de a filma videoclipuri promoţionale.

Partea de cultură tradiţională chineză este cea care atrage cel mai mult. Statul chinez îşi conservă, păstrează şi promovează propria cultură investind anual milioane de dolari. Dincolo de orice, cultura este un brand de ţară. Autorităţile chineze au înţeles foarte bine acest lucru.
Intreferenţe culturale există fără îndoială. Reprezentări ale culturii moderne chineze sunt tot mai evidente în întreaga lume. Deschiderea chinezilor, având în vedere că au tot mai mulţi bani, poate fi redată simplu: China este ţara care a făcut cele mai multe achiziţii cu valoare culturală din lume, în ultimii 4 ani. Asta înseamnă că dincolo de obsesia de a achiziţiona bunuri culturale, trebuie să existe şi un procent de pasiune.

– Se poate vorbi de o cenzură în cultura şi în arta chineză contemporană? Mă gândesc la câteva nume, reprezentaţi ai artelor contemporane, care sunt receptaţi în presa occidentală ca fiind dezidenţi.

– Este o întrebare care intră în zona politică. Aşa cum am mai spus, în mai multe locuri din ţară prin care am umblat pentru a-mi lansa cartea, există trei subiecte tabu în China: politica, religia şi sexul.

Am anumite date din media occidentală dar nu cunosc îndeajuns subiectul. Nu deţin, în paralel, o poziţie a autorităţilor chineze şi asta ar însemna să accept varianta occidentală. Nu sunt de acord să preiau părerea unei singure părţi, măcar şi din punct de vedere jurnalistic. De multe ori, ceea ce scrie presa din Occident este departe de realitatea pe care eu o trăiesc în Beijing.

– Aş dori să te referi, în câteva cuvinte, la cartea pe care urmează să o lansezi astăzi la Deva.

– „Descoperind China – Beijing” vine în deschiderea unei serii de texte despre China. Sunt poveşti în care prezint Beijingul în câteva ipostaze. Sunt situaţii în care am mers la pas, sunt locuri în care am revenit de două–trei ori încercând să înţeleg, de exemplu, ce vrea să reprezinte un templu dincolo de valoarea lui istorică. Beijingul este astăzi o mixtură de vechi şi nou. Beijingul se exprimă şi se dezvoltă cu o rapiditate de neimaginat; cel puţin pentru cei din România.

Cartea, dintr-o anumită perspectivă, este o variantă a unui ghid. Un ghid în care nu apar detalii despre costuri şi soluţii turistice, ci despre locurile care trebuiesc neaparat vizitate de cei care ajung în capitala Chinei. Pentru a cunoaşte spaţiul cultural public al Beijingului, a doua capitală culturală a lumii ca poziţie geostrategică, ai nevoie de mult mai mult timp decât un an şi jumătate. În carte am cuprins 30%-40% dintre spaţiile pe care le-am vizitat. Sunt secvenţe care pot contura imaginea culturală a unui centru urban plecând de la muzeee, temple, parcuri sau plimbări prin vechiul şi noul Beijing. Este fascinant Oraşul Interzis, Templul Cerului sau Palatul Imperial de Vară, monumente care sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. În carte mă refer şi la mâncarea tradiţională, mâncare pe care o găseşti pe stradă, ca turist, mergând în renumita piaţă Tian Anmen. Sunt locuri care atrag zilnic sute de mii de turişti. Fac, în permanenţă, o paralelă cu România. Sigur, fiecare ţară la dimensiunea ei. În România investiţia în cultură este minimală şi doar la nivel teoretic. Eu prefer varianta chineză. Cea a conservării, promovării şi vânzării culturii spre exterior, ca brand de ţară.

– Ai lucrat în România ca ziarist şi cunoşti realitatea de aici. Cunoşti România reală. Cum vezi situaţia României acum, după un an şi jumătate cât ai lipsit din ţară?

– România se vede şi de la Beijing. Se vede, din păcate, dintr-o perspectivă nu tocmai plăcută. Autorităţile din România transmit mesaje ciudate, contradictorii şi incoerente.

Înainte să plec din ţară am fost jurnalist de investigaţie. Am avut o atitudine critică faţă de autorităţile din România. Întors în România am constatat că stratul de praf se aşterne tot mai mult în toate oraşele prin care am umblat. Griul pare să revină în viaţa cotidiană a românilor. În aceste condiţii nu am cum să fiu fericit. Nu vreau să afirm că prezenţa mea în România este una temporară. În condiţiile acestea analizez dacă cei care conduc destinele ţării, indiferent în ce domeniu, fie cultural, politic sau social, înţeleg, de fapt, că ei conduc o ţară. Scuzele că nu sunt resurse sau soluţii nu-i fac să pară mai frumoşi în ochii nimănui. Ei sunt puşi acolo pentru a găsi soluţii şi a transmite celorlaţi soluţiile lor. Din păcate dialogul lipseşte. Acest lucru îl văd şi de la Beijing şi, în ultimile zile, pe televiziunile din România. Este un dialog cu sine deconectat de la popor. Asta este trauma prin care trece România. La asta adaug o traumă pe care o are fiecare român în parte, o traumă personală dată de negativismul generat de societate. Fiecare individ trebuie să-şi aleagă propriul destin. Atâta timp cât românul nu-şi asumă propriul destin, refuzând să se prezinte la vot, considerând că acest gest este o răsplată negativă dată clasei politice, înseamnă că nu înţelege faptul că de el depinde schimbarea. O schimbare necesară de atâtea ori până când politicienii vor înţelege că trebuie să facă ceva pentru întreaga ţară, pentru populaţie şi nu doar pentru grupul pe care îl reprezintă.

– Să nu terminăm dialogul nostru într-o notă pesimistă… Spune-ne ce te-a impresionat cel mai mult în China?

– Respectul faţă de oameni. Mă refer aici la respectul autorităţilor chineze faţă de oameni. Cel mai emoţionant a fost faptul că am văzut autorităţi, la cel mai înalt rang în stat, foşti preşedinţi chinezi, actualul preşedintele al Chinei sau actualul premier şi alţi lideri politici vorbind despre România cu un respect pe care aş vrea ca actualul preşedinte al României, actualul Guvern sau viitorii lideri politici să-l folosească în discursul lor când vorbesc despre România mea. Nici o dată nu mi-am putut imagina că ajungând la 10.000 de kilometri de ţara în care m-am născut o să aud oameni, cetăţeni chinezi, recitând din Eminescu, Coşbuc sau Alecsandri cu o emoţie şi cu o trăire pe care nu am văzut-o de foarte multă vreme în România, oameni care consideră România un bun prieten. Atunci când constaţi că nu eşti singur într-o ţară cu apropape 1,4 miliarde de oameni asta te face să rezişti departe de ţara ta, te face să ai încredere în tine. Ai alături oameni care după ce au vizitat România, după ce au studiat şi cunoscut România au trecut în agenda lor scurtă România = Prieten.

– Vă mulţumesc şi vă doresc succes în continuare.

– Şi eu vă mulţumesc.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)

Evenimentul de la Deva a avut loc cu sprijinul Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, prin amabilitatea domnului director Gheorghe Ioan Mihuţ, căruia îi mulţumim pe această cale.
Vedeţi şi Dan Tomozei: Descoperind China – Beijing.
Următoarea întâlnire cu publicul are loc la Mediaş, pe data de 4 aprilie 2012, la Liceul Naţional de Gaze.

Impresiile lăsate în urma evenimentelor lansării volumului „Descoperind China – Beijing” în România le puteţi urmării pe blogul domnului Dan Tomozei aici.