Firul vrăjit al tapiseriilor Angelei Roman Popescu

Palmaresul bogat al unei artiste
care ar încânta publicul de pretutindeni

Tapiseriile Angelei Roman Popescu mi-au adus aminte de dorinţa celor ce conduc secţia de tapiserie de la Metropolitan de a aduce la Muzeul din New York lucrările unor artişti din România. Ca să vadă americanii şi turiştii ce împânzesc Muzeul Metropolitan firul vrăjit cu care ţes românii de milenii şi de secole lâna, inul şi cânepa, borangicul, aţa colorată şi firul de aur şi argint.
Firul vrăjit al tapiseriilor româneşti exprimă intuitiv calitatea frumosului de a răspândi vraja: ca emoţie estetică şi fior al emoţiei ce ne scaldă fiinţa. Iată că expoziţia Angelei Roman Popescu intitulată „Firul vrăjit” pare să-mi fi ieşit nu întâmplător în cale impunându-mi dorinţa s-o văd la New York cât mai curând. Artista al cărei catalog de expoziţie din Italia mi-a încântat ochii cu o altă simeză intitulată „Anotimpuri în culori/ Stagioni a colori” are un palmares semnificativ de expoziţii de grup şi individuale, în ţară şi străinătate, cărora li se adaugă premii de prestigiu pentru creaţie, artă decorativă, creaţie vestimentară. Un trofeu important a primit şi pentru broderie, la Trienala Internaţională de la Cluj, în 2002. Prima participare internaţională a avut-o la Frankfurt am Main, în 1973, după care au urmat expoziţiile de la Chişinău, Ucraina, Ungaria, Danemarca, Italia, presărate cu simeze personale în ţară, cu simpozioane şi defileuri de modă, nelipsind din bogata-i paletă de realizări nici creaţia de costume pentru spectacolul de teatru montat de Mihai Mănuţiu cu piesa „Adunarea femeilor” de Aristofan, de la Teatrul din Cluj. În 2010, artista a fost invitată de primăria de la Viena pentru o expoziţie personală şi a expus în „La petite galerie Time”.

Lucrările artistei ar înnobila spaţiul expoziţional al Centrului Cultural Român newyorkez, ori sălile de expoziţie de la Pratt sau Parson Institute, având darul de a ţese culorile, blândeţea, muzicalitatea volumetriilor şi modernitatea compoziţiei în fiecare piesă. Nemaivorbind că ar crea în spaţiile mari ale oricărui loft de zgârie-nori acea balanţă a designului interior ce ţine în cumpănă strălucirea ambianţei şi căldura amfitrionului.
Tapiseriile Angelei Roman Popescu au calitatea harului ţesut în compoziţie, un mare atu al artistei. Lucrul e temeinic făcut, chiar şi atunci când materialele sunt parte a unei evanescenţe, elemente dintr-un cotidian funcţional, perisabil, detalii din instalaţii ce nu-şi propun durata, ci doar exerciţiul contemplativ, asocierea iute cu minunea jocului, îndemânării şi bucuriei de a inventa. Expoziţia „Anotimpurilor în culori” adună în catalogul făcut din ingenioase cărţi poştale ilustrate lucrări care au vervă şi ritm, dincolo de abordarea tradiţională a haute-lisse-ului sau miniatura textilă. O vastă combustie şi fineţe muzicală a contrapunctelor şi interferenţelor şi, nu în ultimul rând, le conferă calitatea remarcată de Negoiţă Lăptoiu de a fi „animate de un admirabil sentiment românesc al locului şi timpului, al ritmului, armoniei şi sărbătorescului”. Un alt comentator al creaţiei Angelei Roman Popescu , Bela Barla, descoperă lumea imaginarului care sfidează graniţa dintre bidimensionalitatea unui tablou şi lumea tridimensională a realităţii. Aici seria de „Căpiţe” reprezintă un pariu câştigat câtă vreme tapiseriile trec de picturalitatea peisajelor în arta fugii, precum în pânzele pictate de regretatul Ion Dumitriu, în pictura decorativă de la Cluj şi Baia Mare sau în creaţia maeştrilor bucureşteni, de la Vasile Grigore la Viorel Mărginean. Nici desenul volumetriei nu este obedient, deşi în poartă marca expresionismului abstract sau a impresionismului cu tuşe dinamice şi vertijul culorilor tari din pictura lui Van Gogh. Nu putem să pierdem din vedere meticulozitatea peisajelor campestre din pictura lui Brueghel, pentru a vedea diferenţa modernilor în abordarea scenelor de gen, a mulţimilor. Bogăţia detaliului e reprezentată modern ţesând tuşe mari, în forme de flacără, falduri oblice, drapaje de texturi.

Colajul e tehnica de bază, fie că ne gândim la punerea petelor de culoare sau la lucrările de tip colaj. „Căpiţele” din tapiseriile şi colajele ori broderiile în tehnici mixte ca şi „stogurile” Angelei Roman Popescu sunt ţuguiate, uneori alungite, ca un obelisc trimiţând la axis mundi. Ele au o picturalitate liberă de tradiţionalism şi mimesis încorporând umbre şi pete neaşteptate de culoare, de parcă le-ar acoperi îngrămădirea de paie un soi de prelate protectoare făcute din imaginaţie şi visare. Fâşii şi pete, cravaşate turcoaz, mov, alb şi negru evocă aglomerări de flori de cicoare, rochiţa rândunicii şi bulbucaţi ciulini sălbatici sau clopoţei vineţi, de parcă un copil teribil ar visa căpiţe nu doar din iarba fâneţelor, ci şi din florile câmpului cosite şi stivuite împreună. Cum bine observa Ilie Călian încă din 1977, artista generează lucrări de o indubitabilă frumuseţe şi eleganţă a texturii şi culorii, fără ca ansamblul să fie tributar formulărilor tradiţionale de la care se abate.

O expoziţie de la Bistriţa avându-l drept curator şi prezentator pe criticul Oliv Mircea

Expoziţia de la galeria Arcade din Bistriţa l-a avut drept curator şi prezentator pe criticul de artă Oliv Mircea, căruia mulţi artişti contemporani îi datorează vizibilitatea şi albumele de autor concepute impecabil de acest one man show al criticii plastice contemporane, critic, curator, editor, director de proiect, designer editorial şi alte mai multe daruri de mise en page a artelor vizuale. Acelaşi neobosit Oliv Mircea a lansat de curând la Cluj albumul monografic dedicat împreună cu Emil Cira creaţiei lui Miron Duca, sub titlul „Ritmuri ale timpului”. Apărut tot în seria „Arcade” a editurii „Eikon”. Lansarea a reunit toate forţele intelectualităţii clujene şi un grup de vorbitori unul şi unul, nelipsiţi fiind în susţinerea proiectului criticul Ion Bogdan Lefter şi Marta Petreu, de regulă retrasă şi reticentă cu agenda de lansări de carte.

Albumul „Firul vrăjit”, de Angela Roman Popescu, publicat în aceeaşi colecţie de notorietate „Arcade 24”, la editura „Eikon”, e o bijuterie în sine, reuşind să pună în valoare talentul unei artiste remarcabile, intuitivă şi imaginar geometrică, de o simfonie cromatică dozată piramidal, ferm articulată în fugile muzicale, naturistă şi spiritual dăruită credinţei, în stare să lase să se vadă peste toate compoziţiile sale îndrăzneţe mâna lui Dumnezeu şi sub ea smerenia strălucirii, vibraţia nedomolită, sălbatecă din fiecare transcendere plină de energie, accent, spirit ludic. Lucrările Angelei Roman Popescu sunt fiecare în parte poeme şi tablouri decorative amintindu-ne de Prapuri, mandale, piramide şi monumente ceremoniale, pietre tombale dar şi cuptoare de ţest din ograda ţăranilor, tumuli şi muşuroaie sau cuiburi de ţărână ridicate în jurul porumbului prăşit, cartofilor, pomilor înfăşaţi ori trandafirilor, protejaţi de îngheţuri.

Artista încolăceşte în ţesătură firele, de parcă şi-ar împacheta sau înfăşa compoziţiile, cu un soi de tandreţe maternă care îşi înveşmântează pruncii. Acest gest al înveşmântării căpiţelor poate fi un reflex al unei alte vocaţii împlinite a Angelei Roman Popescu, vreme de decenii şi creatoare de modă cunoscută la Cluj pentru colecţiile sale, defilări, premii şi culoarea adusă în vremuri în care vitrinele arborau produse de fabrică de serie. Tehnica, impecabil stăpânită, creează poezia tapiseriilor, numinosul din opera artistei pe care-l revela Oliv Mircea în studiul său intitulat „Plăcerea sensului şi demnitatea domesticului”. Această poezie şi muzicală policromie din tapiseriile Angelei Popescu au inspirat şi eseurile pe care i le dedică doi poeţi importanţi ai literaturii contemporane, Ion Mureşan şi Gabriel Chifu, primul aproape de a scrie chiar un poem după vederea lucrărilor în „Stoguri cu ferestre de sticlă”.

Blazoane, peisaje, eflorescenţe

„Dansul bucuriei” e o lucrare mixtă, cusătură, broderie, încrucişare de fire, din care se revarsă, precum din cornul abundenţei, perechile de dansatori, cu silueta în creştere şi scădere, asemeni valului, flux şi reflux al prim-planului. Trupurile policrome, caligrafie şi coregrafie ţâşnesc dintr-un potir transparent sugerat prin suprapunerea de petale care repetă la extreme, simetric, doar conturul siluetelor din centrul eflorescenţei.

O tapiserie ţesută clasic, „Reînviere”, centrează compoziţia în pâlcuri filiforme de oameni care au primit sau vor primi lumina de Paşte ori pregătesc primenirea din împărtăşanie. Angele Roman Popescu ţese mereu în lucrările ei decorative credinţa.
„Colină” foloseşte colajul de petece zimţate pe margini în culori de un rafinament îndrăzneţ pe un fundal de pământuri cu irizaţii de cupru şi bronz, care pune în evidenţă verticalitatea mai de grabă decât molcoma spinare colinară.
„Chemarea de departe”/ înfăşurări lână /anunţa încă din 1994 un drum al blazoanelor geometrice amintind broderii decorative româneşti şi orientale, dar şi o tehnică a ţesăturilor din petece de materiale diferite, întâlnită din Europa în America, în comunităţile rurale. Asocierea fragmentelor creează o subtilă mandala.
„Gânduri rostogolite în lumină” foloseşte înfăşurările pe tuburi de carton de dimensiuni şi lungimi diferite pentru a înălţa arhitectura unui turn de biserică ori de campanilă, ale cărui ziduri gri, construite din tuburi/mosoare alungite au în centru o fereastră, decupată precum în bisericile-cetăţi din zona Sibiului. Memoria peisajelor reale se răsfrânge şi intersectează în aceste peisaje imaginare şi spaţii spirituale sugerate prin arhitectură. Tapiseriile Angelei Roman Popescu sunt peisaje imaginare, precum acea broderie cu fir în diagonale libere care sugerează brazdele unei fâneţe cosite. Admirabile peisaje surreale, de dinamică a materiei şi încolţiri fertile sunt tapiseriile „Dansul seminţelor”, cele două „Coline” /haute-lisse, din 1996 şi 2008, colaj şi broderie, mai aproape de tehnicile tradiţionale sau seria de „Coline” din fire de aţă, din 2010, care încurcă lâna toarsă a mai multor gheme, le întreţese şi învolburează pentru a zugrăvi vitalitatea şi vibraţia spaţiului, hăţişul vegetaţiei, natura în splendoare.

Lucrarea „Stog” din fir de aţă e o simfonie dezinvoltă şi rafinată de culori ale pământului şi alburi sau „chamois” ori nuanţă de lână albă de oaie. Un alt „Stog”, din fir de aţă intersectează culori de lucernă, jurubiţe de turcoaz şi culoarea măciuliei de mac, într-o structură dezordonată, de ghemuri îngrămădite şi încurcate ce sugerează jocul de-a entropia. „Umbra roşie”, colaj din petece zimţate, precum „Colina” din 2008, săgetează forma de tumul sau de stog ori colină cu fulgerarea însângerată. Artista foloseşte o armonie de roşuri, a unei reflectări şi intersectări masive de planuri, ce uneşte pământ şi cosmos, într-o arhitectură de paie, peste care flutură umbra ca o lavă de foc.

Un palimpsest de tehnici

Un colaj remarcabil de tapiserie şi broderie din 1993, „Jocul ielelor”, aproape monocrom, demonstrează cât de întinsă este cunoaşterea artistei. Ea scrutează posibilităţile tehnicii, căutând modelul de lucru, ţesere, împletire într-un palimpsest de modele. Foloseşte în desen şi compoziţie structuri genetice, schiţe de trupuri umane, arborescenţa rădăcinilor, sugerând forţe atavice şi forţe spirituale, hăţişuri şi stihii existenţiale. Decorativ şi ingenios în proptirea tubulară a culorilor, asemeni lemnelor sau cocenilor de porumb, e „Peisajul din Apuseni”, realizat în tehnică mixtă, cu acele căpiţe şi frânturi de garduri de lemn care delimitează proprietăţi miraculoase, prin linişte şi simplitate. Puse alături, faţă în faţă, „Monahală” şi „Grădina tinereţii” demonstrează încă o dată rafinamentul artistei, arta compoziţiilor sale de a lucra cu simbolurile. Desenul şi culoarea sugerează stări de suflet, anotimpuri spirituale. Privitorul simte vitalitatea expresiei şi poate alege, între reculegere şi isihasm, această continuă ofrandă şi eflorescenţa până la paroxism a tinereţii sugerate de culori ce cresc vertical precum gheizere şi lava vulcanilor în erupţie.
„Chemarea din zori”, concepută ca o grilă de pătrate, foloseşte broderia şi înfăşurările pentru a exprima, într-un desen fin, parcă de peniţă, un uriaş năvod al privirii halucinate, limpezi, înduioşate în faţa noii îngemănări a răsăritului, caligrafii întunecate şi irizaţii de lumină.

Înduioşător e „Buchetul de mireasă al bunicii mele”, o lucrare de broderie realizată în tehnica colajului cu armonii stinse şi o puritate a desenului floral în pofida opulenţei florilor şi a broderiei cu trimiteri la modele ardeleneşti şi săseşti.


Universul tapiseriilor Angelei Roman Popescu e larg, vital şi imprevizibil prin asocierea de tradiţii şi modernitatea necomplexată de ticuri. Această modernitate necontrafăcută ţâşneşte mereu, nu doar din zona nonfigurativului. Dovadă lucrările „Labirintul nopţilor”, „Acord de orgă în spirală”, „Poem de toamnă”, „Tradiţie uitată”, „Pe trepte nesfârşite un roşu punct”, tot atâtea piese de rezistenţă într-o expoziţie şi lucrări pe care ţi le-ai dori în casă şi în muzee, ca un popas al privirii şi sufletului în căutarea firului Ariadnei şi bucuria lucrului făptuit de mâini dăruite cu har şi temeinicie. (Doina Uricariu)

Expoziţia de la Bistriţa urmează să fie deschisă şi la Cluj, oraşul natal al artistei, la Muzeul de Artă, (în perioada 29 septembrie – 30 octombrie 2011, vernisaj: joi 29 septembrie 2011) tot ca o încununare a patru decenii de „seviciu” în beneficiul artei pentru cei care ştiu să privească.
SURSA: Cotidianul.ro

Casa Magului Fornasetti

Clasicitate şi bizarerie

Piero Fornasetti a fost pictor, sculptor, decorator de interioare, ilustrator de carte şi creator a peste 11.000 de obiecte. Celebrat ca unul dintre talentele cele mai originale şi creative ale secolului al XX-lea, în timpul vieţii sale a dat naştere unui limbaj de imagini imediat recognoscibile şi fascinante. Lumea lui Fornasetti e magică, plină de imagini şi culoare, dar şi de spirit şi umor.

Dulapuri, paravane, casete litografiate cu o arhitectură nebună şi trompe-l’oeil-uri, coridoare tapisate în infinitate, bucătărie invadată de fluturi şi Venere pudice, toate sub genialitatea lui Piero Fornasetti. El imprima manual litografii originale ale artiştilor contemporani, precum De Chirico, Manzu şi Sassu. Fiecare piesă, diferită de cealaltă. Folosea toate materialele, precum sticlă, metal sau marmură. Îi plăcea în aceeaşi măsură să deseneze acuarele şi flori delicate, încercând să traducă lecţiile lui Morandi şi teoria Zen.
Casa sa, numită şi „Casa Magului”, se află în Milano. Este un mic miracol. Are două etaje, iar la intrare te întâmpină un arlechin incizat în uşa cu geamuri mari şi luminoase prin care pătrunde soarele. Arlechinul se repetă şi pe alte uşi, dar abia intrat ochiul este bombardat de mulţimea obiectelor, cărţi, mobile, peşti care înoată pe mese, soare şi lună care surâd din lampadare, alte figuri enigmatice. Apoi, broaşte ţestoase, mâini, frunze şi siluete, scaune în forma unei cărţi, trandafiri sub forma ferestrelor, în realitate un trompe-l’oeil.

De-a lungul anilor, Piero Fornasetti a semnat covoare, ţesături, decoraţiuni interioare, mobile, cu stilul său inconfundabil, ieşit din propria fantezie. A trăit între 1913 şi 1988, iar acum totul merge înainte datorită fiului său Barnaba. În această casă bizară se exprimă o estetică contemporană, alături de o imagine a clasicităţii, devenită de-acum mitică.

Într-un interviu acordat în 1987, creatorul mărturisea: „Designul ar trebui să fie o producţie de obiecte de înaltă calitate, cu preţ mic. Între timp totul s-a schimbat, pentru că el se vinde acum la preţuri mari, în special elitelor. Pentru că mie nu mi-ar place să văd 200 de persoane la un cocktail stând cu farfuriile în mână, m-am gândit că trebuie să fac ceva funcţional. Atunci când o persoană ştie să deseneze un nud, cred că trebuie să ştie să deseneze şi un palat sau motorul unui automobil. Pentru mine, cuvintele Renaştere şi Clasicism nu există. Ele sunt echivoce, cum sunt şi Neocalsicismul, Barocul. Sunt invenţii. Totul e să ştii să desenezi bine”.

Brandul Fornasetti

Această casă-monument din Milano este în continuă devenire, de la bunicul Fornasetti la fiul său Piero şi apoi la nepotul Barnaba. O casă de artişti, remodelată tot timpul. Dincolo de rădăcini e un spaţiu cu un surplus de plăcere, dar şi de decoraţie. Frumuseţea s-a născut din această întâlnire cu obiectele în care decorul, forma, designul nu sunt obişnuite. Clasicitatea reiese din justele proporţii şi preţiozităţi din care s-a născut brandul Fornasetti.

Tatăl meu, Piero, nu căuta perfecţiune în materiile prime. Dacă vă uitaţi la aceste ceşti de cafea, care poate au unele imperfecţiuni, modul lui de a aplica desenul oferă senzaţia unui mare desenator. Îi plăcea să spună: secretul meu este imaginaţia. Şi de aici, aceste bizarerii care îţi dau senzaţia de vitalitate. Cred că această globalizare nu va dura mult pentru că ea se bazează pe creşterea la infinit a unor obiecte similare care cred că vor apune. Tatăl meu spunea: dacă te adaptezi modei, poţi să ajungi cu întârziere pentru că deja s-au adaptat toţi”.

Într-adevăr, s-ar putea spune că Piero Fornasetti este un artist alchimist. De altfel, recent a fost editată o carte a acestuia cu 2.800 de imagini, împărţite între titlurile „Artistul alchimist” şi „Magazinul fantastic”.

În 1940, Piero Fornasetti îl întâlneşte pe Gio Ponti şi face o adevărată pasiune pentru obiectele sale litografiate cu noi tehnici pe mătase şi ţesături. Se nasc astfel primele multiplicări ale artei. După primele Trienale, piesele de ceramică sunt invadate, la fel ca şi stampele, de peşti sau de faimoasele „decupări” din ziare, astfel încât primul etaj al casei sale devine un laborator de creaţie. Începe un fel de utopie a neorenascentismului în care este îmbinată utopia artizanală cu cea contemporană, asemănătoare dadaismului, obiectele depăşind utilitatea practică.

Camerele au culori distincte. De exemplu, sufrageria este verde, având un birou şi un fotoliu ce poartă denumirea de „Bilete de vizită”, create de Fornasetti, şi o vitrină cu numeroase pahare Biedermeier divers colorate. Un birou este roşu, culoare obsesivă, de altfel. Dormitorul, în aceeaşi culoare, are un pat în formă de barcă, cu un paravan care expune „Îngerul antic cu Venere”, semnat de el. În camera de la intrare, care este galbenă, se află un imens portret al unui Anonim lombard din secolul al XVI-lea. Apoi întâlnim camera peştilor, unde între sardine, moluşte, melci se află diferite cutii colorate. Ele au fost comandate la New York, într-o fabrică chinezească, urmărind antica tradiţie a firului de mătase înnodat.

Camera de oaspeţi este tapetată cu motivul norilor, are mobile în stil clasicizant, cu o imensă oglindă de la 1700, lucrată de Luca de Leyda (1494-1533) şi numeroase lampadare, toate cu fluturi. În bucătărie, alături de o „Natură moartă”, atribuită fratelui lui Guercino, se află o tempera a lui Piero Fornasetti, intitulată „Vânzătoare de fluturi”, fluturi care animă, de altfel, stampele, mesele, scaunele, ferestrele.

În Salonul de cafea, masa este formată din fragmente romane, iar o oglindă ce se află deasupra şemineului are o ramă formată din sticlă de Murano. Pereţii coridoarelor au un tapet ce poartă denumirea „Gerusalemme”. El poartă marca lui Pietro Fornasetti.

Adjudecat!

Creaţiile lui sunt o prezenţă foarte căutată în licitaţiile naţionale şi internaţionale, cu cotaţii importante.

În 15 decembrie 2010, un panou „Gerusalemme”, realizat în 1955, a fost adjudecat pentru 6.448 de euro. Preţurile scad în ceea ce priveşte micile obiecte vintage, precum diverse lampadare şi porţelanuri, care pot fi cumpărate cu preţuri în jur de o mie de euro. Celebrele sale paravane sunt adjudecate la preţuri mari. La licitaţia de la Christie’s, din 2006, un asemenea exemplar realizat în 1950, în colaborare cu Gio Ponti şi decorat cu litografii din Veneţia, a fost adjudecat pentru 147.000 de euro.

La licitaţia de la Sotheby’s New York din 16 noiembrie 2007, paravanul numit „Camera metafizică”, elaborat în 1958, înalt de 2,5 metri, a fost cumpărat pentru 205.000 de euro. Până şi micile casete ca nişte cutii au obţinut un frumos succes, fiind plătite între 63.000 şi 95.000 la Christie’s Londra, în 21 aprilie 2010. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Limbajul metaforic al sculpturilor Magdalenei Abakanowicz

Scurtă reflexie
asupra sculpturilor din România

În articolul care urmează am decis să vorbesc despre o artistă din Estul Europei, o artistă a cărei opere nu te poate lăsa indiferent, cu o creaţie ce ascunde un mesaj profund şi, care, îmi place foarte mult. Aceasta este Magdalena Abakanowicz. Sigur acest lucru este subiectiv. Să alegi un nume care este de marcă în domeniul sculpturii şi, apoi, să susţii că opera ei este o provocare în domeniul formelor estetice contemporane, nu poate fi decât o afirmaţie ce ţine de o judecată personală. Cu toate acestea nu pot să mă abţin în a remarca faptul că în istoria noastră post-decembristă au răsărit o serie de statui şi monumente care nu au nimic comun cu valoarea artistică. O să fiu reţinut în a da exemple de statui din oraşele patriei, tocmai pentru a nu-mi supăra colegii de breaslă. Cu atât mai puţin nu o să nominalizez artiştii a căror creaţii au urcat pe socluri populând oraşele în cei 20 de ani de după revoluţie. Personalităţi ale istoriei şi culturii, mai vechi sau mai noi, bolovani pe care sunt inscripţionate numele eroilor, simboluri detronate ale unor evenimente naţionale şi femei care simbolizează chiar România, şi-au adjudecat dreptul de a intra în peisajul nostru urban. În graba disperată de a eterniza ceea ce fusese interzis ori ceea ce abia fusese câştigat, se poate citi o undă de nesiguranţă, o stare de mahmureală ca după un chef cu băuturi proaste. Cred că între calitatea artistică a statuilor şi calitatea societăţii există o foarte strânsă legătură. În vremuri grele, rele şi urâte nu se pot face statui bune şi frumoase. Iar, dacă se fac, aceste monumente nu vor găsi susţinerea financiară a aleşilor comunităţii pentru a fi amplasate acolo unde le este locul, ci vor râmâne simple proiecte prăfuite în atelierele celor care le-au realizat. Mai mult, istoria ne-a demonstrate că statuile mor. Cele care aparţin unui regim au fost înlocuite de cele ale noii puteri. Vechile statui au dispărut, au fost topite sau îngropate.

Dar, să revin la Magdalena Abakanowicz (n. 20 iunie 1930 Falenty, Polonia). Ea este o sculptoriță poloneză, de origine nobilă, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături.

Magdalena Abakanowicz s-a născut într-o familie de aristocraţi polonezi şi ruşi, mama ei având rădăcini în nobilimea poloneză ale vremurilor trecute, iar tatăl Magdalenei, ce a avut strămoşi care datează din timpul marilor conducători mongoli, a fugit în Rusia în momentul Revoluţiei din Octombrie. Invazia rusă din anul 1920 a forţat familia să-şi părăsească casa pentru a se muta în oraşul Gdańsk. Când Germania nazistă a invadat şi a ocupat Polonia, familia ei a îndurat anii de război, trăind într-o zonă „fierbinte” de la marginea Varşoviei.
Magdalena Abakanowicz a absolvit în anul 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Primele lucrări, țesături tridimensionale, au fost numite de către Magdalena Abakane, denumire care vine de la numele său de familie.

Anii 1950-1954, au coincis cu unele dintre cele mai dure „asalturi” sovietice asupra artelor, politică restrictivă dusă de către conducerea comunistă. Doctrina „realismului socialist” şi-a pus amprenta asupra tuturor formelor de artă din toate ţările care se aflau sub influienţă sovietică, artiştii fiind obligaţi să adere la liniile directoare stricte şi limitările care subordonau artele vizuale. Academia de Arte Frumoase din Varşovia, fiind un important centru artistic din Polonia, a ajuns sub controlul strict al Ministerului de Artă şi Cultură, care administra toate deciziile majore din domeniul cultural-artistic la momentul respectiv.

Fiecare Abakan este realizat din material neţesut, folosind o tehnică proprie, unele lucrări ajungând la dimensiuni uriaşe. „Nu-mi plac regulile şi reglementările. Ei sunt duşmani ai imaginaţiei”, spunea Magdalena Abakanowicz. Ea devine unul dintre cele mai cunoscute nume ale artei poloneze în întreaga lume. Câştigând iniţial aprecieri pentru lucrările textile, realizate într-un stil monumental, cu fibre care atârnau liber în spaţiul compoziţional, artista îşi schimbă registrul formal creând forme ale corpului uman reprezentate fără cap, din pânză groasă de sac, iar, mai târziu, realizate din bronz. Magdalena Abakanowicz este unul dintre puţinii artişti din Est care a obţinut un loc semnificativ în lumea artei occidentale în timpul Războiului Rece, în timp ce trăia în Varşovia. Elveţia a jucat un rol important în acest sens. În anul 1962 munca Magdalenei Abakanowicz a fost expusă publicului ca parte a Primei Bienale de tapiserie de la Lausanne, unde artista a reprezentat Polonia alături de alţi trei plasticieni.

În timpul anilor 1970, şi în anii 1980, Abakanowicz îşi schimbă  mediul artistic pentru a începe o serie de lucrări non-figurative realizate din bucăţi cusute din pânză de sac grosier şi asamblate cu ajutorul unor răşini sintetice. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs, 1976-1980), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986). A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi, folosind materiale non-convenţionale, procedee de lucru aparţinând unui limbaj plastic care a fost copiat şi imitat la scară largă în Europa și SUA.

Magdalena Abakanowicz a predat la Colegiul de Stat a Artelor din Poznan, 1979-1990 şi a fost numit profesor în anul 1979. Ea a fost invitată, în calitate de profesor, în SUA. A obţinut titluri Doctor honoris causa la Royal College of Art, Londra (1974), la Academia de Arte Frumoase, Łódź, Polonia (1998), Pratt Institute, New York (2000), Colegiul de Artă Massachusetts, Boston (2001), Academia de Arte Frumoase din Poznań, Polonia (2002), Institutul de Artă din Chicago, Illinois (2002).

La sfârşitul anilor 1980, Abakanowicz a început să folosească bronzul, lemnul, piatra şi lutul, ca noi medii pentru sculpturile ei. Ea a continuat să trateze subiecte ale condiţiei umane, un exemplu în acest sens fiind lucrarea Jocuri de război, un ciclu de structuri monumentale, alcătuit din trunchiuri uriaşe de copaci bătrâni, ale căror ramuri şi scoarţă a fost îndepărtată. „Trunchiul este singurul care trăieşte şi este puternic. Capul, braţele, mâinile sunt numai articulări intelectuale în jurul trunchiului, ca substanţe ce aparţin unui organism”, afirma Abakanowicz.

Recent, între anii 2004-2006, Magdalena Abakanowicz a introdus un nou proiect permanent în portofoliul ei artistic. Intitulat Agora, acesta este situat la capătul sudic al parcului central din Chicago. Se compune din 106 forme din fontă, fiecare aproximativ de nouă metri. Artista şi trei asistenţi au creat modele pe parcursul a doi ani (2004-2006), în turnătoriile industriale uriaşe din oraşul Srem, de lângă Poznan (Polonia). De aici ele au fost transportate în SUA şi instalarea ansamblului a avut loc în lunile octombrie-noiembrie ale anului 2006. Suprafaţa figurilor seamănă cu scoarţa de copac sau cu un organism căruia îi cade pielea. Ansamblul creează impresia de aglomeraţie, de unde-i vine numele de Agora. Toate „organismele” induc un sentiment de anonimat şi au un aspect straniu, figurile „rătăcind” prin parc. „Ele trebuie să fie ca un organism care reprezintă atât de multe înţelesuri diferite…”, spunea Magdalena Abakanowicz. Instalaţia permanentă din Grant Park este asemenea unei imagini „congelate” a unui moment din mijlocul zilei, în care timpul, parcă, a stat pe loc. Modelele pentru fiecare figură au fost realizate manual, limbajul metaforic al muncii ei atingând un punct de joncţiune, care transmite un mesaj provocator pentru omenire şi pentru toate civilizaţie „sofisticate”, ce au ajuns la un stadiu al evoluţiei din care pot pune în pericol chiar viaţa. Acesta este punctul în care organicul se întâlneşte cu non-organicul, în care viaţă corespunde cu ceea ce este deja mort, a luptei pentru eliberarea sensului şi, de ce nu, a semnificaţiei unui cuvând, dintr-o frază.
(Grigore Roibu)