Muzeul de Artă din Tel Aviv

Un triunghi transformat în dreptunghi


La sfârşitul anului trecut a fost inaugurată la Muzeul de Artă din Tel Aviv o nouă aripă. Tel Aviv este, în pofida a ceea ce s-ar putea crede având în vedere situaţia politică a ţării, un oraş liniştit şi vesel, cu o viaţă de noapte mai intensă şi mai liberă decât cea din New York, după părerea lui Sarah Glidden, autoarea unei cărţi de benzi desenate, intitulată „Cum să înţelegi Israelul în 60 de zile (sau mai puţin)”. Această efervescenţă este rezultatul unor stări de spirit paradoxale: pe de o parte, sentimentul precarităţii vieţii în timpul războiului, iar pe de alta, cel de siguranţă, oferit de zidul ridicat în 2002 de Israel pentru a stabili o frontieră cu Palestina, zid numit de mulţi „al ruşinii”.

Între conştiinţa fragilităţii vieţii şi o formă de linişte regăsită, Tel Aviv manifestă o bucurie plină, în acelaşi timp, de gravitate.
Realizat de arhitectul american Preston Scott Cohen, spaţiul suplimentar al muzeului, cu o suprafaţă de 19.000 de metri pătraţi, poartă numele californienilor Herta&Paul Amir, care au finanţat mai mult de o treime din cei 50 de milioane de euro necesari construcţiei. El a fost inaugurat de Shimon Perez, în cadrul unei ceremonii în care s-a manifestat satisfacţia deschiderii muzeului după 10 ani de strângere de fonduri.

La exterior, clădirea este un bloc de beton brun, părând cizelat cu laserul. La interior, vizitatorul este surprins de un puţ de lumină zenitală care luminează o rampă coborând în adâncuri. Privitorul are impresia că vede edificiul Guggenheim semnat de Frank Gehry remodelat de o tornadă. Reuşita lui Preston Scott Cohen constă în conceperea unor săli de expunere dreptunghiulare într-un spaţiu triunghiular.
Fondat în 1932, Muzeul din Tel Aviv este situat într-un impresionant complex arhitectural, ce conţine Centrul de Artă şi de Cultură „Golda Meir”, care adăposteşte Opera şi Teatrul „Cameri”. În clădirea originală a muzeului de pe Bulevardul Rothschild, David Ben-Gurion a proclamat înfiinţarea Statului Israel în 1948. Ei i se alătură Pavilionul de artă contemporană „Helena Rubinstein”, deschis în 1959 şi renovat în 1989 cu fonduri provenind de la „Fundaţia Helena Rubinstein”.


Situată pe latura vestică a muzeului, aripa Herta şi Paul Amir are cinci niveluri, dintre care trei deasupra solului, fiecare cu galerii largi pentru expoziţii temporare. Pentru a trece de la planul triunghiular la cel dreptunghiular, Cohen a conceput construirea nivelurilor pe axe diferite, care deviind semnificativ de la un etaj la altul sunt unificate de un turn înalt de 27 de metri, „Lightfall”, ce coboară în spirală la toate nivelurile.


Intrarea în muzeu este de o regularitate neaşteptată a spaţiului. Rampe şi scări urmează curbura turnului, creând spaţii fracturate, leagând diferitele unghiuri ale galeriilor şi permiţând părtrunderea luminii naturale până la nivelurile subterane. Lumina venită de sus este reflectată de pereţii albi până în colţurile mai întunecate.
Lineară şi multietajată, clădirea din beton şi sticlă este o sinteză de geometrii radicale şi convenţionale, pe cât de barocă, pe atât de modernă. La exterior, edificiul este acoperit cu 465 de panouri manufacturate, scăldate în lumina intensă a soarelui. Construcţia lui Preston Scott Cohen, al cărui studio de arhitectură este situat în Cambridge, Massachussetts, umbreşte construcţiile brutaliste învecinate, construite la începutul anilor ’70.


Arhitectul, căruia i se datorează, printre altele, construirea în China a Muzeului de Artă din Taiyuan şi a Centrului de Artele Spectacolului din Nanjing, este şi un important teoretician, autor al mai multor studii, printre care „Contested Symmetries”. Proiectele lui au făcut obiectul multor expoziţii găzduite de mari muzee din întreaga lume.
Dacă arhitectura seduce prin spectaculozitate şi prin epura amenajărilor interioare, colecţia permanentă de artă contemporană israeliană este mai puţin spectaculoasă, după părerea specialiştilor, ca şi tipul de etalare a lucrărilor rămas la nivelul anilor ’50. Din dorinţa de a prezenta un număr cât mai mare de creatori, organizatorii au riscat o pierdere a calităţii selecţiei, alăturând artişti de mai mică importanţă unor nume ca Sigalit Landau şi Michal Rovner. Dar decizia cea mai contestată a fost aceea a inaugurării noului spaţiu cu o expoziţie „Anselm Kiefer”, decizie ce i-a aparţinut fostului director al instituţiei Mordechai Omer, mort în luna iunie a anului trecut. Finanţată cu 500.000 de euro de „Asociaţia Franceză a Prietenilor Muzeului din Tel Aviv”, curatoriată de Jacqueline Frydman, cea care a fondat în Pasajul Retz primul centru particular de artă contemporană din Paris, expoziţia a dezamăgit atât prin modul de a repune în discuţie culpabilitatea germană, cât şi prin faptul că tablourile gigantice, pline de referinţe apăsate la câmpurile morţii şi la kabbala, dau impresia de facil şi chiar de artă pompieristică. În acest context, alegerea noului director al muzeului a provocat discuţii, unii preferând venirea unui străin care să aibă o privire nouă asupra artei israeliene şi să dinamizeze politica expoziţională.


Cu câteva luni înainte de deschiderea muzeului, în atmosfera încordată din oraş, provocată de nemulţumirile faţă de creşterea preţurilor, mai ales în sectorul imobiliar, artiştii au cerut guvernului o mai accentuată susţinere a Culturii, care beneficiază acum de numai 0,15% din bugetul naţional. Tânăra generaţie de creatori doreşte crearea unor centre de artă contemporană care să favorizeze experimentele, aşa cum se întâmplă cu „Herzliya Museum” de la periferia oraşului Tel Aviv. Scena artistică este, în momentul de faţă, divizată între artiştii „oficiali” şi cei foarte critici faţă de politica israeliană. Plină de talente, scena israeliană are nevoie de aer proaspăt care să incite creatorii să scape de frontierele mentale ale unui pământ al cărui orizont este obturat de un zid, consideră o bună parte a criticii. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Colorând griul

Tineri artişti români la Bucureşti, la Moscova şi Tel Aviv

Până în 18 decembrie, la Casa Artiştilor din Tel Aviv este deschisă expoziţia „Colorând griul – Starea de spirit”, cuprinzând lucrări ale unor tineri artişti a căror creaţie este semnificativă pentru căutările artelor vizuale româneşti contemporane: Radu Belcin, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrişor, Flavia Pitil, Bogdan Raţă şi Aurel Tar.


Este, de fapt, a doua expoziţie a unui proiect curatoriat de nu mai puţin tânărul critic de artă Cosmin Năsui. Prima, intitulată „Post Humanism”, a fost deschisă, începând cu 21 octombrie, la prestigioasa „V-Art Gallery”, în cadrul celei de a patra ediţii a „Bienalei de Artă Contemporană” de la Moscova, având ca temă „Rewriting Worlds” şi include lucrări semnate de Radu Belcin, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Maxim Dumitraş, Ana Maria Micu, Cătălin Petrişor, Flavia Pitiş, Bogdan Raţă, Aurel Tar.
Expoziţia de la Tel Aviv, organizată de ICR Tel Aviv şi „Năsui Colecţie privată & Galeri”, reprezintă, potrivit curatorului, „o privire asupra identităţii est-europene aflate în tranziţie. Conceptul identităţii uniformizate, pierdute, regăsite, reconcepute configurează în arta contemporană românească noi caracteristici specifice după o tranziţie de peste 20 de ani. Tranziţia generează firesc starea mentală a griului, care începe acum să se coloreze prin idei precizate şi concepte clare, «purificate» prin culoare, în contextul actual”.


Cele două expoziţii au prilejuit apariţia a două albume-catalog, inspirat numite „Colorând griul”, semnate de Cosmin Năsui şi apărute la Editura Vellant, în excelente condiţii grafice şi tipografice. Meritul lor constă în încercarea pertinentă de a analiza starea creaţiei contemporane şi de a decela unele direcţii ce par să se desprindă din creaţia unor artişti aflaţi în plină afirmare. Autorul porneşte de la identificarea unor „salturi identitare”, provocate de izolare, de dorinţa de recuperare fie şi prin preluare nu întotdeauna filtrată interior a curentelor occidentale, care au condus la mai multe generaţii „de sacrificiu”.


Este, credem, prima încercare aplicată de a trasa un portret al creaţiei zilelor noastre, evidenţiind o serie de determinări generale, manifestate, desigur individualizat, în operele multor artişti: lipsa portretului, un neorealism cu aplecare către obiectul cotidian sau către relaţiile interumane sau interculturale mai mult sau mai puţin întâmplătoare…


De la dispariţia elementetelor ce individualizează un portret la înregistrarea personajelor intersectate pe stradă, de la individualizarea unor părţi anatomice asupra cărora artistul transferă stări de spirit, ca în cazul sculptorului Bogdan Raţă, la îngerii căzuţi şi ameninţarea bombardierelor ce planează asupra Papei Ioan Paul al II-lea, la Francisc Chiuariu, la interacţiunea unor simboluri identitare estice şi occidentale, în cazul lui Aurel Tar sau realităţile „virtual” ale lui Cătălin Petrişor, se încheagă parţial un spaţiu al tranziţiei între lumi, fie ele politice, tehnologice sau psihologice.


Că toate aceste modalităţi de expresie, în care experimentul are un loc important, sunt sincere şi capabile să surprindă şi să echivaleze estetic incertitudinile şi ambiguitatea raportării la trecut şi la prezent ale societăţii româneşti de astăzi o dovedeşte cota de piaţă a lucrărilor lor, variind, în funcţie de tipul de operă, de la 200 la 1.200 de euro.

De la seria „Understanding History” a lui Dragoş Burlacu, cu imaginile diverse ale lui Nicolae Ceauşescu, transformate în ceea ce albumul numeşte „idolul gadget-vintage-glamour”, la „Free Zone” sau „REM” ale lui Francisc Chiurariu, de la „Reasons why humans must be” sau „the question… However no other version” de Ana Maria Micu la „Help yourself” sau „50%Rock and 50% Roll” de Cătălin Petrişor, de la „Lonely” sau „Prayer” de Bogdan Raţă la „Doitsch&Rou 2007” sau „Weekend polonez” de Aurel Tar şi la „No Signal” de Zoltan Bela se conturează o imagine de ansamblu a artelor vizuale contemporane. Cu atât mai mult cu cât artiştii vin din părţi diferite ale ţării: Braşov, Bacău, Bucureşti, Cluj, Craiova, Braşov, Timişoara.


Albumul-catalog „Colorând griul – Stare de spirit”, care însoţeşte expoziţia de la Tel Aviv, conţine conceptul curatorial în limbile română, engleză şi ebraică şi nouă portofolii de artişti, alături de scurte biografii. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro
Citiţi pe aceeaşi temă: Colorând griul – Starea de spirit
Fotografii: Radu Belcin, Claudia Lazăr, Cosmin Năsui, Cătălin Petrișor, Aurel Tar.
Mai multe imagini pe Modernism.ro

Colorând griul – Starea de spirit

Casa Artiştilor din Tel Aviv, Israel

„Colorând griul – Starea de spirit”
Artiști: Radu Belcin, Dragoș Burlacu, Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrișor, Flavia Pitiș, Bogdan Rața și Aurel Tar
Curator: Cosmin Năsui
Manager de proiect: Oana Ioniță
Casa Artiștilor din Tel Aviv

Alharizi 9, Tel Aviv, Israel
Vernisaj: 24 noiembrie 2011, ora 20.00.
Expoziție: 24 noiembrie – 18 decembrie 2011.

„Colorând griul – Starea de spirit” este cea de-a doua expoziţie a seriei românești „Colorând griul” curatoriată de Cosmin Năsui, cu artiștii Radu Belcin, Dragoș Burlacu, Francisc Chiuariu, Ana Maria Micu, Cătălin Petrișor, Flavia Pitiș, Bogdan Rața și Aurel Tar. Primul proiect, prezentat la Bienala de Artă Contemporană de la Moscova 2011, propunea o afirmație comună de generaţie emergentă de artişti contemporani români privită ca un nou val. Acest al doilea proiect curatorial particularizează noi artiști și o componentă conceptuală aprofundată: o stare de spirit generată de gri şi de colorarea lui din punct de vedere social, istoric şi artistic și este expus la Casa Artiștilor din Tel Aviv în perioada 24 noiembrie-18 decembrie 2011.

Această nouă expoziție prezentă la Tel Aviv, „Colorând griul – Starea de spirit”, organizată de ICR Tel Aviv și Năsui Colecție privată & Galerie, reprezintă o privire asupra identității est-europene aflate în tranziție. Conceptul identității uniformizate, pierdute, regăsite, reconcepute configurează în arta contemporană românească noi caracteristici specifice după o tranziție de peste 20 de ani. Tranziția generează firesc starea mentală a griului, care începe acum să se coloreze prin idei precizate și concepte clare, „purificate” prin culoare, în contextul actual.

Regimul comunist a privilegiat alcătuirea unei identități a clasei muncitoare construită prin omogenizarea categoriilor sociale. De cele mai multe ori forțarea acestei construcții a generat ca prim pas pierderea identității și, odată cu renunțarea la orice manifestare a personalității, uniformizarea la scară largă a societății.
Aceste salturi identitare în istoria recentă au determinat apariția mai multor „generații de sacri­ficiu” în deceniile ’70, ’80, ’90, care s-au confruntat cu parcurgerea unor realități și probleme ale unui prezent mereu amânat şi ale unui viitor perpetuu neprogramat. Realitatea era întotdeauna în altă parte, iar raportarea se făcea la modele occidentale de succes, dar deja consacrate și depășite. Fiecare „generație de sacrificiu” ajungea în momentul de maturizare să conștientizeze eșecul idealurilor generațiilor precedente și neputința de a le atinge pe cele proprii.
Identitățile provizorii s-au perenizat și ca atare au produs o confuzie identitară pe mai multe straturi. Din punct de vedere formal, acest proces apare sugerat în artele vizuale post-2000, prin lipsa portretului și ascunderea elementelor feței în compozițiile figurative. Astfel de discur­suri artistice devin specifice expunerii identității în prezentul estic.
Aceste aspecte complexe ale preocupării legate de identitate pot fi observate în reprezentă­rile din arta contemporană românească recentă: există un număr considerabil de artiști – Adrian Ghenie, Mircea Suciu, Francisc Chiuariu, Dragoș Burlacu, Radu Belcin, Bogdan Rața, Mirela Moscu, Răzvan Boar, Robert Fekete și alții – în a căror artă funcţionează același mecanism de redare a portretului, prin ștergerea totală ori parțială a elementelor anatomice ale feței. Fără ochi, nas, gură un portret devine un suport al oricărei imagini sau individualități.

Din punct de vedere stilistic, arta contempo­rană românească a ultimilor ani și-a redescoperit apetitul pentru un realism îmbrăcat în hainele la modă ale neorealismului. Cumva firesc aflat în vecinătatea binomului istoric, teritoriul neoro­mantismului este explorat de artiști precum Radu Belcin și Flavia Pitiș. Ana Maria Micu pornește nemijlocit de la obiecte aflate în preajma ei, fie lucruri banale coti­diene, fie propriile ei lucrări. Dragoș Burlacu a ajuns la un procedeu de repre­zentare vizuală prin care simplifică narațiunea și figurația pentru a surprinde emoția legăturilor dintre personaje. Personajul colectiv din toate compozițiile lui Francisc Chiuariu este compus din numeroasele fețe ale trecătorilor. Aurel Tar se opreşte asupra detaliilor inte-racţiunilor şi mixajelor culturale ale globalizării. Identitatea locală, dar și multiculturalismul alcă­tuiesc fondul pe care Tar își construiește discursul artistic. Lucrările artiștilor Cătălin Petrișor și Bogdan Rața prezintă diferite aspecte ale realităților unei lumi postpolitice, postgenetice, postnucleare, postcrize, postpetrol care a traversat aceste etape înspre minunatele realități virtuale.
Mai multe detalii despre concept aici.
Expoziția este acompaniată de un album. Volumul Colorând griul – Starea de spirit are 128 de pagini și conține conceptul curatorial în română, engleză și ebraică și nouă portofolii ale artiștilor, alături de o secțiune de scurte biografii. Volumul va fi lansat oficial în România în cadrul Târgului internațional de carte Gaudeamus București și va fi accesibil gratuit începând cu 23 noiembrie a.c. în rețele de librării naționale. O selecție a albumului poate fi răsfoită aici.
Autor: Cosmin Năsui, curator și critic de artă
Editură: Vellant
Cartea-album dedicată expoziției este tipărită cu sprijinul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național. SURSA: Modernism.ro

A 6-a Bienală de Artă Ceramică de la Tel Aviv

A 6-a Bienală de Artă Ceramică pune mai multe întrebări decât rezolvă. Tehnologia actuală devine extrem de signifiantă artelor şi meseriilor. Bienala, deschisă în Tel Aviv, la muzeul Eretz Israel, încearcă să cerceteze designul ceramic actual, relaţionat la tehnică şi tehnologie. Graniţa dintre metaforic, critică, material şi funcţional se dizolvă în cercetare şi metodă. Relaţionarea lumilor pune faţă în faţă tradiţia manuală cu noile descoperiri, cum ar fi de exemplu: robotica, mass-media, producţia, mediul digital, tipografia tridimensională. Apar legături între tehnica nouă (high-tech) şi cea de jos, nesofisticată (low-tech). În toate domeniile posibile, natura şi cultura, individul şi societatea, sunt afectaţi de dialogul acestor tehnologii. De Chirico ar fi privit cu enormă mirare coşurile de fum executate din ceramică, acoperite cu glazuri semi-metalice, ca un ecou modern al picturilor sale metafizice. (Artist: Guy Jana)

Noile materiale cer experiment, în formă, textură şi mesaj. Expoziţia subliniază dilema artistului şi flirtul său cu materiale şi medii cum ar fi electronica, lumina, materiale plastice, sunetul şi vibraţia. Exponatele ne demonstrează evoluţia tehnică şi conceptuală a artistului contemporan. Nimic nu mai este văzut ca un obiect vectorial cu un singur scop bine definit, ci produsul artistic se adresează mai multor simţuri şi funcţii simultan. El produce sunet şi lumină sau provocă, vizând atenţionarea celor din jur.
Meira Una plasează portrete în vase destinate fructelor sau nucilor. Portretul ascuns sub conţinut apare ca o surpriză, la epuizarea fructelor consumate, care la început acoperă imaginea.

Fundul unor farfurii este folosit ca decoraţie suplimentară sau ca suport al unor amintiri familiale, după cum ne arată Eitan Gross.

Einat Cohen (panou numit Pixilaţie) foloseşte transparenţa porţelanului pentru a produce un perete iluminat, la întâmplare, de o serie de leduri „ascunse” în sânul lucrării. Din când în când luminile îşi schimbă culoarea şi locul în spaţiu, ferestrele stinse sau luminate fiind în perpetuă alternanţă.

Ce distanţă păstrează artistul contemporan de roata olarului, care timp de mii de ani a produs doar vase utilitare? Iată o provocare a postmodernităţii.

Găsim în expoziţie piese tratate monumental, dar şi minimalist, efecte vizuale, dar şi mesaje ascunse în spatele unei estetici ce aparţine societăţii în care trăim. Porţelanul bunicii, cândva baroc, cu un aer romantic, decorând saloanele pline de crinoline, este acum decorat în culori metalizate sau cu aur strident. Prinţesa nu mai poartă în mână celebrul evantai de porţelan, ca pe vremuri, ci o extravagantă mitralieră, mânuită la fel de graţios ca acel evantai de acum 150 de ani ce aparţinea societăţii aristocrate vieneze. Timpurile se schimbă şi nu în bine. Acest lucru a fost descoperit chiar şi de grecii antici.

Schimbările sunt cruciale şi, acum, artistul nu se mai poate limita la o lume singulară. El este nevoit să îmbine designul cu noile materiale specifice societăţii moderne şi postindustriale, în nevoia de sofisticare estetică. Curatorul expoziţiei Kineret Palti a ales voit produse ceramice industriale şi ale artei tradiţionale din domeniul ceramicii, cele două ramuri fiind prezentate la un loc, graniţele fiind dizolvate. Între prezentul trivial şi sublim nu mai putem trage o linie clară, de demarcaţie, arta, spectatorul şi tehnologia contopindu-se într-un singur trup al esteticului. Găsim în expoziţie expresia unei zicale la modă, larg folosită: „mai puţin este de fapt mai mult”. Ceramiştii par intrigaţi de formele simple. Întâlnim volume clare şi simţim nevoia de subtilitate, toate acestea exprimate prin reducerea formei la esenţă. O mare plăcere, pentru a intra în tainele făuritorilor artei, o simţim când ni se spune cum este făcută, de aici şi fascinaţia de a privi roata olarului şi a asista la naşterea obiectului, care ia fiinţă sub ochii noştrii curioşi.

Un obiect care ne induce sentimentul rotaţiei este seismograful ceramic al lui Rahel Menashe Dor. Cilindrii impecabili, care sunt simboluri al coşurilor monolite ale unor fabrici ce zgârie cerul, pentru a invoca motive ecologice, derivă din creaţia lui Avner Singher.

Ca şi sculptura, ceramica invită privitorul să-şi folosească simţul tactil. Este o nevoie a amatorului de ceramică să o atingă, să-i simtă răceala, suprafaţa, formele. De cele mai multe ori contactul direct este interzis de eticheta „Please don’t Touch”, care te ţine departe de plăcerea atingerii. Îmi amintesc de bucuria unui critic de artă, care la Paris fiind, a reuşit să mângâie „domnişoara Pogany”, al lui Brâncuşi, într-un moment de neatenţie a gardianului. Era fericit şi mulţumit. „Statuia mi-a vorbit”, a adăugat extaziat amatorul de tactil. Ceramica vorbeşte vizitatorului la propriu. Iată această construcţie complexă „Dear John” aparţinând  studentului Zemer Peled de la Academia Bezalel. El îmbină materialul ceramic, finisat şi glazurat în culori metalice, cu proiecţia audio vizuală.

La celălalt capăt al experienţei tactile, Eva Avidar ne invită la reevaluarea sentimentului. Un gândac de bucătărie, realizat la o „super-scară”, cu detaliile bine precizate, ne îmbie să-l mângâiem. Probabil că nu! Reflexul de repulsie automată anulează sentimentul, dar nu ne împiedică să admirăm precizia sculpturii ceramice şi arta perfecţiunii de a îmbina armonios diverse materiale.

Malli Dolingher „conecteză” ceştile de cafea între ele. Textul aplicat digital circulă pe obiecte. Austeritatea este desfiinţată şi funcţionalul capătă o altă dimensiune, amintindu-ne că la o cafea se leagă un dialog sau prietenie şi, de ce nu, destine.

Ronit Baranga în compoziţia „Circuitul Electric” montează fire între vase şi ceainic, fizica şi arta contopindu-se într-o metaforă a conectivităţii care ne guvernează existenţa.

Materiale combinate, într-un un mix filosofic, sunt prezente şi în lucrarea „Corecţie”, aparţinând artistei Varda Yatom. Găsim aici un amestec de materiale ceramice, o tablă de cupru, cauciuc şi negru de fum, asamblaje care produc prin acest cuplu de păpuşi rebutate, de tristă expresie, după o încercare de „cârpeală” pripită, un rezultat ce pare consecinţa unei reparaţii nefericite.

Până şi sexul, anunţul erotic, revistele cu conţinut pornografic îşi găsesc ecou în expoziţie. O farfurie decorată, folosind o bază de porţelan turnată în negativ, cu un colaj inspirat din reclamele fetelor, realizată prin tehnică fotografică pe o emulsie ceramică fotosensibilă, devine mesaj a unei lumi „bombardate” de pornografie în lucrarea lui Yael Jarzin.

Dar, cum modifică artistul destinaţia obiectului? Soluţiile sunt infinite. Iată cum, de exemplu, cănile de cafea secţionate devin suport pentru cărţi sau reviste. O librărie ar expune noile apariţii folosind ceştile de cafea? Probabil că da, cine nu a stat la o cafea cu o „lectură” în mână? Dar cana şi farfurioara sunt aproape acoperite de revista de modă! Mesajul este dependenţa culturală de lectură ca dorinţă de simulare şi stimulare. (Autor: Sahar Batsry)

Orly Montag reface din porţelan turnat „six pack”, sticle de coca-cola sau apă minerală, decorate cu mânere, construind o fabulă despre protestul frecvent ale consumatorului care nu se descurcă cu sarcina de a căra greutatea acestei poveri, în drum spre casă.

Ceramica industrială este ilustrată de o construcţie high-tech, din lemn, metal şi coaste realizate din material ceramic, sugerând un suport de baie sau modelul negativ al unui vas care ţine lichide. De remarcat este ritmul compoziţional, asemănător cu cel folosit în arhitectură. (Autori: Udi Kramsky & Shiri Shamir)

Gal Yaari se ocupă cu grafica digitală aplicată pe ceramică. Eventuale dale sau piese încastrate în tencuială sunt acoperite cu fotografii, în care pune accent pe detaliu, inspirând o fineţe ce pare imposibilă de realizat manual.
Formă şi textură, materiale ancestrale, produse moderne, inteligenţă, gândire la rece în faţa computerului, toate acestea arată o artă ceramică în continuă evoluţie. Ce învăţăm de la sfârşitul Renaşterii sau Postmodernismului? Arta ceramică este suma multor meserii, care ne modifică viaţa şi, mai ales, felul în care trebuie să o înţelegem. Uneori eşecul şi dezamăgirea sunt în atenţia artistului. Aceste figurine sunt într-un dialog despre complexitatea trupului uman şi deconstrucţia lui. Rupt, dezmembrat, reconstituit, exponatul ne sugerează straturile mentale parcurse în înţelegerea subiectului, procesul cognitiv prelucrat de emoţie şi gândire.

Bienala din Tel Aviv ne demonstrează că în spatele fiecărei piese există un sufet, un mod de interpretare şi de prelucrare a mesajului care nu este gratuit, ci gândit şi desenat cu precizie. Meseria şi tradiţiile, funcţionalul şi gustul pentru frumos, în balanţă stând tehnologia care cere reconstrucţie, un design de tip nou şi adaptare la progres, toate se îmbină în cadrul expoziţiei din cadrul bienalei. Energia creatoare curge între arte şi practica din viaţa cotidiană, manifestul zilei fiind amestecul celor două, acceptarea şi reciclarea. Oamenii admiră şi colecţionează ceramică. Multitudinea de activităţi în care folosim ceramica ne defineşte speţa. Ceramica este o acţiune afectivă şi sentimentală deopotrivă. Îmi aduc aminte de mama mea care aranja minuţios în zilele de vineri florile, într-o vază veche, o amforă modestă de pământ pictată. La finalul acestei operaţiuni mângâia vaza că pe un prieten drag. Arta ceramicii, aşa cum o percepem, veche şi nouă, reţine pulsul schimbării, trecând prin procesul de transformare a pâmântului maleabil, care prin foc devine rigid, în confruntarea cu eternul. Există un privilegiu în a produce obiecte ceramic. Timpul este îndurător cu arta. Pot trece sute sau chiar mii de ani care să nu altereze obiectul, spiritul său fiind acolo, întipărit ca un  ecou al unor oameni şi epoci.
(Text şi foto: Adrian Grauenfels)