Spectacolul „Delir în doi” premiat la Festivalul de Teatru „Atelier”

 COMUNICAT DE PRESĂ

Spectacolul „Delir în doi” de Eugene Ionesco, montat de Mihaela Panainte la Teatrul „Sala Mică” din Cluj, a obţinut recent Premiul Fundaţiei „Liga pentru Teatru” la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier” de la Baia Mare. Premiul a fost acordat de directorul şi fondatorul Festivalului „Atelier”, Radu Macrinici, fiind egal în valoare cu Premiul Special al Juriului.

De asemenea, cei doi protagonişti ai reprezentaţiei, Maria Hibovski, actriţă din Piatra Neamţ, şi Emanuel Petran, actor al Naţionalului clujean, au fost nominalizaţi la Premiile pentru Cel mai bun actor/actriţă de către juriul format din criticii Doru Mareş şi Claudiu Groza, regizorul Ion-Ardeal Ieremia, Nicolae Weisz, fost director artistic al Teatrului din Baia Mare şi dramaturgul Ştefan Caraman.
Delir în doi
este spectacolul de debut al regizoarei Mihaela Panainte şi prima producţie a Teatrului Independent „Sala Mică”, care funcţionează la Fabrica de Pensule. Distincţia obţinută la Baia Mare confirmă programul artistic al companiei clujene, la Festivalul „Atelier” participând spectacole de excepţie regizate de Alexandru Dabija, Radu Afrim sau Theodor Cristian Popescu, cat şi producţii remarcabile din Finlanda, Franţa sau Japonia.

Festivalul „Atelier” este cel mai vechi festival internaţional de teatru din România, ajuns în acest an la ediţia a XIX-a. Evenimentul este dedicat cu precădere producţiilor de nişă, de la teatru-dans la one man show sau montări neconvenţionale.

Delir în doi, în trei, în câţi vrei…


Teatrul Independent Sala Mică va participa în deschiderea Festivalului de Teatru Atelier de la Baia-Mare, ediţia a XIX-a, cu spectacolul Delir în doi, în trei, în câţi vrei…, de Eugène Ionesco, duminică, 12 iunie 2011.

Spectacolul va începe la ora 21.30 în Sala Studio şi va dura o oră.
Delir în doi, în trei, în câți vrei…, în regia Mihaelei Panainte, a debutat pe scena Teatrului Sala Mică în 2009, inaugurând primul teatru independent din Transilvania, în cadrul Centrului Cultural Independent Fabrica de Pensule.

Decorul spectacolului, compus din panouri-oglindă, invită spectatorul la o dublă reflectare a propriului sine, accentuând de asemenea Eul divergent al personajelor. Prin accentuarea jocului de clar-obscur, se creează un spaţiu imaginativ ce oferă publicului posibilităţi variate de construire a universului scenic.

Viaţa de cuplu devine o rutină personală, iar în lupta cu noi înşine pierdem reperul sentimentelor ce ne-au legat de celălalt. Personajele ionesciene trăiesc o izolare imaginară, situaţiile de conflict scoţând la suprafaţă adevărata lor fire umană.
Prin dialogul absurd şi natura misterioasă a personajelor se creează o imagine dinamică a relaţiei de cuplu, relaţie ce odată ajunsă în momentul de risc maxim clachează sub presiunea pericolului şi dezvăluie emoţii puternice.

Delir în doi de Eugène Ionesco reprezintă o experienţă diversă cu fiecare reprezentaţie, neîncadrându-se în tiparul consacrat al spaţiului ionescian arhicunoscut. Pereţii dărâmându-se, ghiulelele zburând prin decor sau soldatul nostalgic nu fac parte din scenografie, regizoroarea Mihaela Panainte concentrându-se asupra dimensiunii interioare a protagoniştilor şi a valenţelor exprimate prin antiteza caracterelor umane.

Regia şi scenografia: Mihaela Panainte
Asistent de regie: Simina Zan
Distribuţia: Maria Hibovski (actriţă a Teatrului Tandem, Piatra Neamţ), Emanuel Petran (actor al Teatrului Naţional Lucian Blaga, Cluj)
Costume: Székely Cecilia Anna
Lumini: Almási Attila
(Text: Ana-Maria Chinan)

The Sunset Limited – faţă în faţă cu Dumnezeu

Discursul unei filozofii de viaţă

Nu am scris demult despre un film. A trecut gala decernării premiilor Oscar şi nu am consemnat nimic din tot ce s-a întâmplat în cadrul evenimentului de acordare a Premiilor Academiei Americane de Film din 2011, deoarece toate ziarele şi blogurile au „disecat” tot ceea ce s-a întâmplat. Sub efectul unei gale a decernării absolut insipide şi al unor discursuri mai mult decât plictisitoare, îmi asum să spun că am avut parte de o ceremonie lipsită de surprize.

Din acest motiv am ales să vorbesc despre un film care, în concepţia multora, trezeşte îndoieli asupra valorii lui. Filmul este o ecranizare după o piesă de Cormac McCarthy, avându-i în distribuţie pe Samuel L. Jackson şi Tommy Lee Jones. Scenariul: Cormac McCarthy, regia: Tommy Lee Jones.

Cu toate acestea timp de o oră şi 31 de minute stai cu gura căscată la ceea ce vorbesc cele două personaje ale filmului. Totul e doar dialogul între Jones şi Jackson despre Dumnezeu, absenţa sa, viaţă şi alte filosofii mai mult sau mai puţin profunde. Astea după ce personajul interpretat de Jones, un profesor de filozofie şi istorie, a încercat să se sinucidă, iar Jackson încearcă să-l convingă că nu-i o alegere bună, după ce i-a salvat viaţa. Nu este de mirare că filmul a ieşit pe piaţa cinematografică prin intermediul televiziunii, fiind produs de HBO (şi difuzat începând din februarie 2011), pentru simplul motiv că nu s-ar fi putut vinde în cinematografe.

Piesa Sunset Limited a fost produsă pentru prima dată de Teatrul Steppenwolf din Chicago, pe data de 18 mai 2006 şi a „călătorit”, apoi, pe scenele din New York. Piesa a fost publicată, unii critici considerând-o a fi mai mult un roman decât o piesă de teatru, parţial din cauza subtitlului „O nuvelă în format dramatic”.
Inspirat după piesa de teatru a dramaturgului Cormac McCarthy, filmul The Sunset Limited are o „acţiune” ce se petrece într-un apartament închiriat din New York, în care cei doi protagonişti, numiţi generic Black şi White (Negru şi Alb), poartă o discuţie filozofică pe tema semnificaţiei sau lipsei de semnificaţie a existenţei. Negru este un fost puşcăriaş şi un creştin evanghelic. Albul este un ateu şi un profesor. Ei dezbat sensul suferinţei umane, existenţa lui Dumnezeu şi tentativa de sinucidere al lui White.
Doi jucători. Două părţi. Unul reprezintă lumina. Celălalt partea întunecată.
Cum putem crea vieţile într-o lume haotică în care Dumnezeu este tăcut şi moartea este inevitabilă? Aceasta este una dintre întrebările pe care cei doi încearcă să le argumenteze plecând de la propriile valori ale vieţii. Este fascinant să „vezi” conversaţia dintre Jackson şi Jones, ca un joc de ping-pong verbal, într-o investigaţie asupra fiinţei umane şi a valorilor ei şi, de ce nu, despre nimicurile vieţii.
Profesorul crede că moartea este eliberarea sa, deoarece valorile în care credea nu mai sunt valabile în lumea occidentală din zilele noastre. Răspunsul personajului mistic, interpretat de Jackson, vine imediat. „Cred că adevărul este scris în paginile acestei cărţi (n.r. Biblia), este scris pe inima omului şi a fost scris acolo cu mult timp în urmă… şi va fi scris mult timp de aici încolo.”

Acţiunea filmului se desfăşoară în New York, într-un apartament situat într-un cartier rău famat, o adevărată „colonie de leproşi morali”. Cele două personaje, singurele din film, se potrivesc de minune cu tipologia indivizilor interpretaţi: Tommy Lee Jones, cu grimasa sa impenetrabilă se potriveşte perfect cu omul inteligent, care nu crede decât în ştiinţă, iar Samuel L Jackson, cu atitudinea sa pătimşă, crează perfect jocul antagonic. Filmul este aidoma provocărilor din cărţile scriitorului şi filozofului Bertrand Russell[1], care întrebat ce ar spune dacă după moartea sa ajunge în faţa lui Dumnezeu, a răspuns: „Pur şi simplu l-aş întreba: Doamne, de ce ai dat atât de puţine semene despre existenţa ta?” Fără excepţie, totul este „criticat” şi respins cu o virulenţă incredibilă în cărţile lui Russell. Dumnezeul unic, ideea de suflet, principiile morale, toate acestea nu rămân în picioare. Care este alternativa pe care, la urma urmei, ar fi trebuit să ne-o propună aprigul detractor? Răspunsul vine din „străfundurile sufletului său în care a fost un gol, pe care altădată l-a umplut Dumnezeu, şi el n-a mai găsit nimic care să umple acel gol[2].
Cine are argumente mai puternice în captarea conştinţei că nu poţi face orice descoperind banalitatea inconştienţei vă las pe voi să găsiţi în spatele discursului şi al cuvintelelor ce sunt sortite regăsirii celor două personaje. Poate, Constantin Noica avea dreptate când spunea că inteligenţa nu este decât o simplă dispoziţie! (Grigore Roibu)


[1] Bertrand Russell – De ce nu sunt creştin, BPT, Bucureşti, 1980.
[2]
CaterinaTait – My Father Bertrand Russell, Londra, 1976.

Matthew Barney şi expeimentul artistic al postmodernităţii

Estetica unei culturi fără ierarhii

Ne aflăm în Postmodernism, un post modernism care propune o estetică nouă, pentru o eră şi un mileniu care se arată a fi dificil. Arta veacului al XXI-lea se transformă, se adaptează şi caută noi mijloace prin care să exprime idei şi concepte. O anumită criză a apărut în momentul în care arta modernă nu mai era contemporană. Cu o astfel de criză se confruntă şi arta experimentală a post modernităţii. Aportul artistului este mai aproape în materie de sensibilitate, decât cel de a a croi un drum nou. El poate exprima (afla, descoperi) mai mult pătrunzând spre interiorul propriului sine.

Din punct de vedere a relaţiilor artei cu politicul şi societatea noţiunea de angajament capătă un nou sens. În măsura în care societatea contemporană generează continuu gânduri asupra ei însăşi, angajamentul artistului nu mai poate avea statutul de privilegiat.[1]

Un artist al momentului, poarte unul dintre cei mai celebrii, este Matthew Barney. Opera lui sintetizează şi ilustrează, într-o bună măsură, căutările şi experimentele postmoderniste din artele vizuale.
Fost manechin şi fotbalist, Matthew Barney are o carieră artistică de cineast şi creator de instalaţii construite din decorurile filmelor sale, în care combină fantasmele personale cu simboluri, cultura populară cu arhitectura şi artele vizuale cu imagini şocante.

Matthew Barney s-a născut pe data de 25 martie 1967, în San Francisco, California. El aparţine unei generaţii de artişti americani care au experimentat diverse domenii ale artelor, cum ar fi de exemplu: sculptura, fotografia, desenul şi filmul. În anul 1989 a absolvit Universitatea Yale. Între anii 1994 şi 2002, el a creat Ciclul Cremaster, o serie celebră de cinci filme, descrisă de Jonathan Jones în The Guardian ca fiind: „unul dintre momentele de imaginaţie, cel mai strălucitor realizate în istoria de avangardă cinematografică”.

Drawing Restraint 9 - Barney şi Bjork

Seria Drawing Restraint a fost începută în anul 1987, ca un ciclu  de filme experimentale de studio, bazându-se pe un model atletic ideatic de dezvoltare, în care creşterea are loc doar prin reţinere: musculatura întâmpină rezistenţă, devine umflată şi este defalcată. Restricţiile 1-6 (1987-1989) au fost documentate cu filme video şi fotografie. Drawing Restraint 7 marchează afluxul de naraţiune ce îl caracterizează pe Barney, concept în urma căruia a realizat un film video şi trei serii cu desene şi fotografii, pentru care a primit premiul Aperto, în anul 1993, la Bienala de la Veneţia.

O serie de zece Dulapuri pentru vase care conţin deseneDrawing Restraint 8 a fost inclusă în anul 2003 la Bienala de la Veneţia şi prefigurează dezvoltarea narativă pentru Drawing Restraint 9 (2005). A 9-a Restricţie este un proiect major, constând dintr-un film de lung metraj, cu o coloană sonoră compusă de Bjork, în care sculptura la scară mare, fotografia, desenul şi cărţile compun 16 elemente cu episoade ce constau în videoclipuri, instalaţii sculpturale şi desene. Acţiunea are loc la bordul navei pentru vânătoarea de balene a japonezului Nisshin Maru, aflată în Marea Japoniei. Două poveşti au loc simultan pe ambarcaţiune: unul pe punte şi un dedesubt. Naraţiunea evenimentelor de „la suprafaţă” (pe punte) implică procesul de turnare a 25 de tone de vaselină (unul dintre materiale ce poartă semnătura lui Barney), pentru realizarea unei sculpturi care rivalizează prin dimensiune cu mărimea unei balene. Sub punte, cele două personaje principale participă, în calitate de invitaţi, la ceremonia ceaiului. Pe măsură ce filmul se derulează oaspeţii trec printr-o transformare fizică şi emoţională, o transfigurare de la mamifere terestre în mamifere marine.

Ciclul epic Cremaster explorează procesul de creaţie. Barney foloseşte tehnica video pentru a evalua sculpturile sale, prin poziţionare, iluminare, mărime şi formă. Proiectul este plin de aluzii anatomice referitoare la poziţia organelor reproductive în timpul procesului de diferenţiere sexulă în fază embrionară. În mod repetat imaginile evocă momente din timpul dezvoltării timpurii, în care rezultatul procesului de formare a individului din punct de vedere sexual este încă necunoscut. Metaforic vorbind, în universul imaginativ a lui Barney, aceste momente reprezintă o condiţie demnă de potenţat. Ciclul cinematografic a evoluat în opt ani de zile. Prin metodele sale narative, Barney a privit dincolo de explorarea biologică a omului un model biografic, mitologic şi geologic. Fotografii, desene şi sculpturi „radiază” încărcătura lor sibolistică şi conceptualistă, construind miezul discursului fiecărei secvenţe din film.

Matthew Barney - Guardian a Veil

Barney a explorat şi performance-ul cu public, un experiment ritualic al simbolismului egiptean inspirat de romanul lui Norman Mailer, intitulat Ancient Evenings. Acţiunea a avut loc pe data de 12 iulie 2007, în cadrul Festivalului din Manchester, Anglia. Înregistrarea spectacolului s-a realizat într-un teatru. În jurul unor serii de ritualuri, punctul culminant al acţiunii este prăbuşirea unui Chrysler în centrul scenei. Barney, cu un câine mic cocoţat pe vârful capului, ca Anubis zeul egiptean, asistă la un fel de ceremonie funerară de sub capota maşinii prăbuşite. O tânără femeie este transportată prin sală, pe o targă. O femeie goală stă cu picioarele îngropate în vaselină. Procesiunea este accentuată prin sunetul unor tobe, viori, muzicieni şi bărbaţi mascaţi. Barney conduce un taur. Guardian a Veil este povestea unui protagonist care a murit într-un incendiu şi începe călătoria sa prin cele şapte etape de moarte spre viaţă veşnică.
Matthew Barney, prin acest performance şi film video, nu şi-a dazămăgit fanii, în sensul că aceasta este la fel de misterios şi năucitor ca toate lucrările sale anterioare. Personaje mitice, ritualurile şi aşa zisul „simbolism baroc de avangardă” crează o stare de spirit de rău augur, ce te ţin în faţa ecranului timp de patruzeci de minute.

Barney şi Elizabeth Peyton

În iunie 2009, o colaborare între Barney şi Elizabeth Peyton a avut ca rezultat o nouă acţiune intitulată Blood of Two, realizată cu ocazia deschiderii Fundaţiei DESTE. Matthew Barney şi Elizabeth Peyton prezentă o instalaţie-site, specifică unei expoziţii inaugurale ce a avut loc în abatorul insulei, o locaţie misteriosă dar evocatoare care va funcţiona ca spaţiu pentru proiectul Fundaţiei. Componentele de instalare au fost realizate la faţa locului şi au fost expuse ulterior ca lucrare. Expoziţia a marcat momentul unei prime colaborări artistice între Barney şi Peyton.

Mijlocul predilect al artei lui Matthew Barney apelează la recuzita horror a filmului hollywoodian. Poveştile sunt ambigui şi lasă libertatea interpretării. Juxtapunerea fără o ierarhizare a imaginilor aparţinând unor domenii diferite descriu viaţa cotidiană dezordonată a omului contemporan. În Postmodernism artistul s-a schimbat. Odată cu el şi opera de artă. Aceasta nu mai ascunde semnificaţii şi nu mai are rolul reprezentării sau, mai degrabă, reprezintă o lume care trimite dincolo de experienţa personală a spaţiului în care trăim. O predispoziţie în acest sens este utilizarea de către diverşi artişti a unor media, cu scopul realizării unor specii artistice pe de-o parte vehement netradiţionale, pe de altă parte foarte implicate, uneori până la tautologie, în realitatea concretă şi comportamentul modern. Ultimele decenii de producţie artistică propun o analiză diacronică a circulaţiei unor modele culturale de civilizaţie specifice exploziei informaţionale, care au dus la o împărţire a lumii în conglomerate politice şi sociale cu ideologii opuse. A fi postmodern înseamnă „a practica o cultură eliberată de orice noţiune de ierarhie a valorii, înseamnă a practica un amestec eclectic, care combină elementele modernismului cu tradiţia reinterpretată[2]. Arta în Postmodernism nu este o respingere anarhică sau nihilistă, ci propune o nouă direcţie specifică erei informaţionale. (Grigore Roibu)


[1] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 39.
[2]
Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 51.

Experimentul cinematografic al conspiraţiei

Rondul de noapte – o călătorie unică prin istoria artei

Picasso spunea că pictează nu ce vede, ci ceea ce gândeşte. Până acum, cinematografia a arătat ce vede…”, spune Peter Greenaway.

Ieri seară (05.02.2011), TVR Cultural a difuzat filmul Rondul de noapte (coproducţie, 2007) în regia lui Peter Greenaway. Se spune că filmele bune rămân în mintea cinefililor după trecerea anilor, iar filmul lui Greenaway nu este unul pe care să-l ignori. Proiecţia filmului Rondul de noapte a avut loc pentru prima dată în România la Cinema Scala, din Bucureşti, pe data de 24 noiembrie 2010, în cadrul Festivalului de Film Experimental „On the Edge” 2010, creat sub patronajul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, al Universităţii Naţionale de Arte şi al Centrului Naţional al Cinematografiei (festival despre care am scris la rubrica Mozaic 2010). Peter Greenaway este un nume emblematic în lumea cinematografiei contemporane de avangardă, fiind unul dintre cei mai ambiţioşi şi controversaţi cineaşti ai prezentului.

Influenţate de studiile sale de pictură, de teoria structuralismului lingvistic, etnografie şi filozofie, filmele lui Peter Greenaway traversează adesea teritorii neexplorate, provocând consecvent limitele şi canoanele limbajului cinematografic. Semnul vizual distinctiv al cinematogrefiei lui Greenaway este influența picturii Renașterii şi a celei flamande, în special în compoziția scenică, la iluminare şi în ceea ce privește contrastele de costum – nuditate, natură – arhitectură, mobilier – oameni, plăcerea sexuală – moarte dureroasă. „Deşi am vizionat mii de filme, nu cred că am văzut cu adevărat cinema în toţi aceşti ani”, spune regizorul britanic pledând în favoarea cinematografului ca formă de transmitere şi de comunicare a imaginii.
Nominalizat cu regularitate la festivaluri prestigioase, precum Cannes, Veneţia sau Berlin, Greenaway este autorul unei opere impresionante: 12 lungmetraje şi 50 de scurtmetraje şi filme documentare, expoziţii, instalaţii video, librete de operă, picturi, VJ performance-uri, cărţi etc.

Filmul, cu titlul original Nightwatching (având în rolurile principale pe: Martin Freeman, Emily Holmes şi Eva Birthistle), este o dramă a cărei acţiune se desfăşoară în anul 1654, în Amsterdam. Un an de război civil pentru englezii în regatul cărora avea să se nască, 300 de ani mai târziu, un combatant al unui altfel de război, mai perfid şi mai greu de câştigat, Peter Greenaway. Pe partea cealaltă a globului, olandezul Abel Tasman pune piciorul pe insula ce avea să-i poate numele şi zăreşte la capătul lunetei viitoarea poziţie a Tărâmului de Mijloc, Noua Zeelandă. Este anul în care Galileo Galilei îşi începe călătoria eterică prin cosmos, iar Isaac Newton descoperă legea pământeană a gravitaţiei. Rembrandt, fiul lui Harmen van Rijn, morarul din Leiden, e în apogeul carierei şi pictează o uriaşă pânză de 363×437 cm, una dintre cele mai cunoscute lucrări din creaţia sa – Rondul de noapte.

Rembrandt sare din somn înspăimântat: visase că şi-a pierdut vederea! Coşmarul îl trimite cu doisprezece ani în urmă, în anul 1642, pe vremea realizării celui mai faimos tablou al său, Rondul de noapte. Aflat pe atunci în plină glorie, Rembrandt acceptă fără entuziasm comanda venită din partea Breslei Archebuzierilor din Amsterdam, pentru a realiza un portret de grup, cu speranţa că astfel va asigura viitorul copilului pe care soţia sa Saskia urma să-l aducă pe lume. Când acceptă acestă comandă Rembrand descoperă o conspiraţie între negustorii de la Amsterdam, un complot în jurul setei de putere. Este vre-o dramă în spatele faimei? Este o istorie amestecată-n uleiurile vopselelor? Stă ceva dinaintea noastră şi-l ignorăm? A fost Rembrandt un alchimist al luminii şi al culorilor sau ceva mai mult? Ce e povestea asta? Regizorul Peter Greenaway aude sirenele poliţiei, deschide ancheta, dezleagă misterul pânzei şi, odată cu el, eliberează personajele teatrului de nuanţe al tabloului.
Filmul ar fi trebuit să poarte titlul: Greenaway’s J’accuse!. Dar cum franceza regizorului îl împiedică să acuze corect, j’accuse-ul se transformă într-un z’accuse, cu aromă prozaică şi barocă de ghiveci de acuze şi scuze. Apare o minimalizare inflamantă din amestecarea şi limitarea forţată a lucrurilor. Suntem nişte inculţi în descifrarea întregii plaje a vizualului? Se pot spune vorbele prin intermediul imaginilor, fără să le cadrezi sensurile? Greenaway a considerat că este mai util să faci o strategie de cultivare a vizualului, decât să inviţi la păruială imaginea şi cuvântul.

În conferinţa de presă de la Bucureşti, din deschiderea Festivalului de Film Experimental, Peter Greenaway a declarat că arta cinematografică ar trebui să sufere o transformare radicală şi să „taie ochiul spectatorului cu lama”. Regizorul a folosit metafora ochiului tăiat de o lamă, referindu-se la filmul lui Luis Bunuel L’Age d’Or. „Cred că cinematografia contemporană nu taie ochiul spectatorului cu o lamă. Cred că cinematografia a murit”, a spus regizorul britanic, subliniind că, până în prezent, cinematografia s-a ocupat cu „ilustrarea textelor”. „Maeştrii textelor trebuie să plece şi să lase loc maeştrilor şi acum maestrelor imaginilor”, a adăugat el, spunând că arta cinematografică „a murit când s-a inventat telecomanda”. „Prin telecomandă, cinematograful a devenit un mediu pasiv şi trebuie să devină un mediu activ pentru a supravieţui”, conchide Peter Greenaway.

Rondul de noapte este un lung metraj care face parte dintr-un ambiţios proiect multimedia realizat de Greenaway cu ocazia sărbătoririi a 400 de ani de la naşterea lui Rembrandt, în anul 2006. Greenaway respinge structurile narative convenţionale în favoarea unui univers vizual fascinant, a unui erotism provocator şi a unei tensiuni emoţionale captivante. Fascinant de la început şi până la sfârşit, Rondul de noapte combină toate preocupările cinematografice şi artistice ale lui Greenaway fiind „o călătorie unică prin istoria artei”.
(Grigore Roibu)