Comorile pământului

Peştera Bolii şi Canionul Carstic Băniţa

Legendele din zona Ţării Haţegului vorbesc despre bogăţii ascunse în „mărunatiele” pământului. La sfârşit de săptămână, împreună cu trei prieteni, toţi pasionaţi ai artei fotografice, am plecat pentru a găsi aceste bogăţii ale naturii. Nu am căutat comorile dacice despre care vorbesc legendele locului, o zonă plină de gropi, grote şi peşteri încă nedescoperite, ci frumuseţea şi splendoarea pe care ne-o oferă lumea înconjurătoare.

Ne-am îndreptat spre un loc greu accesibil celor care sunt obişnuiţi cu asfalt până la destinaţie. Am ajuns în spaţiul în care Ţara Haţegului se termină, lăsând loc versanţilor muntoşi din calcar ai Văii Jiului şi pe care apa, începând din jurasic, i-a săpat cu meticulozitate formând un fenomen carstic foarte puţin cunoscut în România. Canionul Carstic de la Băniţa l-am descoperit datorită prietenilor mei de la „Discover Transylvania”. Potrivit spuselor lor, acest canion nu a fost documentat fotografic până acum. Asta, datorită faptului că nu este locul potrivit pentru a te plimba în pantofi, ca pe faleză. La sfârşitul scurtei expediţii, datorită faptului că această „arhitectură de piatră” este realizată de apă, bocancii au trebuit agaţaţi în cui pentru a se usca.

Nu am avut la dispoziţie decât o singură zi, aşa că am depins în totalitate de lumina şi condiţiile meteo care ni se ofereau. Zona în care am ajuns este plină de vegetaţie, din dorinţa naturii, parcă, de a ascunde ochiului această minunăţie pe care a creat-o natura. Pe malul părâului am pătruns în culoarul săpat de apă, în „cetatea” cu cu pereţi verticali din granit. Soarele strălucitor se combina cu umbra din interiorul canionului făcând, de multe ori, dificile expunerile. Ceea ce am văzut, nu poate fi exprimat în cuvinte. O parte din ceea ce am realizat vă prezentam dumneavoastră, celor care urmăriţi articolele de pe artavizuala21.

Peştera Bolii, aflată tot în această zonă, este parte a rezervaţiei Parcului Natural Gradiştea Muncelului, intrarea realizându-se printr-o arcadă care are înălţimea de 46 de metri. Peştera este situată la 6 km nord de oraşul Petroşani, pe drumul ce leagă Ţara Haţegului de Valea Jiului, în locul unde se întâlnesc Munţii Retezat cu cei ai Sebeşului. Peştera a fost săpată de Pârâul Jupâneasa, care, apoi, se pierde în interiorul muntelui de calcar. Pe o lungime de 466 de metri galeria coboară aproximativ 3 metri, fiind accesibilă publicului. La ieşirea din peşteră pârâul poartă numele de Galbina.

O legendă din anii ’80 relatează faptul că peştera a devenit loc de pelerinaj după ce Sfânta Maria s-a arătat participanţilor la o sărbătoare a minerilor. O altă legendă spune că o fată frumosă şi bogată, pe nume Jupâneasa, nu-şi găsea perechea. Văzând-o tristă, Maria a transformat-o într-un pârâu cristalin care curge în căutarea iubitului.

Despre legendele care au animat minţile aventurierilor în căutarea tezaurului dacic ascuns aici, cu năluci şi labirinturi tainice, nu o să vorbesc pentru că au făcut subiectul diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin credibile. Cu siguranţă, însă, legendele ascund, de multe ori, un „sâmbure” de adevăr. Locul a fost folosit de partizani pentru a se ascunde de autorităţi şi în timpul Războiului peştera a fost folosită ca depozit de muniţie. Impresionaţi de frumuseţea şi misterul pe care îl inspiră Peştera Bolii, regizorul filmului „Legenda Nibelungilor” a ales să filmeze câteva scene în Peştera Bolii şi la Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Nu vă pot spune mai multe date despre Canionul Carstic de la Băniţa şi peştera Bolii pentru că nu am cunoştinţele necesare în vederea unei analize ştiinţifice. Vă pot prezenta, prin intermediul imaginilor realizate, un fragment din ceea ce am surprins prin vizorul aparatului de fotografiat, „sculpturi” şi structuri naturale realizate de apă, vânt şi ghiaţă, rezultat al eroziunii exercitate timp de milioane de ani asupra rocilor din munte.

Cu toate că punctele de staţie sunt limitate în lipsa unui minim echipament de căţărare, apelând la toate cunoştinţele tehnice, bucurându-ne de tot ce descopeream la fiecare pas, agăţând trepiedele între pietre, ne-am pus în practică propriile metode de lucru. Culoarul strâmt al canionului părea, dintr-o dată, extrem de populat. În final, cu toţii am admirat forţa naturii, care ar face invidios orice sculptor ce ar dori să-şi măsoare cunoştinţele încercând să o imite. (Grigore Roibu)
Participanţi: Petrişor Crăciunoiu, Ştefan-Daniel Bocşe, Cătălin Redinciuc şi Grigore Roibu.
Foto: Discover Transylvania

În lumina tradiţiei

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Scunde, simple la înfăţişare, asemănătoare caselor bătrâneşti, bisericile din lemn sau piatră din satele transilvane nu fac notă discordantă cu peisajul tradiţional căruia îi aparţin, semn al modestiei şi al bunului gust. Decorate cu simţ artistic aparte, construite într-un stil arhitectural particular, aceste lăcaşuri de cult duc în spate câteva veacuri de existenţă. Pentru a cunoaşte sentimentul autentic al oamenilor simpli care merg la slujbă din tradiţie şi convingrere, în Săptămâna Mare am luat hotărârea să vizitez comunităţile din jurul micilor biserici ale judeţului Hunedoara, căutând, e drept prin vizorul obiectivului, bucuria din timpul sărbătorilor luminii. Am început cu localităţile de pe Valea Mureşului.

Biserica de zid cu hramul „Sfântul Nicolae” din Leșnic, comuna Vețel, a fost construită la sfârșitul veacului al XIV-lea, fiind inclusă pe lista monumentelor istorice. Situată la 18 km Est de municipiul Deva, lăcașul are un plan simplu, de tip „sală”, cuprinzând un naos dreptunghiular ce măsoară în interior 5,60×5 metri şi un altar acoperit cu o boltă semicilindrică. La intrare este amenajat un mic pridvor de lemn. Edificiul, construit din piatră, are un turn de lemn şi, în interior, o valoroasă pictură murală, din păcate destul de afumată şi prost conservată. Se ajunge extrem de uşor cu maşina din DN 7, drumul fiind asfaltat până în faţa bisericii. Am asistat aici la slujba Deniei, o seară plină de lumina duhovnicească prin hrana rugăciunii celor aproximativ 15 localnici care se aflau în micul lăcaş de cult.

Vinerea Mare este zi aliturgică, zi în care nu se săvârşeste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii pentru a retrăi coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului pentru înmormântare. Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica. Pentru slujba care reproduce patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului am fost la biserica de lemn din Chergheș, comuna Cârjiți, construită la sfârșitul veacului al XVII-lea şi care are hramul „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.

Satul se află la limita nord-estică a Ţării Pădurenilor şi se ajunge cu maşina din drumul care trece prin Almaşu Mic din Hunedoara spre Deva, fiind situat la o distanţă de aproximativ 12 km de Deva.
Biserica din lemn este compusă dintr-un altar nedecroșat, poligonal, cu un naos de proporții reduse şi un pronaos tăvănit, suprapus de un turn-clopotniță scund, cu foișor deschis şi coif piramidal învelit în tablă.

În cadrul acestui mic lăcaş te simţi ca într-o familie, slujba Părintelui Radu Scânteie fiind una plină de entuziasm, un entuziasm produs de cea mai minunată realitate, cea a vieţii veşnice într-o comunitate „aruncată”, parcă, în partea joasă a unei văi ce pare a fi veşnică.

În Săptămâna Luminată, încheind acest periplu din care o să prezint doar comunităţile care m-au impresionat, la o zi după marea sărbătoare închinată Maicii Domnului: Izvorul Tămăduirii, am vizitat una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din zonă – Mănăstirea Prislop.

 

Aflată la 13 km de Haţeg şi 25 de km de municipiul Hunedoara, Mănăstirea Prislop este situată în apropierea satului Silvașu de Sus. De aproximativ șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Drumul este asfaltat, dar îngust şi cu gropi. Odată ajuns la poarta mănăstirii, complex aşezat într-o poiană, eşti întâmpinat de vânzătorii de suveniruri. După poarta mănăstirii, însă, intri într-o altă lume, cu un peisaj mirific. Nu o să abuzez în folosirea unor cuvinte sau metafore care să descrie atmosfera de aici din convingerea că fiecare dintre noi are propriile trăiri intrând într-un spaţiu monastic. O să mă opresc la a prezenta ceea ce am văzut prin cuvinte simple şi imagini.

Clădirile administrative nu ies în evidenţă, preluând elemente ale peisajului pitoresc din jur. De la Haţeg, spre miazăzi se deschide minunata Ţară a Haţegului care se întinde până la poalele Munţilor Retezat cu piscuri ce se vedeau, încă, înzăpezite. Biserica a fost ridicată cu suflet şi credinţă, fiind construită din piatră şi având o istorie zbuciumată care se pierde în negura vremii. Sihăstria, de la poala Munţilor Parâng şi Prislop, este înconjurată de pădurile Silvaşului, fiind menţionată pentru prima dată, în documente, în anul 1360.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan aduce de la Mânăstirea Brâncoveanu-Sâmbata de Sus pe Părintele Arsenie Boca, licenţiat în Teologie şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase Bucureşti, pentru a reface acest Aşezământ monahal. Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici. În 1991 a fost înfiinţat în incinta ei Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de şcolarizare de cinci ani. Maicile şi elevele îşi desăvârşesc talentul artistic continuând vechiul meştesug al pictării de icoane pe sticlă, icoane ce pot fi admirate pe pereţii bisericii.
Mănăstirea, veche de 500 de ani, se spune că adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Am întrebat unde se află această icoană şi am am primit următorul răspuns: „Maica Domnului este în inimile voastre…”

Devenit el însuşi o icoană a spiritualităţii româneşti, icoanele pictate de Ieromonahul Arsenie Boca sunt diferite de toate picturile bisericeşti pe care le-am întâlnit. Imaginile sunt pline de „adevăruri zugrăvite”, preziceri ascunse în spatele simbolurilor prin coduri ce ies la iveală după 22 de ani de la moartea părintelui, profeţii pe care şi eu le citesc acum cu mare interes. Pictura părintelui Arsenie Boca nu este una comodă. „Cu forţa lui teologică, părintele nu s-a închis în canoanele severe şi îngheţate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris în fresca uriaşă, aşa cum numai el le-a văzut: Iisus în zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, întunecat de durerea Golgotei lumeşti. (…) Pruncul Iisus în zeghe, credinţa, întemniţată de comunişti, la fel ca şi viaţa preoţească a părintelui Arsenie Boca”, scrie Alexandru Valentin Crăciun (referindu-se la fresca Maicii cu Pruncul de la catedrala Sfântul Elefterie-Nou)

Iată ce spunea Arsenie Boca, în 1940, despre ascensiunea comunismului, dar şi despre ce va urma acestuia: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi-amar de lume”. (Sursa: Libertatea.ro)

De altfel, Arsenie Boca continuă să fie incomod şi după moarte. Zeci de mii de oameni vin pe urmele lui în pelerinaje. De la mănăstire porneşte către deal un drum ce duce la cimitirul mănăstirii. Aici sunt îngropate măicuţele dar şi părintele Arsenie Boca. La mormântul acestuia sunt permanent sute de pelerini pentru că părintele a făcut minuni în timpul vieţii dar, se spune, face şi mai multe minuni după ce a trecut la cele veşnice. De la cimitir poteca urcă şi, apoi, coboară către o peşteră săpată în stâncă de către un călugăr. În această grotă se refugia părintele Arsenie, uneori câteva săptămâni, pentru a se ruga.

Am părăsit mănăstirea cu un sentiment de mulţumire în suflet. Cu toate că sunt hunedorean, nu am fost până acum la Mănăstirea Prislop, fiind atras de bisericile de piatră din secolul al XIV-lea construite în Ţara Haţegului. Descoperirea tradiţiilor, a modestiei şi a bunului gust, prezente la oamenii din zonele rurale pe care le-am vizitat, mi-au adus în aceste zile clipe de bucurie sfântă. „Prezentul”, spunea Arsenie Boca, „e doar viitorul trecutului”.
(Grigore Roibu)

Pietrele tăcute ale istoriei noastre

Excursie de o zi în ţinutul de vis al Ţării Haţegului
Fotoreportaj de Grigore Roibu

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

În momentul când te saturi de aberaţiile spuse zilnic de politicienii noştrii, care ne transmit mesaje despre reforma statului prin reduceri de cheltuieli şi disponibilizări folosind o parte dintre canalele de televiziune, poţi merge, aşa cum des merg şi eu, cel puţin o dată în fiecare an, într-o excursie de o singură zi prin Ţara Haţegului.

Biserica din Densuș (Foto Grigore Roibu)

Cu siguranţă, dacă eşti pentru prima dată în acest ţinut o singură zi este puţin pentru a vizita monumentele aflate aici. Fără să exagerez, Ţara Haţegului este o regiune în care poţi spune că „păşeşti pe urmele strămoşilor”. Distanţele sunt scurte plecând din cele două municipii ale judeţului, Deva şi Hunedoara, dar informaţiile acumulate pot deveni la un moment dat obositoare. Nu o să prezint în continuare decât o parte dintre monumentele şi locurile ce pot fi admirate în Ţara Haţegului, locaţii pe care le-am vizitat într-o excursie de o singură zi.
Învăluită în lumina enigmatică a misterelor peste care s-au scurs anii istoriei, Ţara Haţegului, situată în sud-vestul Transilvaniei, județul Hunedoara, cuprinde depresiunea cu același nume şi așezările situate pe cursul superior al râului Strei, până la vărsarea acestuia în Mureș. Nu există regiune în România, având un perimetru atât de restrâns, în care toate etapele istoriei noastre să se dezvăluie călătorului cu poveştile şi legendele ei.

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Forumul (Foto Grigore Roibu)

La limita vestică a Țării Hațegului se află Porțile de Fier ale Transilvaniei (anticul Tapae), locul unde s-a desfășurat bătălia decisivă dintre daci și romani. Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munții Orăștiei, la o altitudine de 1.200 de metri, Sarmizegetusa romană era amplasată pe un teren de șes, în bazinul Hațegului, la cota de 531 de metri. Construită ca oraş în Dacia romană de primul guvernator al provinciei, Terentius Scaurianus, între anii 108 – 110, în timpul domniei împăratului Hadrian, noua ctitorie va purta epitetul de metropolis.Oraşul a cunoscut o intensă şi permanentă dezvoltare urbană fiind centru politic, economic, militar, religios şi administrativ al Daciei.

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Amfiteatru (Foto Grigore Roibu)

Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta – Amfiteatru, reconstituire luptă cu gladiatori (Foto Grigore Roibu)

În centrul oraşului, în jurul pieţei principale pavate cu lespezi de calcar, denumită Forul lui Traian, există Palatul Augustaliilor şi clădiri administrative sau locuinţe particulare, iar în afara zidului de incintă s-au descoperit temple, edificiul termal, vestigiile unor vile suburbane şi ale amfiteatrului roman (singura arenă descoperită pe teritoriul Daciei romane). Pentru mulţi vizitatori, primul contact cu situl arheologic de la Samizegetusa Ulpia Traiana Augusta poate lansa verdictul: „am străbătut atâta drum pentru a vedea nişte pietre”. Imperiul Roman cu ale sale fastuoase deschideri a apus pentru totdeauna. Azi, în situl arheologic nu mai există decât nişte basorelieuri, inscripţii în limba latină, rămăşiţe de coloane şi urme a unor fântâni sau băi ce au fost decorate cu mozaic, mărturii a unui nivel al civilizaţiei care cu greu ar putea fi atins de populaţia din zonă chiar şi în secolul al XXI-lea. Ruinele de la Ulpia Traiana ar vorbi despre trecut dacă ar fi puse în valoare. Arheologii fac eforturi imense pentru a reda ceva din imaginea oraşului de altă dată cu fonduri infime. Pietrele de aici vorbesc acum doar prin traducerea semnificaţiei lor în cuvinte. Ioan Piso, care recent a descoperit un fragment de frescă din veacul al II-lea, şi Dorin Alicu, arheologi ce au continuat munca de cercetare al lui Constantin şi Hadrian Daicovici, se străduiesc să conserve această pagină a istoriei noastre, ajutând vizitatorii să-şi închipuie, măcar pentru o clipă, nivelul de trai a unei civilizaţii apuse acum 2000 de ani.

Samizegetusa Ulpia Traiana – Fragment de frescă (Foto Grigore Roibu)

Dacă doriţi să cumpăraţi păstrav proaspăt, la aproximativ 5 kilometri de la Sarmizegetusa, puteţi face acest lucru la păstrăvăria din Zeicani. Peştele nu este comercializat tot timpul anului, aşa că dacă mergeţi într-o perioadă când acesta nu are dimensiunea standard pentru vânzare va trebui să vă mulţumiţi cu priveliştea minunată a locului şi o vizită a taberei de sculptură care se află în incinta păstrăvăriei.

Păstrăvăria din Zeicani (Foto Grigore Roibu)

Ţara Haţegului este, poate, cea mai mult cunoscută zonă pentru bisericile de piatră datând din veacul al XIII-lea şi al XIV-lea. La aproximativ 10 kilometri de oraşul Haţeg se află cea mai mediatizată biserică din această zonă, numită de mulţi o „bijuterie arhitectonică a României”. Monumentul stârneşte admiraţie, uimire şi lansează în acelaşi timp o serie de întrebări prin forma stranie, zveltă şi maiestoasă, care încalcă orice regulă a arhitecturii. Unii spun că ar fi fost ridicată pe ruinele unui edicifiu precreştin din Dacia. Alţii cred că a fost zidită pe fundaţia unui templu închinat zeului Marte. O parte dintre cercetători afirmă că biserica a fost iniţial un mausoleu închinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci. Virgil Vătăşeanu spune că edificiul datează din ultimul sfert al secolului al XIII-lea. Cert este că biserica Sfântul Nicolae din Densuş este una dintre cele mai vechi lăcaşe de cult din România în care se mai ţin slujbe. Construcţia este una bizară, aşa cum am mai spus, edificiul fiind construit din blocuri masive de piatră şi marmură, folosind coloane romane pe post de contrafort şi, mai mult, este decorată cu statui culese de la fosta colonie romană Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

George Călinescu o descrie astfel: „Un mic stâlp din cei patru care susţin îngusta turlă e o stelă romană purtând numele Longinus. E o marmură cu o inscripţie elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de câteva şuviţe de soare venind pe nişte ferestruici… face impresia unei opere divine furată de genii nocturne”.
S-au făcut cercetări amănunţite care au dovedit că pereţii naosului şi cel al altarul sunt mai vechi de secolul al XIII-lea, biserica fiind reconstruită pe ruinele alteia. În anul 1789, preotul Simion din Piteşti pictează tâmpla, iar în 1847, 1889 şi 1990 biserica suportă numeroase reparaţii, fiind restaurată între anii 1961-1963.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş (Foto Grigore Roibu)

O altă locaţie care nu trebuie eliminată din traseu este cea din satul Suseni, la intrarea pe valea Râușorului, unde se află cetatea şi biserica Colț. Complexul datează de la începutul veacului al XIV-lea, când a fost ctitorit de cneazul Cândea. Ulterior, Cândea a trecut la religia catolică și și-a schimbat numele în Kendeffy.

Biserica Colț (Foto Grigore Roibu)

Datorită aspectului cetății și toponimiei locurilor, se presupune că acesta ar fi sursa de inspirație a romanului „Castelul din Carpați” de Jules Verne. La sfârșitul anului 2008, ansamblul format din locuinţa din Suseni a familiei Cândea, biserica din vale şi cetatea se aflau într-o stare accentuată de degradare, fiind practic lăsate în ruină. Cetatea, construită în jurul anului 1280, cocoţată în vârful unei stânci pentru a străjui drumul din vale, este şi acum tot o ruină. Biserica, acum renovată, a fost folosită până nu demult ca adăpost pentru vite. Construit între anii 1310-1315, lăcaşul de cult se remarca prin amplasarea unui turn peste altar şi prin resturile de pictură murală din interior. Edificiul a fost construit cu elemente caracteristice bisericilor din zona Haţegului: acoperiş piramidal al turnului din piatră, contraforturi şi arce din piatră făţuită. Pictura interioară a fost realizată în jurul anului 1350, de acelaşi pictor Ştefan care a pictat şi Bisericile din Ostrov şi Densuş. Din punct de vedere tehnic, pictura este cu totul originală: fresca neagră, care constituie suportul acesteia fiind armată cu coaja de copac, ace de brad, sâmburi de cireş sălbatic şi nu cu păr de capră, aşa cum se obişnuia.

Palatul Kendoffi din Sântămărie Orlea (Foto-Grigore Roibu)

Drumul din Suseni, la fel ca şi cel din Brazi, a localităţii Râu de Mori sunt cele care te duc spre Parcul Naţional Retezat, un tărâm a cărui farmec aparte este dat de piscurile semeţe şi lacurile alpine. Barajul de la Gura Apelor are o înălţime de 168 de metri fiind construit din materiale locale: rocă, filtre şi argilă. Lacul principalul asigură captarea debitelor Râului Mare şi a cursurilor de apă din Retezat pentru salba de 10 hidrocentrale dispuse spre Haţeg. Despre Rezervaţia Naturală Retezat voi vorbi, însă, cu altă ocazie. Coborând cei aproximativ 20 de kilometri de drum, în mare parte asfaltat, de la Gura Apelor până în satul Clopotiva, găseşti un loc care nu trebuie ratat la ora prânzului. Restaurantul de la Clopotiva oferă un moment de relaxare cu mâncare diversă şi de calitate, la preţuri acceptabile.

Gura apelor (Foto Grigore Roibu)

Îndreptându-ne spre oraşul Haţeg vizităm Biserica din Sântămărie Orlea care a aparţinut tot familiei Cânde. Edificiul a fost construit în stil romanic târziu, între anii 1270 şi 1280, pentru a deservi o comunitate de colonişti catolici, apoi, pentru câteva sute de ani, până în 1555, biserica a aparţinut creştinilor ortodocşi care au pictat-o în stil bizantin, iar acum aparţine cultului reformat. Celebra familie Kendeffi este cea care a adăugat frescele Apostolilor din Sfântul Altar şi Răstignirea de pe peretele estic, o fereastră gotică la primul nivel al turnului şi au înălţat un balcon pe peretele vestic, de unde asistau la slujbele religioase. Interiorul bisericii din Sântamarie Orlea conserva un vast ansamblu de pictură murală, de o valoare excepţională, frescele datând din mai multe etape, îmbinând stilul bizantin cu cel italian. În secolul al XVI-lea biserica şi enoriaşii ei trec la calvinism. În aceasta perioadă picturile murale au fost acoperite cu var. În anul 1912 frescele au fost scoase complet la lumină, iar ceva mai recent, în 1954, s-au efectuat lucrări de restaurare.

Biserica din Sântămărie Orlea (Foto Grigore Roibu)

Biserica din Sântămărie Orlea – interior, cea mai veche frescă din Transilvania (Foto Grigore Roibu)

Castelul Cândeştilor, aflat chiar în apropierea bisericii, este menţionat documentar de la 1363, iar actuala construcţie, în stil baroc, datează din anul 1782. Castelul a fost retrocedat şi acum este hotel, având un restaurant care, din păcate, arată jalnic.

Geoparcul dinozaurilor Ţara Haţegului este o arie protejată, de interes naţional, care beneficiază de un patrimoniu natural şi cultural unic în lume, asigurând protejarea siturilor cu resturi fosile de dinozauri pitici. Autorul descoperirilor de la Sânpetru este Franz Nopcşa (1815-1904). Pe lângă descoperirea dinozaurilor pitici, o altă descoperire paleontologică importantă este cea a unui grup de reptile zburătoare ce au trăit în aceeaşi perioadă cu dinozaurii.
În 2011, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului a fost inclus în clasamentul celor mai bune 7 poteci tematice din România, pentru traseul Valea dinozaurilor.

Muzeul dinozaurilor pitici din Sântpetru (Foto Grigore Roibu)

Cu o suprafaţă de 40 ha, situată în apropierea oraşului Haţeg, Pădurea Slivuţ reprezintă un ecosistem natural care, din anul 1958, a creat o rezervaţie de zimbrii, acesta fiind primul loc de pe teritoriul României unde zimbrul european şi-a făcut apariţia.

Rezervația de zimbri de la Hațeg (Foto Grigore Roibu)

Cu toată oboseala unei zile pline de aventuri, îndreptându-ne spre casă, nu puteam rata în periplul nostru de o zi un ultim obiectiv, o biserică construită la sfârşitul veacului al XIII-lea – Biserica din Strei. Mai puţin mediatizată, aflată la intersecţia drumului dintre Simeria şi Hunedoara, Biserica din Strei este un monument de arhitectură transilvană în stil romano-gotic adaptat local. Este construită din piatră brută pe ruinele unei aşezări romane de tip „villa rustica” ale cărei anexe sunt vizibile şi azi. Încăperea interioară este pavată cu ajutorul cărămizilor romane, are turn-clopotniţă pe faţda de vest, nava este scurtă cu plafon de scânduri şi altarul dreptunghiular, boltit în cruce pe nervuri. Pictura murală interioară datează de la sfârşitul veacului al XIV-lea fiind atribuită pictorului Grozie, menţionat într-o inscripţie pe zidul bisericii.

Biserica din Strei (Foto Grigore Roibu)

Sunt locuri în care doreşti să revii mereu şi unul dintre acestea este Ţara Haţegului. Este un ţinut care îşi lasă adânc amprenta în sufletul tău şi, pur şi simplu, vrei să revii, poate pentru a asculta din nou liniştea de aici şi pentru a te reîntâlni cu pietrele tăcute ale istoriei noastre. Fotoreportajul de faţă nu şi-a propus o prezentare a istoriei locului, ci este mai degrabă o invitaţie la o călătorie care cu aproximativ 15 litri de benzină în rezervorul maşinii, dacă sunteţi în Deva sau Hunedoara, o puteţi face. Istoria acestor obiective şi tradiţiile zonei, unde lumina soarelui se află în umbra munţilor Retezat, nu pot fi transmise prin cuvinte şi imagini, ci trebuie căutate şi descoperite. (Grigore Roibu)

Imaginile sunt realizarte de-a lungul a mai multor excursii prin Țara Hațegului.