Explorarea subconştientului în fotografiile lui Man Ray

Din istoria fotografiei

Man Ray, 1934

După întâlnirea avută ieri, o dată cu lansarea albumului „Peştera Ponorâci – Ciclovina cu apă”, cu fotografia de peşteră, ce face trimitere la o lume subterană, tainică şi misterioasă, cea a cavernelor, fără să vreau şi fără o legătură cu ceea ce voi prezenta în cele scrise mai jos, gândul mi-a fugit spre un fotograf a cărui muncă s-a îndreptat spre lumea neexplorată, cea a misterelor şi visului. În acest fel mi-am îndreptat atenţia spre Man Ray, pentru a prezenta un nou nume, aşa cum am promis, Din istoria fotografiei.

Până de curând, contribuția lui Man Ray în istoria artei moderne a fost trecută cu vederea, acum este considerat unul dintre cei mai importanţi, şi totodată mediatizaţi, artişti din veacul al XX-lea. Dacă opera unui artist place sau nu este ceva relativ şi puţin important. O imagine fotografică comunică realitatea specifică unui moment, cel al expunerii. Nu o să vorbesc despre legătura fotografiei cu realitatea în acest articol deoarece acest subiect merită a fi tratat pe larg. Importanţa acestor prezentări, adresate iubitorilor fotografiei, este de a convinge de necesitatea explorării şi descoperirii operei marilor fotografi. Imaginile lor au făcut că fotografia să devină o artă în sine şi dacă fotografiile dumneavoastră în urma căutărilor pe care le faceţi vor fi mai bine compuse sau vor ascunde în spatele imaginii un mesaj, poate nu neapărat agreabil, probabil, aceste articole şi-au atins scopul.

Încă de la început, trebuie precizat faptul că personalitatea lui Man Ray (născut Emmanuel Radnitzky, 27 august 1890 Philadelphia – 18 noiembrie 1976 Paris) începe cu o „problemă”, cea de a nu putea fi clasificat ca artist aparţinând unui singur gen plastic. A fost, pe de o parte pictor, fotograf, regizor, grafician şi a realizat filme experimentale sau a construit instalaţii şi asamblaje şi, în acelaşi timp poet, eseist şi filosof, o personalitate tipică modernismului pluralist şi amestecului de genuri prin tot ceea ce a făcut.

Ca pictor, scriitor, sculptor, fotograf şi regizor, Man Ray este cunoscut pentru asocierea cu grupul suprarealist francez din Paris, în anii 1920 – 1930, în special pentru imaginile sale extrem de inventive și neconvenționale fotografice. Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri neexplorate, a unei lumi care nu a mai fost reprezentată, o lume care trebuie descoperită prin revoluţia mentală ai cărei moştenitori suntem încă şi astăzi.

Lucrările sale înnoitoare și abstracte „sparg” aşa-zisul academism modern care aduce demersul artistic la rezolvarea problemelor formale. Folosind metoda solarizării, sau „rayografiei” -denumire inspirată de propriul nume dată „fotogramei”-, și al colajului, tehnici create sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști, aceste explorări experimentale i-au adus lui Man Ray recunoaștere mondială. Numeroasele portrete fotografice ale artiștilor contemporani au rămas mărturie a vieții culturale din Parisul anilor 1920. Lucrările lui Ray sunt asemenea unui chestionar asupra comportamentelor formale care reintroduc dimensiunea critică.

Object to Destroy (1964) – reconstrucţie (Sursa Wikipedia)

Cel mai mare conflict a lui Man Ray a fost lupta lui, pe tot parcursul vieții, cu o formă de expresie care reprezenta, în concepţia sa, „un nou tip de realitate”, o lume proprie, şi anume fotografia. Fotografia lui de modă este atât de dinamică de parcă vrea să sară din bidimensinalitatea paginii. Nudurile lui reușesc să fie senzuale, dar, cu toate acestea, râmân obiecte culturale experimentale supuse transformărilor existenţiale şi sociale. Prezentul suprem, o altă obsesie modernistă, ca un „certificat de prezență” în definiția Roland Barthes, întruchipa valoarea de moment. În 1966 Man Ray afirma: „Un aparat de fotografiat nu face singur o imagine. Pentru a face o fotografie, ai nevoie de un aparat de fotografiat, un fotograf și, mai presus de toate, un subiect”.

Primul Război Mondial a marcat triumful mașinii şi al tehnologiilor. Generația de artiști de după Primul Război Mondial se confruntă, pentru prima dată, cu ororile unei conflagraţii. Maşinile serveau morţii. Dada-ismul este un produs al dezamăgirii Primului Război Mondial, artiştii simţind că civilizaţia şi tehnica au împins omenirea spre măcel şi teroare. Vrând să răspundă absurdului prin absurd, artiştii își manifestau revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice. Când războiul s-a terminat oameni au vrut să devină ei înşişi maşini. În epoca mașinii, fotografia a fost văzută ca un proces de fabricație a unor adevăruri obiective, curățate de subiectivitate și emoție. „Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii”, spunea André Breton. Pentru Man Ray, camera nu a fost o „mașină” care surprinde pur şi simplu realitatea obiectivă, pentru a face documente. Obiectivul aparatului de fotografiat s-a transformat în instrument de laborator destinat explorării viselor, inconştientului, dorințelor și a minţii. „El a fost un rebel în mediul fotografic descoperind, aproape fără efort, toate aceste moduri de a surprine imagini pe care nimeni nu le-a gândit înainte. Și erau atât de perfect, în ton cu momentul dadaismului şi suprarealismului” („Documents for Artists”, Genius of Photography)

Man Ray (Sursa foto Wikipaintings)

Privind aproape ca într-un film, fotografia de mai sus demonstrează interesul lui Man Ray pentru arta cinematografică. Ochii modelului rimelaţi, uitându-se în sus, provoacă privitorii să se întrebe: „Unde este sursa de suferinţei?”. În realitate, modelul este un manechin de modă cu mărgele de sticlă drept lacrimi pe obraji. Man Ray explorează interesul pentru real și ireal în dorinţa de a contesta sensul fotografiei.

Jean-Auguste-Dominique Ingres / Man Ray

Inspirat de pictura lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, „Marea Odaliscă”, Ray o foloseşte pe Kiki de Montparnasse, purtând un turban, pentru a transforma corpul femeii într-un instrument muzical, jucându-se cu ideea de obiectivare a unui corp animat. De-a lungul carierei sale Man Ray a fost fascinat de juxtapunerea un obiect cu un corp de femeie. Lucrările lui Ingres au fost admirate de mulți artiști suprarealişti, inclusiv Ray, pentru reprezentarea figurilor distorsionate de sex feminin. Această imagine (din dreapta) este una dintre cele mai mediatizate fotografii ale lui Man Ray.

Între anii 1904 – 1909 îl găsim pe Emmanuel la Liceul de băieți din Brooklyn, unde s-a evidențiat la materiile artă și desen tehnic. În acei ani vizita muzeele locale de artă, unde a studiat operele vechilor maeștri. După absolvire, a primit o bursă pentru a studia arhitectura la Universitatea Columbia. Spre dezamăgirea părinților, el a preferat să se ocupe cu pictura. A devenit un mare admirator al artei contemporane de avangardă, mai ales al maeștrilor moderniști europeni, cum ar fi, de exemplu, Rodin, Cézanne, Brâncuși sau Picasso, ale căror lucrări le-a văzut, pentru început, la „Galeria 291” a lui Alfred Stieglitz sau la Galeria Macbeth. Între anii anii 1908 – 1912 asistă sporadic la unele lecții de la National Academy of Design și Art Students League din Manhattan, neputându-se adapta metodelor conservatoare de predare de acolo şi, începând din 1912, urmează cursurile de la Modern School of New York Ferrer Center.

În 1916 expune primul obiect pre-dadaist intitulat „Autoportret”. Împreună cu Marcel Duchamp și Francis Picabia întemeiază secția new yorkeză a mișcării dadaiste, editând primul și unicul număr al revistei „Dada la New York” (1920).

Pe data de 14 iulie 1921 pleacă la Paris, fiind întâmpinat de Marcel Duchamp. Este prezentat grupului suprarealist format din Louis Aragon, André Breton, Paul Éluard, Gala Dali, Théodore Fraenkel, Jacques Rigaut şi Philippe Soupault. Se mută în cartierul Montparnasse, unde o întâlneşte pe cântăreața și modelul Alice Prin, cunoscută sub numele de Kiki de Montparnasse, care devine subiectul a numeroase fotografii şi filme experimentale. Începând din anul 1921 i s-au comandat sute de portete și lucrări cu scop comercial pentru revistele de modă Vogue, Vu, Harper’s Bazaar și Vanity Fair.

Începând din 1925, alături de Jean Arp, Max Ernst, André Masson, Joan Miró și Picasso, expune în expoziția suprarealiștilor, unde îşi prezintă una din operele celebre, „Metronome” (Object to Destroy). În anul 1940, cu câteva zile înainte de ocuparea Parisului de către armata germană, Man Ray pleacă la Lisabona, în compania lui Salvador Dali și, apoi, ajunge la New York, unde, în 1946, la Beverly Hills, se căsătoreşte cu Juliet Browner.

Reîntors în Franța, în 1951, s-a dedicat picturii. Moare în anul 1976 fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Pe mormântul său se poate citi epitaful: „Unconcerned, but not indifferent” („Detașat, dar nu indiferent”). Arhivele sale au fost donate Muzeului Național Francez de Artă Modernă de la Centrul Pompidou din Paris.
(Grigore Roibu)
Surse biografice: Wikipedia, Wikipaintings, Man Ray Trust

Lumea absurdă a lui Magritte, la Muzeul Albertina

„Întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie”

Un artist pe care trebuie să-l redescoperim

Muzeul Alberetina din Viena găzduieşte până în 26 februarie 2012 o fascinantă expoziţie dedicată pictorului belgian Rene Magritte. Prin picturile sale, artistul a influenţat tendinţele artistice abstracte din prima parte a secolului al XX-lea, dar şi arta conceptuală, Pop art-ul anilor ’60 şi chiar gândirea analitică a artei contemporane.

Expoziţia, organizată în colaborare cu „Tate Liverpool”, descoperă aspecte mai puţin explorate din viaţa şi producţiile artistice ale lui Magritte, fiind axată pe tematica dintre aparenţă şi realitate, pe punctele de ruptură la nivel vizual, dar şi pe erotismul operelor sale. Pe lângă picturi, sunt expuse desene şi colaje, fotografii şi obiecte rare ce i-au aparţinut pictorului. De la primele sale colaje la celebrul tablou „Imperiul luminilor”, traversând peste 250 de opere provenind din colecţii publice şi private din toată Europa, America de Nord şi Japonia, expoziţia prezintă „un întreg univers cunoscut din visele noastre”, specifica directorul muzeului, Klaus Albrecht Schröder. Dar ea nu ilustrează numai visele, ci şi metamorfozele. Un atac împotriva realităţii raţionale. Expoziţia propune vizitatorilor de a urmări cronologic evoluţia pictorului suprarealist şi jocul său în raporturile dintre cuvânt şi reprezentare, precum în tabloul „Aceasta nu este o pipă”. Ea aduce noi elemente despre Magritte, oferind o nouă semnificaţie. Un artist pe care trebuie să-l redescoperim. Rene Magritte a creat cea mai mare parte a operelor sale într-o perioadă de tulburări sociale, politice şi economice. Limbajul său absurd este o metaforă adecvată a combinaţiei paradoxale a opoziţiilor.

Rene Magritte (1898-1967) a studiat la Academia din Bruxelles, lucrând apoi în domeniul graficii publicitare. Frecventează grupul „Dada”, artiştii de avangardă, debutând cu compoziţii abstracte. Împreună cu Marcel Lecomte, Camille Goemans, Paul Nouge, E.L.T. Messens, formează în 1924 un grup realist şi editează revistele „Esophage” şi „Marie”, de orientare suprarealistă. Apoi, stabilindu-se la Paris, vine în contact cu grupul suprarealiştilor, din care făceau parte Dali, André Breton, Paul Eluard ş.a. Magritte filtrează într-un mod personal experienţa lui De Chirico, ca şi propunerile apărute în ambianţa artistică franceză. Participă la expoziţiile „Minotaure”, de la Bruxelles, 1934, „Fantastic Art, Dada&Surrealisme”, de la New York din 1936, „Surrealist Objects and Poems” de la Londra, 1937, Bienala de la Veneţia 1948, „Fantastic Art of 20th Century”, de la Basel, 1952, „Collages and Objects”, Londra 1954, „Disquieting Muse” de la Houston 1958. Tablourile sale refuză transcrierea neprelucrată a materialului oferit de memorie („Cele şase elemente”, „Omagiul lui Mack Sennett”, „Magie neagră”, „Modelul roşu”, „Stimularea obiectivă”). Ordonează după legi proprii datele pe care i le oferă cultura şi observaţia, dorind să dezvăluie aspecte nebănuite ale lucrurilor. În 1946 lansează proiectul de manifest „Suprarealismul în plin soare”, ce rămâne nepublicat. Magritte caută în continuare metafora, simbolurile, asociaţiile poetice („Madame Récamier”, „Balconul lui Manet”, ciclul „Amintiri din călătorie”, „Vacanţa lui Hegel”, „Arta de a trăi”). Construieşte formele cu acurateţe, vădind buna sa formaţie academică, interesându-se totodată de culoare pe care o consideră un factor important în conceperea operei de artă plastică.

Un suprarealist fără dogmă

Despre toţi pictorii suprarealişti, de la Max Ernst la Salvador Dali, de la Yves Tanguy la René Magritte, se poate afirma cu siguranţă că ei au fost originali în sensul că nici nu au copiat şi nici nu au fost copiaţi, deşi unii dintre urmaşii lor au încercat acest lucru.
Originalitatea lui Magritte se manifestă în primul rând prin principiul său de raportare la lume aşa cum este ea, confirmând că realitatea este dincolo de ficţiune.
El a fost practic singurul suprarealist care, printr-o procedură lucidă, a realizat o artă a ficţiunii, citând, asemenea lui Freud, forţele nevrotice.

Paul Nouge a putut să confirme pe deplin că activitatea Grupului de la Bruxelles, format de Magritte după 1925, s-a putut denumi, din motive de comoditate, „suprarealistă”. În căutările sale, Magritte a fost foarte preocupat de conceptul de „suprarealism”, căutând să realizeze un consens între noua concepţie a creativităţii artistice şi libertate. Într-unul din textele lui cele mai cunoscute, publicat în 1925 în ziarul „Esophage”, a fost pusă întrebarea „unde poate duce dezvoltarea?” şi răspunsul artistului a fost acesta: „Dacă voinţa nu mai este sclava lucrurilor, totul pare pierdut, dar este posibil să se realizeze şi o imagine minunată a universului care, în acelaşi timp, poate fi distrusă din nou”.

La început, Magritte se afla sub puternica influenţă a cubismului şi a dadaismului, publicând aforisme în revista „391”, fondată de Francis Picabia. Cam în acelaşi timp a văzut pentru prima oară reproducerea tabloului „Cântecul iubirii”, de Giorgio De Chirico, care l-a fascinat. Ce l-a atras atât de mult la De Chirico? În acest tablou din 1910 se vede o mănuşă moale capsată pe suprafaţa pânzei pe care este pictat un cap al unei statui antice şi un fundal cu peisaj nocturn în care se ridică o clădire. „Această poezie triumfătoare a înlocuit impactul stereotip al picturii tradiţionale. Este vorba despre o nouă viziune în care spectatorul îşi regăseşte izolarea şi preia liniştea lumii.” Magritte seamănă cu De Chirico şi cu artiştii dadaişti cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. În acelaşi timp el poate fi comparat şi cu Marcel Duchamp, care a fost un adevărat pre-dadaist şi pre-suprarealist şi al cărui umor era foarte preţuit de Magritte.

Totuşi, între Duchamp şi Magritte există anumite diferenţe, ca şi între Magritte şi dadaism. Din tablourile lui Magritte nu rezultă întotdeauna ironia. Pe de altă parte, la Duchamp, obiectele sunt ridicate la rang de valoare de întrebuinţare, în timp ce Magritte le prezintă aşa cum sunt în realitate, punându-le într-o confruntare poetică.
După cum este cunoscut, Magritte a scris foarte mult: scrisori, foiletoane, manifeste, consideraţii clarificatoare cu privire la intenţiile sale.

În 1922 se produce ruptura de dadaism şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie „Grupul suprarealist”. În manifestul „Arta pură”, pe care l-a semnat în 1922 împreună cu Victor Servranckx, Magritte a evidenţiat importanţa legăturii dintre inteligenţă şi subtilitate în dezvoltarea artei.

În 1927 se stabileşte lângă Paris. Iniţiază contacte cu câţiva artişti plastici printre care se numără Hans Arp, Joan Miro, Salvador Dali şi cu poeţii Paul Eluard şi André Breton. Se încadrează în Grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia „Îndrăgostiţii”. Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii.
Mişcarea suprarealistă se extinde în mediile artistice din ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice, astfel încât se delimitează două direcţii şi anume: cea anarhistă „ortodoxă” a lui A. Breton, care respinge ideea oricărui control, chiar şi marxist, asupra experienţelor vieţii interioare, şi cea „comunistă” spre care va gravita majoritatea suprarealiştilor, cu excepţia lui Breton.
Se poate aprecia că, odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit, nu a mai constituit o mişcare aşa cum fusese în perioada interbelică.

Într-o scrisoare din iunie 1946, adresată de pictor lui Breton, se precizează că „noi nu trăim să facem profeţii care să provoace suprarealismul”, insistând asupra necesităţii unei schimbări. „În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, atunci, în muzeele suprarealiste, vizitatorii se vor plictisi precum o fac în celelalte muzee”.
Referirea la realitate şi mister nu a fost pierdută niciodată, chiar dacă pictorul a căutat noi căi de comunicare între ele. „Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spiritual”.

De la realitate la poezie şi mister

Concepţia de bază a lui Magritte a fost că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie să evoce misterul. „Misterul” este denumit şi „cuvânt cheie”. Întreaga operă a pictorului a fost impregnată de încercarea de a nu dezvălui misterul.

Unele dintre aceste definiţii au o conotaţie religioasă sau mistică. Cuvântul „mister” are şi alte semnificaţii… În 1926, Magritte scria: „Pictura terminată este o surpriză şi autorul ei este primul surprins. Se doreşte mereu să se obţină un efect mai uimitor şi mai neaşteptat”, iar în 1958 menţiona: „O pictură trebuie să fie copleşitoare, năucitoare”, iar spectatorul să ghicească „ascunsul”.
Cheile misterului stau, aşadar, într-o anumită măsură, în imaginaţie şi reproducerile acesteia.

În expoziţie se detaşează şi lucrările „Femeie la baie”, din 1925, „Naşterea idolului”, „Traversare dificilă”, „Chemarea piscurilor”, „Cheia câmpurilor”, „Condiţia umană”, „Vocea vânturilor”, „Întâlniri natural”, „Vacanţa lui Hegel”, „Marele război”, în care o femeie îmbrăcată în alb are faţa acoperită cu un buchet de violete. Lucrările artistului se bazează pe combinaţii absurde de obiecte, personaje şi peisaje ce alcătuiesc locuri de vis, ca în „Vocea sângelui”, în diferite variante, „Filosofia unui budoar”, „Autoportretul”, „Uriaşa”, „Terapeutul”… Şi pe deasupra planează „Golconde”, cu oameni plutind între acoperişurile caselor şi cer, „La Grande Famille”, un pescăruş uriaş ieşind din apele mării, dincolo de timp, „Memoria”, un cap antic de fată păstrând urma însângerată a tragediei, profilat pe cerul albastru şi pe cortina cu sugestii neliniştitoare ale jocului hazardulu, numeroasele variante ale „Bărbatului cu melon”, ce afirmă prin titlu spiritul aventurii, sau „Reproducerea interzisă”, în care tânărul pictat de Magritte se plasează deliberat în faţa unei oglinzi, numai că, de data aceasta, oglinda nu-i mai reflectă trăsăturile chipului, ci îl erijează într-un om întors cu spatele.

Magritte redă lumina naturală într-un mod unic. Tuşele de pensulă creează o suprafaţă uniformă care, alăturată culorilor estompate ale peisajului, sugerează lumina dimineţii, adăugând astfel o dimensiune suplimentară naraţiunii tabloului. Zonele luminoase, albe, şi umbrele adânci alternează. „Imperiul luminilor” este una dintre celebrele pânze ale lui Magritte şi este prezentată în mai multe variante. Arbori, case, ape, cerul sunt plasate într-o ambianţă care dezorientează spectatorul prin dualitatea dintre zi şi noapte. (Magdalena Popa Buluc)
Citiţi tot articolul în Cotidianul.ro

Nicolae Maniu, pictorul care a cucerit lumea

Când suprarealismul şi
hiperrealismul se întâlnesc

Faptul că Nicolae Maniu este pictorul născut în România cu o cotă impresionantă pe piaţa mondială a artei a devenit un loc comun fără să existe însă o mai profundă receptare a operei sale. „Opera Gallery” i-a editat artistului pe care l-a promovat în toată lumea un album excepţional „Maniu”, care ar trebui editat şi în România adăugând fireşte şi lucrările pictate de artist ulterior. O expoziţie la European Art Gallery a adus o mulţime de pânze spectaculoase ale acestui artist, cetăţean german, stabilit la Paris, a cărui operă a fost prezentată şi vândută excepţional prin „Opera Gallery”, la Paris, New York, Singapore, Miami atrăgând colecţionari particulari şi muzee şi, de câţiva ani, şi interesul unor investitori în artă din România, care-i comandă lucrări ori şi le adjudecă, în aceste luni care preced o mare expoziţie personală ce urmează să fie deschisă la Muzeul de Artă din Cluj.

Picturile lui Maniu, care îmbină şi contrapun suprarealismul şi hiperrealismul, interoghează şi basculează continuu raportul între realitate şi text, trădarea textului pictural în realitatea subiectului şi compoziţiilor, într-un continuu duel: „Lupta lui Iacob cu îngerul picturii” sau printr-un joc al temutelor ispitiri la care este supus artistul, ca un Sfânt Ieronim, aflat sub presiunea himerelor şi coşmarelor.

Un spectaculos album

La Voyante

În prefaţa pe care o scrie la acest album de o calitate excepţională, Gilles Dyan subliniază extraordinara îmbinare între harul natural al artistului şi arta picturii lui Nicolae Maniu de o precizie fotografică, microscopică. Gilles Dyan remarcă realismul desenului şi suprarealismul semnificaţiei, dualitatea la nivelul fragmentului şi al întregului, paradoxul atracţiei pe care o resimte artistul faţă de marii pictori flamanzi. În plus, l-am adăuga şi pe Magritte, care este un mare constructor şi demolator de iluzii, un textualist şi încrâncenat postmodernist, între modernii cu care se intersectează.

Contemplarea

N-aş spune însă că toate aceste pânze care exhibă nudul feminin şi masculin cu o teatralitate bine înscenată ar dezerotiza carnalitatea în căutarea unui simbolism carnal. Sunt sigură că ele exploatează succesul dintotdeauna al nudului şi universului erotic pe piaţa picturii laice, tot aşa cum, în spaţiul temelor sacre, reprezentarea „Fecioarei cu Pruncul”, „Crucificarea” şi martiriurile, gen „Sfântul Sebastian”, au ponderea lor indiscutabilă. E drept că Maniu e un mare jucător în pânzele sale, ştiind să ia cu o mână din compoziţiile complexe ceea ce cu altă mână e tentat să dea în exces. Juxtapunerile sale paradoxale temperează efectele unei tehnici fotografice, prin ironia împachetărilor şi sfâşierelor, lumi şi obiecte, stări şi emoţii fiind împachetate în textile de vinil argintiu, cuibărite în pliuri ca şi acel splendid tablou intitulat „Cer zdrenţuit”, sau în „Prometheus”, ori în „Studiu, Altar”, cel din 1986 şi cel din 1987, sau în „Regele”, în „Sphinx”, în tablourile intitulate „Pictorul” sau „Privirea” sau în excepţionalul tablou „Fereastra”, pictat în 1988, o simfonie în albastru şi ocruri, un soi de scară şi reverberare a privirii, fereastră în fereastră şi privire în privire. Acordurile sunt dramatice, dar şi ludice. Vizibilul trece în invizibil. Pregătirea pânzei şi actul de a picta sunt înrămări şi reînrămări, celebra „mise en abîme” din arte. Şi realismul şi surrealismul lucrează cu arhetipuri şi cântăresc visele şi raţiunea surpându-le narcisismul şi prejudecăţile.

Mariajul hiperrealism-suprarealism

S-a spus despre Maniu că este un arhitect al picturii, dar el nu e mai puţin un regizor, un scenograf, un excelent coregraf şi dramaturg al textelor şi contextelor. În acelaşi timp, pictorul, care-şi cunoaşte talentul fotografic de a picta orice formă, textură, fiinţă şi por sau pliu al pielii ori materiilor şi elementelor, ia în răspăr realitatea. O controlează vizual şi o asediază cu proiecţiile viselor, himerelor, artificialului, acest „trompe l’oeil” devorator şi tenace. Foloseşte iluzia optică precum un paznic al plăcerilor şi uzurpator al lor, de vreme ce nimic nu opreşte bascularea realului în ireal şi a concretului în abstract. Gestul lui Gilles Dyan de a-i dedica albumul editat de „Opera Gallery” lui Nicolae Maniu ne ajută să cunoaştem şi să recuperăm o creaţie realizată de decenii în afara României, începând din anul 1982, când pictorul pleacă din ţară cu două valize, 120 de dolari menţionaţi în paşaport şi averea lui atunci ca şi azi, picturile sale. Lăsa în urma lui o familie, o soţie medic şi o fiică, prezente ca personaje în pânzele sale. Familia se va reîntregi ulterior în Germania. Mai lăsa şi mormântul mamei, pe care o pierduse timpuriu în 1972, apoi, în 1989, al tatălui, pe care nu l-a mai putut vedea după plecarea sa din ţară, un tată venerat pe care regimul comunist l-a aruncat de două ori în puşcărie, după anii în care a fost deportat, revenind acasă din gulag, abia în 1964.

Pictorul şi expoziţiile sale din lumea întreagă

Afişul expoziţiei de la Opera Gallery

Între primii colecţionari ai artistului se numără nemţi, dar şi români aflaţi şi ei în exil, între care doctorul Marius Breazu e un statornic prieten.
Volumul la care ne referim tezaurizează vizual, prin excelente reproduceri policrome şi sepia, opera lui Nicolae Maniu răspândită pe o mulţime de meridiane şi continente.

Memoria melcului

Născut la Turda, în 1944, pictorul a studiat sculptura la liceul de artă şi apoi la Institutul de Artă „Ioan Andreescu” din Cluj. Între anii 1971 şi 1982 participă cu lucrări de pictură la numeroase expoziţii de grup regionale sau naţionale, majoritatea la Cluj şi Bucureşti. E invitat cu lucrări la expoziţii de grup, organizate la Philadelphia, Boston, Moscova, URSS, Berlin. Expune la Sofia, în 1976, la Madrid, în 1977, are o personală, în 1978, la Linz, în Austria, apoi expune în 1983 la Galeria „Jaeschke” din Braunschweig tabloul său „Omagiul lui Dürer”, lucrare care va fi achiziţionată de Muzeul „Albrecht Dürer” din Nürnberg. Urmează mai multe expoziţii importante în Germania, apoi în 1987, la „Salon des Independants”, la Grand Palais din Paris. Apoi, câteva personale în Elveţia şi din nou în Germania şi primeşte Premiul I şi Medalia de aur, la Deauville, în Franţa. În 1987 expune la „Salonul de toamnă” de la Grand Palais, în Paris. În 1988 are mai multe expoziţii importante în Elveţia şi primeşte Premiul III la Festivalul internaţional de grafică din Osaka, Japonia. Expoziţiile şi o continuă creştere a cotei pe piaţa de artă sunt dublate de o recunoaştere internaţională venită prin premii şi distincţii de prestigiu precum Marele Premiu la „Salon de la Cote Fleurie”. Lista expoziţiilor numără zeci de personale şi de prezenţe cu lucrări în Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, la Saloanele independenţilor de la Paris, la Târgul de artă internaţională de la Roma, la salonul „Comparaison” de la Grand Palais, la Salonul de toamnă de la Paris. Din 1993, pictorul se stabileşte la Paris, dar expune în Europa, în alte ţări şi traversează Oceanul Atlantic pentru a expune la Miami.

Nudurile formează una dintre temele importante ale artistului

În 1996 are o primă expoziţie personală la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, apoi la Fundaţia Art-Expo. Creaţia lui Maniu e încununată cu Marele Premiu pentru pictură de la Bienala europeană „Art et commerce”. În 1999 obţine „Premiul Internaţional pentru Artă contemporană” de la Monte Carlo, iar, în 1999, Maniu are o mare expoziţie la Singapore, urmată de o nouă expoziţie dedicată trompe l’oeil-ului tot la Singapore, în 2000. Lista continuă demonstrând o vitalitate a creaţiei şi o forţă de muncă împărţită între comenzi şi tablori create din dialogul său interior şi marile teme care-l obsedează.

Marile teme în tablouri care au cucerit colecţionarii

Pictură din seria Memoria melcului

Pictura lui Nicolae Maniu, cu valurile de succes şi achiziţii care au propulsat-o de peste două decenii, într-un vârf al piramidei, cucereşte privitorii. Are compoziţii imprevizibile, serii pe care ai vrea să le ai în întregime sau pe care ai dori ca pictorul să le reia şi să le dezvolte. Mă gândesc la peisajele suprarealiste reunind două anotimpuri vara şi iarnă pe aceeaşi pânză sau la pictura „Venirea primăverii” cu citatul inserat în tablou. Maniu inserează din anii ’70 citate funcţionale, de tip pagină de agendă, iar mai nou, coduri bare şi ISBN-uri, dintr-un nomenclator al consumismului contemporan, bine reprezentat în expoziţia de la galeria lui Radu Boroianu. Un tablou din 1976, „Întoarcerea iernii”, şi peisajele din 1976, mai ales cele cu subiect rural, sunt puternice replici la pictura pastorală sau a primitiviştilor din bazinul sud-est european. Intertextualismul susţine inteligent şi ironic inventarul de gesturi şi unelte rurale, ritmul recoltărilor, secerişului şi instituie o lume absolut fascinantă intitulată „Le monde du chariot”, „Universul carului” sau „căruţei”, replică suprarealistă la peisagistica clasică şi ruralismul pictural de reverii cu animale trăgând la jug, din carele cu plăvanii boi, pictaţi de Nicolae Grigorescu. Maniu are un umor infinit în asemenea tablouri crepusculare ce inventariază „Curtea morii” şi traduc spiritul dintr-un tablou remarcabil intitulat „Începutul legendei”. Ideea deconstrucţiei satului tradiţional în plin păşunism decorativist şi triumfalist proletcultist ori comunism este admirabil şi dramatic cuprinsă în pânza din 1977, intitulată „Construcţie alegorică”, în care celebrul car ţărănesc e redus la scheletul de lemn şi roţile smulse, deşichetate precum trupul lui Ion Vodă cel cumplit târât şi sfârtecat între două cămile.

Pictorul alături de una dintre creaţiile sale

Alegoria satului cu ie, ştergar ţesut şi căruţa în centru e parte dintr-un muzeu în care memoria realului a suferit ecorşeuri tragice. Carul se descompune ca un piept sfârtecat de găină, ca un iadeş al istoriei. Pânze ca „Thomas”, „Întoarcerea eroului”, „Căderea lui Icar” sugerează căderea şi condamnarea unei clase, a ţărănimii în comunism. Icar e pictat prăbuşindu-se din cerul credinţei, din zborul lui cu căruţa milenară a agricultorilor. O căpiţă cu jumătate din fânul ei smuls e susţinută ireal de un ţăran, pe post de ax şi ţăruş ce nu va mai rezista multă vreme. „Strânsul fânului” e una dintre cele mai frumoase simfonii cromatice dedicate peisajului de dealuri, munţi şi fâneţe pe care le-am văzut. Peisajul românesc şi transilvănean îşi are în Nicolae Maniu unul dintre artiştii cel mai puţin valorificaţi în conştiinţa criticii contemporane, deşi e poate cel mai inovativ, modern şi dramatic.

Pictură şi alchimie

Prezenţa şasiului face parte integrantă din subiectul lucrării

O altă serie de pânze impresionantă este aceea din universul atelierului, admirabil controlate compoziţional şi cromatic, cu o capacitate de interpolare a fluu-lui din Şcoala lui Baba, de care pictorul se desparte prin precizia liniei, admirându-i opulenţa cromatică, mai cu seamă amestecul de roşu cu ocruri, albastru şi negru. Pictorul lucrează cu infinitul, un pariu câştigat prin trompe l’oeil, aglutinarea de obiecte şi înrămarea perspectivelor. Prezenţa şasiului pentru pânze ca o fereastră sau cruce omniprezentă sugerează polii creaţiei, între privire şi crucificarea artistului. Alte două pânze, „La grange” şi „L’automne”, sunt adevărate capodopere. La fel „Les citrouilles du soir”. Începând cu anul 1981, Maniu include în compoziţiile sale alchimii şi poetica elementelor cu pânzele „Mystere de l’eau” şi „L’alchimiste”, „Nature morte”, „La mémoire de l’escargot” şi fantastica pânză „Hommage à Braunschweig”, de o perspectivă infinită, în pofida dimensiunilor reduse de 40x35cm. Maniu mai are şi darul acesta de a crea vastităţi din şi cu pânze mici a căror compoziţie şi anecdotică par doar miniaturale, de vreme ce poţi citi universul într-o picătură de rouă şi lumea reflectată într-un iris. Mă gândesc la tabloul intitulat „Le chercheur” din 1983. În schimb „Hommage à Dürer” e o pânză mare de 150×100 cm şi colcăie de simboluri pictate excepţional. E limpede de ce Muzeul Dürer s-a grăbit să-l achiziţioneze.

Trompe-l’oeil-ul, unul dintre procedeele dragi artistului

O serie de pânze ale iubirii, cuplurilor ce se fac şi desfac creează zecile de tablori senzuale şi cosmice, cu un succes la colecţionari previzibil, deşi costul tablourilor depăşeşte sume semnificative.

Arta lui Maniu este un reper al picturii şi talentului în lumea contemporană. Am fost bucuroasă să pot ilustra cu pânzele lui, reproduse alb-negru, volumul meu „Institutul inimii”, care va fi lansat la Frankfurter Buchmesse anul acesta, în traducerea lui Herbert-Werner Mühlroth. Căci ceea ce pictează suprarealist Maniu este acest „Das Herzinstitut”, inima şi spiritul ce animă compoziţiile sale care se joacă şi joacă la infinit condiţia umană, pictând fotografiile şi iluziile noastre, nudul unei femei şi torsul unui bărbat şi apropierea dintre ei ca o rătăcire, ca o sfâşiere sau pândă, nu doar ca întâlnire şi comuniune. (Doina Uricariu)
SURSA: Cotidianul.ro

Cu Iuliana Vâlsan în landoul tuturor copilăriilor lumii

Pictură 2009-2011/Desene 2007-2011

Până în luna iunie, pictoriţa, graficiana şi scenografa Iuliana Vâlsan îşi aşteaptă publicul la European Art Gallery (Bucureşti, strada Regina Maria nr.18).

Pictând la Messina, la București și la Paris – în toate cele trei locuri are ateliere și galeriști care o expun, o urmăresc și o cotează -, Iuliana Vâlsan i-a atras pe iubitorii de artă români în ultima perioadă cu precădere prin ingenioasele, mult discutatele și foarte apreciatele sale scenografii de teatru. Ca și în pictură, Iuliana Vâlsan provoacă, nu te lasă indiferent și se supune doar unei rigori impuse de câte un demers ideatic precis. Există întotdeauna o prim abordare, o a doua, o a treia, și ele se pot multiplica. În pictura ei se adaugă profunzimile spațiale, semn, alături de iluminări diferite, de influența încă pozitivă a teatrului. Personajele sau obiectele-personaj capătă prin toate aceste metode o existență complexă sugestivă, încărcată. Și totuși, între toate aceste semne și coduri, Iuliana Vâlsan nu plictiseşte, nu obosește, o anume, când exuberantă, când gravă decorativitate, atrage și ochiul mai grăbit. Suprarealismul ei devine de astăzi, ștergând influențele trecute și câteodată evidente, contemporan nouă. Desigur până când se va neliniști din nou. E în firea artistului și Iuliana Vâlsan este evident un artist contemporan important. La Messina, la București, la Paris. (Radu Boroianu)

O atmosferă de factură suprarealistă se desprinde din picturile-vis, sau picturile-zâmbet, rezultat al evadării într-o lume interioară, în care copilăria, universul mic sau figurile simbolice creează un spaţiu de cele mai multe ori confortabil. O lume în care „Adam şi Eva”  sunt prinşi în cercul existenţelor conjuncturale, în care personajele îşi pierd chipul deasupra coliviilor în sau din care vor să evadeze, în care „inventarul” lumii este purtat de landoul veşnicei copilării pe care cei mai mulţi oameni au uitat-o, dar pe care artistul reuşeşte s-o trăiască până la sfârşitul vieţii.

Punct în centrul marilor pânze albastre, leagănul primei vârste, împodobit cu dantele, poartă mirifice arhitecturi orientale, case şi vagi figuri de animale de pluş, peisaje carelate ca tabla de şah, provocând adâncimi pe care imaginaţia le poate popula cu toate fantasmele. Fluturii vibrează coroane de copaci ce se confundă cu cerul şi cu norii străpunşi de ochi plutitori, către care gândul poate urca fie şi pe o minusculă scară plasată lângă căruciorul ajuns undeva adânc, sub linia ce desparte pământul de apa sentimentelor ascunse înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Iar musca, dominând un piesaj în planuri suprapuse, în care clădirile şi copacii au dimensiunile picioarelor ei, devine simbolul vizual al eternei relaţii interumane: „A face pe cineva să trăiască nu înseamnă să-l laşi intact”.

Interesantă în expoziţia Iulianei Vâlsan este capacitatea de a transpune întreaga vâltoare a neliniştii într-un univers atractiv al gesturilor mici. Într-o lume cu câteva puncte fixe – căruciorul, balonul, copacul, floarea, căţelul… -, traversând copilăria, pe care „se scriu” apoi figurile oamenilor, descoperirile gândurilor, cuprinderea lumii în personajul-pahar în care pluteşte, deasupra oraşului sedimentat, norul de figuri cu care individul se intersectează şi interacţionează.

Cunoscută publicului larg mai ales ca scenograf, autoarea insolitelor cadre în care s-au desfăşurat spectacole memorabile, puse în scenă de Andreea Vulpe, Carole Lorang, Alexandru Colpacci, Cristi Juncu, dar, mai ales, de Alexandru Dabija şi de Radu Afrim, cum ar fi mai recentele „Miriam W” sau „Avalanşa”, distinsă cu Premiul UNITER pentru decorul la „Herr Paul”, pictoriţa Iuliana Vîlsan foloseşte o parte din instrumentarul creatorului de decoruri şi în creaţiile picturale. „Visele”  sale sunt puneri în pagină ale unor trăiri de care un anume decorativism nu este străin. Este însă o „înscenare” a propriilor emoţii, a propriilor reacţii la lume, la existenţă, la nevoia de a evada din ea, oricât ai iubi-o. Artista construieşte pe pânză o lume ideală, rezultat însă al reflexiei, al interiorizării spaţiilor în care trăieşte, de la Bucureşti la Messina sau la Paris, unde are ateliere, lucrează şi expune, de pe scena teatrelor în atelier, din imperiul cuvintelor în cel al imaginilor. În care, ca şi în teatru, obiectele pot deveni personaje, într-un demers interşanjabil ca acela al visului.

Retragerea artistei în peisajul metaforic propus de expoziţia de la European Art Gallery nu este însă o evadare din real. Este numai o invitaţie la un alt fel de oglindire a lumii, la trăirea prin dorinţă şi prin emoţie, la acceptarea viziunilor originale asupra existenţei exterioare şi interioare, care ajung, la un moment dat, să se confunde. De aici, existenţa multiplelor planuri de lectură ale fiecărei opere, de aici complexa simbolistică a imaginilor şi, în special, încărcătura de sens pe care o resimţim pe deplin contemporană.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Poezia din spatele pânzelor lui Grégoire Michonze

Un artist care merită readus
în atenţie: Grégoire Michonze

Artişti uitaţi

Grégoire Michonze este încă un nume uitat în România, al unui artist apropiat cercurilor suprarealiştilor francezi. Stilul său a fost influenţat de principiile acestora, însă s-a dezvoltat într-o direcţie personală. Picturile sale prezintă scene câmpeneşti, dansuri, sărbători cu numeroase personaje – săteni, familii, ţărani, copii – în compoziţii alegorice sau narative.

Operele sale se vând în licitaţii, pe pieţele de artă din Israel, Franţa şi Marea Britanie, prentru sume ce ajung până la aproape 18.000 €. Lucrarea care a înregistrat cel mai mare preţ într-o licitaţie publică de artă este intitulată „La ţară” (ulei pe hârtie pe pânză, 61×92 cm) şi s-a vândut în Israel, la Tiroche , Herzliya Pituach, în 2005, pentru 17.919 €. O altă pictură, „Rixe” (ulei pe pânză, 114×146 cm) din 1966, reprodusă mai jos, s-a vândut la Paris, la casa de licitaţii Calmels, în 1995, pentru 12.196 euro.

 Grégoire Michonze (Michonznic) s-a născut în 1902 la Chişinău. Pregătirea artistică a început-o la Şcoala de Arte din oraşul natal, pictura tradiţională de icoane care se practica acolo ducând la interesul lui Michonze pentru tehnica guaşei. După anexarea Basarabiei la România, în 1918, s-a mutat la Bucureşti, unde s-a încris la Şcoala de Arte Frumoase. Pe durata studiilor sale la Bucureşti, a lucrat cu Victor Braunner ca asistent de scenograf la Teatrul Naţional.
În 1922 a plecat către Paris, prin Grecia, Istanbul şi Marseilles, călătoria marcându-i pictura de peisaj de mai târziu. La Paris, a intrat la École des Beaux Arts şi l-a cunoscut intâmplător pe Max Ernst, care l-a introdus în cercul suprarealiştilor, format, printre alţii, de André Breton, Paul Éluard, Yves Tanguy şi André Masson.

Între 1927 şi 1930 a realizat naturi statice şi peisaje suprarealiste şi şi-a schimbat numele în Michonze. În aceeaşi perioadă i-a cunoscut pe Henry Miller, Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane, cu care a legat prietenii de lungă durată. Până la începutul anilor ’30, Michonze se îndepărtase de direcţiile principale ale suprarealismului şi decisese să îşi urmeze propriul stil, mutându-se mai întâi la Cagnes-sur-Mer, iar apoi la Saint-Paul-de-Vence. Prima sa expoziţie personală a deschis-o în 1932 la Antibes.
A mai expus la Salonul Independenţilor, între anii 1934 şi 1936, picturi cu numeroase personaje de mari dimensiuni, juxtapuse, într-un stil de un naturalism suprarealist.
În anul 1937 s-a mutat la New York şi Massachusetts, iar la întoarcerea în Franţa, a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu artista scoţiancă Una Maclean. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind capturat şi apoi eliberat, în 1942.
După încheierea războiului s-a întors la Paris, unde s-a stabilit într-un atelier de pe Rue de Seine şi a început din nou să picteze portrete şi naturi statice. În 1947 a primit cetăţenia franceză, iar în anul 1949, Fundaţia Franceză pentru Artă Modernă i-a cumpărat opera „La moisson”.
Galeria Arcade din Londra a deschis prima sa expoziţie în Marea Britanie în anul 1946, iar în perioada în care a locuit în Anglia şi Scoţia, în 1948, a expus la Institutele Franceze din Edinburgh şi Glasgow. După prima sa expoziţie pariziană din 1953, a expus din nou în Anglia, Statele Unite ale Americii şi Israel.
În 1970 a călătorit la Veneţia şi la Roma, circuit în care s-a dedicat picturii.
S-a stins din viaţă la Paris, în anul 1982.

Michonze a fost reţinut ca un suprarealist (chiar dacă nu toate picturile sale sunt suprarealiste) şi mai ales ca un pictor figurativ, lucrările sale înfăţişând, de regulă, peisaje şi/sau grupuri de oameni. În 1959, într-o scrisoare către criticul Peter Stone, şi-a expus principiul: „Subiectele mele n-au subiect. Ele există doar pentru o finalitate poetică. Dacă poezia este acolo, pânza este finalizată. Nicio istorie. Doar poezie pură, preferabil neintitulată.”
În România este cunoscut pentru ilustraţiile sale la cartea lui Ilarie Voronca, „Petre Schlemihl”.
Muzeul de Artă Modernă din Troyes a deschis în 1985 o amplă retrospectivă a operei sale.
(SURSA: Artmark)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Compoziţiile melodice ale lui Mattis-Teutsch
Constructivismul abstract a lui Henri Nouveau
Formele picturale ale lui Reuven Rubin