Mihai Oroveanu: Un sfert din statuile din România sunt amplasate ilegal

Un subiect controversat, pe care l-am abordat în câteva articole pe acest site şi a fost tratat în presă provocând dispute, este amplasarea statuilor în oraşele din România. Istoricul de artă, scriitorul şi fotograful Mihai Oroveanu, director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC), care acuza autorităţile pentru starea în care se află arta contemporană românească, vorbeşte acum despre paşii ce ar trebui urmaţi pentru amplasarea unei statui în spaţiul public. Discuţia se axează, în principal, pe monumentele din Bucureşti dar, cu toate acestea, nu este greu de recunoscut acest drum al „populării” cu statui amplasate ilegal în toate oraşele din România. Vă prezentăm un fragment din acest interviu, realizat de de Catiusa Ivanov, publicat pe HotNews în 7 august 2012.

Foto: Hotnews

Mihai Oroveanu, Comisia Naţională a Monumentelor de For Public: Un sfert din statuile din România sunt amplasate ilegal. Printre acestea se numără bustul lui Păunescu şi statuia lui Catargiu.

În ultimii 12 ani, în Bucureşti, Primaria Capitalei a amplasat 25 de statui, în valoare de circa 43 de milioane de lei. Ministerul Culturii, primăriile de sector şi alte organizaţii au amplasat şi ele monumente…

Reporter: Care sunt paşii pe care trebuie să-i facă administraţia locală pentru amplasarea unei statui?

Mihai Oroveanu: Dacă nu este vorba de o încredinţare directă, dar şi în acest caz trebuie să fie un artist important, şi există o explicaţie logică, ar trebui să se facă un concurs. Trebuie stabilit foarte clar dacă este oportun sau nu să amplasezi o anumită statuie. (…)
Lipsa de calitate artistică face ca lucrurile să fie ridicole şi să facă un foarte mare rău din punct de vedere educaţional şi a nonşalanţei cu care ne privim istoria.

Cum se întâmplă în realitate?

– În realitate ne trezim cu busturile gata făcute, aflăm de ele la inaugurare. De obicei nu primim nicio veste sau unii care îşi dau seama că au încălcat legea, ne trimit imagini cu statuile gata amplasate cu rugămintea să le aprobam. Foarte greu să-ţi dai cu părerea atunci când un lucru a fost amplasat. (…)

În ultima vreme au fost amplasate în Bucureşti câteva statui care au strânit controverse. Una dintre ele este Împăratul Traian de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este amplasată legal? Ce părere aveţi despre ea?

– Are aviz. Este o lucrare importantă. Lumea se gândea probabil la exerciţiul unui lucru ilustrativ. Nu este vorba de un lucru ilustrativ. Acolo este o lucrare pentru care trebuie să cunoşti opera unui mare sculptor român, Vasile Gorduz. Unul dintre cei mai importanţi sculptori ai ultimelor decenii care nu-şi propunea să facă o ilustraţie a monumentului împăratului Traian, nu-şi propunea să-l îmbrace cu toate atributele funcţiei lui.

– Ce ar trebui să înţeleagă omul când se uită la această statuie?

– Ca să înţeleagă, în primul rând, trebuie să se întrebe cine este acest sculptor, dacă ştie ceva despre el, dacă ştie ceva despre ce a urmărit el în opera lui. Altfel poţi să discuţi despre orice. Românul, când a văzut coloana lui Brâncuşi, a pus tractorul să o dea jos. (…)
Gorduz a fost primul artist român, după ’90, care a fost achiziţionat de un muzeu important, Stedelijk din Amsterdam. Această statuie a fost amplasată la Sevilla, într-un cartier care poartă numele împaratului Traian şi a avut succes.

– Ce părere aveţi despre fântânile arteziene amplasate în ultimii ani în Bucureşti?

– Atât timp cât ele au o componentă artistică, ar trebui să ajungă la noi la Comisie. Nu au ajuns. Nici acea ciudăţenie, peretele acela cu cruce înscrisă, care se afla pe locul bisericii Sf. Vineri. Eu credeam că este o rampă de skating, dar pe ea s-au dat nişte bani. Cine a dat banii? Cine răspunde de ei?
Citiţi interviul integral pe HotNews.ro

Kitsch sau nu?

Statuia lui Marilyn Monroe, ridicată în Chicago

Forever Marilyn este numele construcţiei din aluminiu şi oţel inoxidabil ridicată în memoria actriţei devenită simbol al Americii. Statuia are 7 metri înălţime şi în jur de 16,000 kilograme greutate şi tocmai îşi primeşte ultimele retuşuri, înainte de a fi „descoperită” oficial. Ipostaza aleasă pentru a fi imortalizată nu putea fi alta decât cea din Seven Year Itch (1955), cea cu fusta zburată de curentul curios să afle culoarea desuurilor actriţei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vi se pare asta un alt kitsch american sau credeţi că şi Monica Bârlădeanu ar trebui să aibă o asemenea statuie, lângă Dâmboviţa, peste vreo 50 de ani?
SURSA foto: design you trust, text: Hipmag.ro

Kitsch-urile care invadează Deva

Nu a trecut mult timp de când semnalam în prefaţa unui articol (Limbajul metaforic al sculpturilor Magdalenei Abakanowicz/4 aprilie 2011) apariţia unor statui în oraşele patriei, monumente ale istoriei noastre post decembriste care nu au nimic în comun cu valoarea artistică. Municipiul Deva nu a putut sta nepăsător. Trebuia, într-un fel sau altul, să „eternizeze” această stare de mahmureală a societăţii noastre. Aşa că, peste noapte, în centrul oraşului au răsărit cinci statui de duzină, turnate în bronz, care au fost amplasate pe domeniul public. După zece ani de frământări, oscilând între fântâni cântătoare şi statui, primarul Mircia Muntean a instalat nişte „pitici” artizanali în grădină publică, fără să consulte instituţiile competente (Cultură sau Inspectoratul de Stat în Constructii) şi aleşii locali. Statuile din bronz, în valoare de 1500 de euro fiecare, au fost cumpărate din banii primăriei, instituţie care în acelaşi timp a împrumutat 2,4 milioane de lei de la Ministerul Finanţelor ca să achite datoriile pentru subvenţiile la energia termică de anul trecut.

Acest articol, pentru a nu fi interpretat greşit, nu este împotriva primarului Mircia Muntean, de altfel simpatic în tinereţile lui liberale când trecea înot lacul Cinciş, pentru că i-a fost aprobat bugetul. „Scăldându-se” în ape politice noi, acum fiind membru UNPR, primarul din oraşul cetăţii a hotărât să traverseze criza lăsând locuitorii frumosului oraş de pe malul Mureşului cu gura căscată. Şi a reuşit! El a importat din Hong-Kong un set de kitsch-uri: un cowboi înarmat lângă un cal, o femeie care cântă la o liră, aşezată în spatele ecvestrei lui Decebal, realizată de Ion Jalea (în 1978), un soldat, un violinist instalat în faţa unui centru comercial şi o sirenă, amplasată în faţa noului Aqualend. Aţi ghicit, singura amplasată corect este cea din urmă. Aceste statui sunt destinate parcurilor de distracţie, unde copiii pot să-şi facă poze alături de personaje simpatice care nu au nimic comun cu arta. Statuile instalate în centrul oraşului sunt personaje asemănătoare celor de la Disneyland. Consilierii locali ai municipiului Deva se aflau, şi ei, în necunoştinţă de cauză, deşi investiţia s-a făcut pe bani publici. „Pe domeniul public nu se poate amplasa nimic fără hotărâre de consiliu”, spun aceştia. „Nu suntem într-o situaţie financiară care să ne permită să aruncăm bani pe statui din bronz”, a adaugat Florin Ghergan, consilier PSD. Primarul Mircia Muntean a „pasat” răspunsurile spre purtătorul de cuvânt Camelia Cotoară. „Statuetele fac parte dintr-un program mai amplu de modernizare a centrului Devei”, spune aceasta, iar autorităţile au cheltuit peste 400.000 de euro pentru achiziţionarea lor. Între aceste statui nu există nici o relaţie şi cu atât mai puţin ele au o legătură cu istoria oraşului.

Dincolo de oportunitatea şi legalitatea celor cinci „minuni” ale Devei, apar o serie de întrebări despre estetica statuilor. Arhitecţii au cerut răgaz să vadă „monumentele”, după care au protestat. „Orice arhitect ştie sau ar trebui să ştie că Deva are în esenţă trei stiluri caracteristice, istorice, legitimate, aflate în acord şi armonie: goticul cetăţii, barocul de la Magna Curia şi mai ales secesion-ul centrului vechi. Vestul sălbatic nu face parte din istoria oraşului, decât dacă ne gândim că prezentul este la fel de sălbatic” (Mesagerul hunedorean/19 aprilie 2011). Artiştii au protestat şi ei, la nivel individual, deoarece la nivelul conducerii UAP, conform celor spuse de preşedintele Cătălin Dragomir, tocmai au fost primiţi nişte bani de la primărie pentru filiala din Deva şi, atunci, aceşti bani sunt mai importanţi decât oraşul. Răspuns corect dacă nu ar fi venit din partea unui absolvent de sculptură de la Cluj, oraş care în perioada lui Gheorghe Funar, ca primar, se confrunta cu aceiaşi problemă a „populării” oraşului cu statui fără valoare. Artiştii din Deva sunt îndemnaţi, dacă doresc, să protesteze individual. În fond, lucrurile acestea trebuiesc dezbătute fără răutate şi nu protestul este cel care duce la soluţii constructive. Cum la o ultimă întâlnire cu o parte dintre artiştii deveni discuţiile au fost destul de înflăcărate în această privinţă, nu pot decât prin intermediul acestui articol să-mi arăt indignarea faţă de această iniţiativă şi să mă alătur celor care consideră că oraşul este „împodobit” cu elemente de mobilier stradal ce se înscriu în sfera kitsch-ului de tarabă, fac notă discordantă cu clădirile din jur şi istoria oraşului. Aceste statuete, ce tronează în centrul oraşului, nu pot fi numite opere de artă şi nu au valoare estetică, ele fiind realizate sub anonimatul obiectului de artizanat. Din păcate, nu poţi merge la piaţă pentru a cumpăra unul sau doi artişti, dar poţi merge pentru a achiziţiona unul sau două obiecte care se pretind a fi de artă.
(Grigore Roibu)

Limbajul metaforic al sculpturilor Magdalenei Abakanowicz

Scurtă reflexie
asupra sculpturilor din România

În articolul care urmează am decis să vorbesc despre o artistă din Estul Europei, o artistă a cărei opere nu te poate lăsa indiferent, cu o creaţie ce ascunde un mesaj profund şi, care, îmi place foarte mult. Aceasta este Magdalena Abakanowicz. Sigur acest lucru este subiectiv. Să alegi un nume care este de marcă în domeniul sculpturii şi, apoi, să susţii că opera ei este o provocare în domeniul formelor estetice contemporane, nu poate fi decât o afirmaţie ce ţine de o judecată personală. Cu toate acestea nu pot să mă abţin în a remarca faptul că în istoria noastră post-decembristă au răsărit o serie de statui şi monumente care nu au nimic comun cu valoarea artistică. O să fiu reţinut în a da exemple de statui din oraşele patriei, tocmai pentru a nu-mi supăra colegii de breaslă. Cu atât mai puţin nu o să nominalizez artiştii a căror creaţii au urcat pe socluri populând oraşele în cei 20 de ani de după revoluţie. Personalităţi ale istoriei şi culturii, mai vechi sau mai noi, bolovani pe care sunt inscripţionate numele eroilor, simboluri detronate ale unor evenimente naţionale şi femei care simbolizează chiar România, şi-au adjudecat dreptul de a intra în peisajul nostru urban. În graba disperată de a eterniza ceea ce fusese interzis ori ceea ce abia fusese câştigat, se poate citi o undă de nesiguranţă, o stare de mahmureală ca după un chef cu băuturi proaste. Cred că între calitatea artistică a statuilor şi calitatea societăţii există o foarte strânsă legătură. În vremuri grele, rele şi urâte nu se pot face statui bune şi frumoase. Iar, dacă se fac, aceste monumente nu vor găsi susţinerea financiară a aleşilor comunităţii pentru a fi amplasate acolo unde le este locul, ci vor râmâne simple proiecte prăfuite în atelierele celor care le-au realizat. Mai mult, istoria ne-a demonstrate că statuile mor. Cele care aparţin unui regim au fost înlocuite de cele ale noii puteri. Vechile statui au dispărut, au fost topite sau îngropate.

Dar, să revin la Magdalena Abakanowicz (n. 20 iunie 1930 Falenty, Polonia). Ea este o sculptoriță poloneză, de origine nobilă, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături.

Magdalena Abakanowicz s-a născut într-o familie de aristocraţi polonezi şi ruşi, mama ei având rădăcini în nobilimea poloneză ale vremurilor trecute, iar tatăl Magdalenei, ce a avut strămoşi care datează din timpul marilor conducători mongoli, a fugit în Rusia în momentul Revoluţiei din Octombrie. Invazia rusă din anul 1920 a forţat familia să-şi părăsească casa pentru a se muta în oraşul Gdańsk. Când Germania nazistă a invadat şi a ocupat Polonia, familia ei a îndurat anii de război, trăind într-o zonă „fierbinte” de la marginea Varşoviei.
Magdalena Abakanowicz a absolvit în anul 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Primele lucrări, țesături tridimensionale, au fost numite de către Magdalena Abakane, denumire care vine de la numele său de familie.

Anii 1950-1954, au coincis cu unele dintre cele mai dure „asalturi” sovietice asupra artelor, politică restrictivă dusă de către conducerea comunistă. Doctrina „realismului socialist” şi-a pus amprenta asupra tuturor formelor de artă din toate ţările care se aflau sub influienţă sovietică, artiştii fiind obligaţi să adere la liniile directoare stricte şi limitările care subordonau artele vizuale. Academia de Arte Frumoase din Varşovia, fiind un important centru artistic din Polonia, a ajuns sub controlul strict al Ministerului de Artă şi Cultură, care administra toate deciziile majore din domeniul cultural-artistic la momentul respectiv.

Fiecare Abakan este realizat din material neţesut, folosind o tehnică proprie, unele lucrări ajungând la dimensiuni uriaşe. „Nu-mi plac regulile şi reglementările. Ei sunt duşmani ai imaginaţiei”, spunea Magdalena Abakanowicz. Ea devine unul dintre cele mai cunoscute nume ale artei poloneze în întreaga lume. Câştigând iniţial aprecieri pentru lucrările textile, realizate într-un stil monumental, cu fibre care atârnau liber în spaţiul compoziţional, artista îşi schimbă registrul formal creând forme ale corpului uman reprezentate fără cap, din pânză groasă de sac, iar, mai târziu, realizate din bronz. Magdalena Abakanowicz este unul dintre puţinii artişti din Est care a obţinut un loc semnificativ în lumea artei occidentale în timpul Războiului Rece, în timp ce trăia în Varşovia. Elveţia a jucat un rol important în acest sens. În anul 1962 munca Magdalenei Abakanowicz a fost expusă publicului ca parte a Primei Bienale de tapiserie de la Lausanne, unde artista a reprezentat Polonia alături de alţi trei plasticieni.

În timpul anilor 1970, şi în anii 1980, Abakanowicz îşi schimbă  mediul artistic pentru a începe o serie de lucrări non-figurative realizate din bucăţi cusute din pânză de sac grosier şi asamblate cu ajutorul unor răşini sintetice. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs, 1976-1980), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986). A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi, folosind materiale non-convenţionale, procedee de lucru aparţinând unui limbaj plastic care a fost copiat şi imitat la scară largă în Europa și SUA.

Magdalena Abakanowicz a predat la Colegiul de Stat a Artelor din Poznan, 1979-1990 şi a fost numit profesor în anul 1979. Ea a fost invitată, în calitate de profesor, în SUA. A obţinut titluri Doctor honoris causa la Royal College of Art, Londra (1974), la Academia de Arte Frumoase, Łódź, Polonia (1998), Pratt Institute, New York (2000), Colegiul de Artă Massachusetts, Boston (2001), Academia de Arte Frumoase din Poznań, Polonia (2002), Institutul de Artă din Chicago, Illinois (2002).

La sfârşitul anilor 1980, Abakanowicz a început să folosească bronzul, lemnul, piatra şi lutul, ca noi medii pentru sculpturile ei. Ea a continuat să trateze subiecte ale condiţiei umane, un exemplu în acest sens fiind lucrarea Jocuri de război, un ciclu de structuri monumentale, alcătuit din trunchiuri uriaşe de copaci bătrâni, ale căror ramuri şi scoarţă a fost îndepărtată. „Trunchiul este singurul care trăieşte şi este puternic. Capul, braţele, mâinile sunt numai articulări intelectuale în jurul trunchiului, ca substanţe ce aparţin unui organism”, afirma Abakanowicz.

Recent, între anii 2004-2006, Magdalena Abakanowicz a introdus un nou proiect permanent în portofoliul ei artistic. Intitulat Agora, acesta este situat la capătul sudic al parcului central din Chicago. Se compune din 106 forme din fontă, fiecare aproximativ de nouă metri. Artista şi trei asistenţi au creat modele pe parcursul a doi ani (2004-2006), în turnătoriile industriale uriaşe din oraşul Srem, de lângă Poznan (Polonia). De aici ele au fost transportate în SUA şi instalarea ansamblului a avut loc în lunile octombrie-noiembrie ale anului 2006. Suprafaţa figurilor seamănă cu scoarţa de copac sau cu un organism căruia îi cade pielea. Ansamblul creează impresia de aglomeraţie, de unde-i vine numele de Agora. Toate „organismele” induc un sentiment de anonimat şi au un aspect straniu, figurile „rătăcind” prin parc. „Ele trebuie să fie ca un organism care reprezintă atât de multe înţelesuri diferite…”, spunea Magdalena Abakanowicz. Instalaţia permanentă din Grant Park este asemenea unei imagini „congelate” a unui moment din mijlocul zilei, în care timpul, parcă, a stat pe loc. Modelele pentru fiecare figură au fost realizate manual, limbajul metaforic al muncii ei atingând un punct de joncţiune, care transmite un mesaj provocator pentru omenire şi pentru toate civilizaţie „sofisticate”, ce au ajuns la un stadiu al evoluţiei din care pot pune în pericol chiar viaţa. Acesta este punctul în care organicul se întâlneşte cu non-organicul, în care viaţă corespunde cu ceea ce este deja mort, a luptei pentru eliberarea sensului şi, de ce nu, a semnificaţiei unui cuvând, dintr-o frază.
(Grigore Roibu)