Galeria de Artă Forma din Deva găzduiește două proiecte diferite realizate de doi artiști plastici deveni: „Cotele apelor” de Andrei Rosetti și „La strada” de Radu Ignat.
Duchamp declara, la un moment dat, că s-a săturat de pictură. Se săturase, de fapt, de felul în care pictorii și sculptorii francezi decorau saloanele luxoase cu scene mitologice. Arta, până atunci era inatacabilă de critică, atitudine și reacție. Artistul, prin percepțiile asupra celor văzute și perfecționarea limbajului plastic, elaborează sisteme interpretative ale lumii. Cele două proiecte prezentate în Galeria Forma abordează o realitate extrem de familiară și șocantă. Fluiditatea limbajului pictural evocă, în ambele proiecte, gestul intuitiv.
Radu Ignat este interesat, într-o manieră expresionistă, de personaje, de interacțiuni și atitudini. Culoarea înregistrează chipul oamenilor reluând tensiunea și frământarea, transformând detaliile antropomorfe în semen cu încărcătură simbolică. „Din păcate, proiectul meu nu s-a realizat așa cum l-am plănuit inițial. În această seară mă voi prezenta în calitate de pictor. Publicul va descoperi, prin intrermediul lucrărilor mele, fascinația pe care o oferă lumea cotidiană a străzii redată prin intermediul expresiei culorilor”, spune Radu Ignat.
Andrei Rosetti este fascinat de intervenția omului în natură, de relația dintre om și spațiul în care locuiește. El este un artist observator al artei clasice, de la Rembrandt la Lucian Freud, de la Velasquez la Giorgio Morandi, artă pe care o analizează și reinterpretează, reușind, în final, un demers plastic bazat pe o intensificare a realului.
Andrei Rosetti: „Cotele Apelor” nu este, poate, cel mai inspirat titlu. Nu am rezistat, însă, pornirii de a prelua această asociere de cuvinte cunoscută mai multor generații.
La Mraconia, în zilele în care apele Dunării creșteau zilnic, oferindu-ne uneori, la distanță de câteva ore, surpriza unui nou peisaj, Sorin Nicodim mi-a amintit de vechiul buletin hidrologic. Probabil fac parte din ultima generație care a ascultat buletinele hidrologice în limba română, rusă și franceză la Radio România. Gândul de a realiza o expoziție pornind de la furia sau binecuvântarea pe care apele o pot aduce mi-a venit la începutul verii, ieșind de mai multe ori pe malul râului Strei.
Localnicii știu faptul ca acest râu curge cu un debit variabil. Acest debit nu este generat doar de ploile din munți. Noi spunem așa: azi au dat drumul la baraj, nu putem înota. Sunt și zile în care apa e mică și atunci se creează insule provizorii, poți vedea peștii jucându-se printre pietre. În astfel de zile, copiii explorează aceste insule flancate de blocuri de beton aruncate parcă din lună, dezordonat – probabil cu menirea de a stabiliza cursul râului. Din vreme în vreme, apele vin și spală tot, ba ne pot lua chiar și viața în furia lor.
O alta „stihie” ce își face simțită prezenta din jur este infrastructura rutieră în construcție prin mesagerii ei, escavatoare și camioane care se hrănesc din pietrișul râului modelând natura. Peste toate se întinde cerul și apare natura modelată de ape sau escavări, stârci, peștii… Și noi, „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul…”
Am pus în expoziția de la Galeria Forma două prime schițe de compoziție care „atacă” acest tablou. Pe simeză găsiți teme care „măsoară” cotele apelor, lucrări rezultate din documentări pe cursul Dunării, cum ar fi, de exemplu, „Capătul de pod al lumii”, o experiență aparte a studioului meu improvizat sub un ponton din Golful Mraconia. „Vechiul drum spre Ogradena” este o perspectivă descoperită într-un loc de unde se văd urmele vechiului drum cu bolțari, seria „Insula” s-a născut pe malul cu rămășitele de parapet pe care le-am fotografiat și pictat și „Ruina nouă” este o compoziție pe care am făcut-o la Dubova și care prezintă o casă începută și neterminată, cu fier betonul așteptând continuarea lucrării, cu natura năpădind spațiile desenate de betonul turnat și abandonat.
Sorin Nicodim: În primul rând vreau să spun că Andrei îmi este un prieten foarte bun și, în cel de-al doilea rând, menționez că ceea ce face el este extrem de interesant. Proiectul a pornit de la cotele apelor Dunării, în urma unui simpozion în care am fost organizator. La Mraconia, locul desfășurării acestui eveniment, am ajuns după o săptămână în care au fost inundații. În cele 10 zile apa a crescut și Andrei a stat și a pictat sub un ponton. Acolo era atelierul lui. Aluzia la cotele apelor vine și de la faptul că, pe la ora prânzului, eu întrebam: „Andrei, cum stai cu păhărelul, cum este cota, mai ai ceva în el?…”
Sorin Scurtulescu: Sintetic spus, vedem în această expoziție două nume. Îl avem pe Radu Ignat care este sculptor dar, în această seară, se prezintă pe „post” de pictor și este chiar un pictor bun. El pare un artist aflat într-o balanță continuă: munca sa de sculptor sau cea de pictor. Pot afirma că Radu poate merge liniștit spre pictură. Vedem, prin intrermediul lucrărilor expuse, faptul că are un simț cromatic foarte bun, un simț înnăscut, completat de experiență în desen. Cele 12 lucrări sunt realizate într-o manieră inedită, expresionistă, lucru care îl propulsează în acest domeniu. Eu l-am invitat să expună atât în țară, cât și în străinătate, la Viena. Lucrările lui surprind viața cotidiană locală, cum ar fi, de exemplu, oameni cu pepeni verzi într-o mașină sau căței și obiecte care se vând pe tarabele unui talcioc. Radu Ignat a reușit să surprindă foarte bine atmosfera străzii, mergând în zona contemplației „codimentate” cu un fin simț al ironiei.
Andrei Rosetti este un pictor matur, care, după ce a învățat totul despre tehnica picturii și a desenului, reușește să coaguleze imagini, filtrând prin propria sită. El oferă o imagine originală a exercițiilor pe care le-a realizat până acum. În acest periplu trage concluzii în urma celor 15 ani de pictură în ulei, a studiului asupra tehnicilor din pictură flamandă, de la Monet la Millet, de la Tintoretto la Velasquez. În lucrările expuse descoperim toată istoria picturii europene.
Constantin Flondor: Este o expoziție interesantă prin cele două feluri de abordare a picturii. Una cu un suflu interbelic, asta dacă tânărul sculptor își dă seama de acest lucru și, a doua, face legătura între tradiție și modernitate. În acest sens, tradiție nu înseamnă un fel de idolatrizare a cenușii, ci continuare a focului.
(A consemnat Grigore Roibu)
La finele lunii septembrie, un călător rătăcit în golful Mraconia ar fi putut da mărturie că nimic bine făcut nu putea să se întâmple în numai o săptămână. În tot locul se vedeau urmele deversărilor de ape şi aluviuni care tocmai avuseseră loc. Orşova, Eşelniţa, Dubova, Mraconia păstrau încă amintirea unui dezastru ce a avut precedent doar cu mai bine de 50 de ani în urmă. Drumuri înfundate, curţi pline de urmele torentelor umflate de ploile din septembrie. Mai mult, la debutul întâlnirii noastre am văzut cu toţii pariul riscant asumat de Horaţiu Rada şi Amalia Matei atunci când au acceptat să găzduiască un grup eterogen propus cu tâlc ascuns de Sorin Nicodim. De-abia dacă puteai găsi doi invitaţi care să se cunoască vag. Criteriul cel mai important invocat de Sorin Nicodim în alegerea noastră a fost profesionalismul, secondat însă de intuiţia unor afinităţi. Era de văzut dacă această intuiţie putea fi probată. Altfel, atunci când am descoperit locul unde urma să lucrăm timp de aproape două săptămâni, nici unul din noi nu a bănuit de câtă muncă, oameni şi utilaje a fost nevoie pentru ca Pensiunea Mraconia să fie departe de decorul apocaliptic din septembrie. Abia la vederea imaginilor-martor sau când am început să explorăm împrejurimile, am recapitulat într-un fel cu toţii, lecţia aceea veche despre respect şi consecvenţă…
Aşa a început Simpozionul Internaţional de Pictură “Dunăre ART”. Nu este ceva neobişnuit să afli despre întâlniri ale pictorilor la Mraconia. Sunt cunoscute taberele de aici, deja tradiţionale, iniţiate de Ioan Mercea cu mulţi ani în urmă, sau proiectul generos al Fundaţiei Rubin şi câte şi mai câte întâlniri fertile care au răspuns chemării pe care locul acesta o rosteşte neîncetat. De astă dată gândul şi grija de a pune împreună pictori şi graficieni din Lituania, Letonia, Bulgaria, Austria, Serbia, Polonia şi România s-a născut din dialogul pictorului Sorin Nicodim cu jurnalista Amalia Matei şi Horaţiu Rada, un discret dar excelent organizator – antreprenor în domeniul energetic.
Versurile lui Ioan Burlacu compun crochiul întâlnirii noastre. Mraconia rămâne în memoria noastră, un loc însufleţit pentru prea scurtă vreme de culoare, acorduri şi versuri est-europene. Simpozionul nostru a fost organizat de C.E.I. Grup, cu susţinerea Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Timişoara, în parteneriat cu Universitatea de Vest şi cu Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană. Trebuie spus însă, iar şi iar, că dincolo de instituţii, stă efortul unor oameni care au nume, prenume, resurse culturale, materiale şi entuziasm. Vorbim aşadar de un loc bine ales, de o gazdă bună, de o foarte bună comunicare şi nu în ultimul rând de artişti aleşi cu grijă, chemaţi să se cunoască şi să lucreze cu materiale profesioniste într-un soi de insulă, ferită fie şi vremelnic de fuga de zi cu zi.
Din Lituania au răspuns invitaţiei Jūratė Mitalienė şi Rūta Eidukaitytė. Letonia a fost reprezentată de Antra Ivdra şi Ieva Liepina. Ivan Velchev a venit din Bulgaria. Carmen Ioana Anutza a sosit din Austria. Alături de aceşti invitaţi au fost la Mraconia: Nicolae Ungar din Reşiţa, Ioan Burlacu şi Geanina Iustina Ivu din Bacău, Adrian Sandu din Arad, Rafael Matias din Timişoara. Ni s-a alăturat Adina Orboi, tot din Timişoara, mezina grupului. Eu am reprezentat comunitatea artiştilor hunedoreni. Nu trebuie uitată prezenţa lui Gabriel Kelemen, venit nu doar să reprezinte facultatea de profil din Timişoara în calitate de co-organizator sau lector, ci şi cu poftă de experiment şi explorare. Ultimul, dar nu cel din urmă – numit uneori Saint Nicodim from M(D)raconia, alteori Capitan, sufletul întâlnirii noastre – inepuizabilul pictor Sorin Nicodim.
Încă din primele zile ne-a unit drumul împrejurul golfului, tentative de pescuit, călătoria cu ambarcaţiuni în Cazane, dialogul în jurul pânzelor şi al bucatelor alese şi serile în care fiecare din noi şi-a prezentat proiectele, preocupările. La venirea noastră nu am văzut doar urmele dezlănţuirii naturii ci şi o Dunăre retrasă, lăsând loc unor insule trecătoare in soare, unor limbi de nisip şi mâl în care câinii vecinilor scormoneau după scoici de râu. Locul marcat acum de recentele deversări, păstrează şi amintirea episodului creşterii apelor odată cu construirea Porţilor de Fier. Poate şi dacă nu am fi avut parte de relatarea documentată a lui Gabriel Kelemen despre insula Ada Kaleh, tot am fi discutat zile întregi despre ape, nisipuiri, fosile, mări glaciare, ţinuturi scufundate, acolo la Mraconia pe pontonul de la capătul lumii.
Din poftă de lucru împreună, din mici petreceri, degustări de vin şi cântec s-a ţesut o insulă prietenoasă din care greu s-ar fi dat cineva plecat. Dunărea creştea zilnic, uneori vedeai asta desenând, atunci când dispăreau rând pe rând reperele de la firul apei. Noi, creşteam în felul nostru, tot mai dependenţi de pictură, dornici să stăruim pe un motiv, pe vreun detaliu de compoziţie, să explorăm repetiţia sau aprofundarea unui subiect, a unui raport. Bucuroşi să fredonăm încă un Alifantis, un Moscopol, o bucată din Maria Tănase, Nightloosers. Vedeam zilele trcând, iar în urma noastră Dunărea, pânzele tăcute, acordurile şi vocea Rūtei. Am apucat să ne cunoaştem oarecum, să schimbăm materiale tipărite, să preparăm împreună mici gustări sub ochiul atent al lui Alexandru – însoţitorul nostru foarte priceput în ale bucătăriei. Am cântat împreună în română, bulgară, lituaniană, letonă, italiană, engleză… În ziua coferinţei de presă, cu jurnalişti şi fotografi care invadau “insula”, cu fotografiile în rafală ale lui Constantin Duma, ne-am amintit că nu suntem singuri şi că Mraconia nu e tocmai ultimul cotlon al lumii.
Mergând pe un drum deteriorat şi şerpuind aproape de stâncile gata să se prăbuşească în Dunăre, între viraje şi frânări excesive, de parcă aici Istoria Antică nici nu ar fi scris pagini mari ale Daciei si Imperiului Roman, cu o vegetaţie sălbatică şi cu urme înca puternic vizibile ale intemperiilor lunii Septembrie 2014, strecurandu-ne în amontele fluviului, alături de criticul Gabi Kelemen, într-un zumzet al unei dicuţii agreabile parcă pierdut în măreţia locurilor, despre situaţii cu care se confruntă cultura în Europa de Est, se deschide o intrare îngustă între versanţii Occidentalilor străjuită de sculptura impozantă figurând capul lui Decebal: Golful Mraconiei, ascuns de ochii trecătorilor din drumul principal şi desfăşurându-se ca privelişte abia după parcurgerea unui drum lateral sălbatic şi anevoios, ca o nevoie de purificare înaintea unui miracol, un loc în care soarele se prelinge în suvoaie fotonice pe crestele montane, uneori cu roca albă şi lipsită de vegetaţie, alteori în focuri vegetale de toamnă până la îmbrăţişarea apelor secrete danubiene ce invadează şi părăsesc uşor solul mâlos şi nisipos presărat de scoici ce se arată în desfăşurarea lagunară în zilele fără apele binefăcătoare şi molcome, care se acoperă până la maxim după un spectacol de zile întregi în care nivelul variază creînd insule şi bancuri spectaculoase ce abundă de căldură şi lumină căldării geologice.
Simpozionul “Dunăre ART” de la Mraconia fost o cură de artă şi cultură românească care m-a îmbogăţit. Am fost impresionată şi de muzica românească. Simpozionul a fost şi un loc de întâlnire perfect pentru artişti aparţinând unor culturi diferite, uniţi de limbajul artei (şi nu numai)… M-a impresionat natura la Mraconia – munţii, golful, ceaţa, soarele licărind… un amestec ce dă ceva misterios, enigmatic locului. Simbolul acestui frumos eveniment poate fi pontonul de pe golful Dunării, ridicat acolo unde apele se sfârşesc, iată o posibilă metaforă – o sugestie, un gând pentru viitoare întâlniri.
M-am gândit la întâlnirea noastră de la Mraconia, de câteva ori de la întoarcere şi sunt de părere că la baza tuturor lucrurilor din lume stă chimia. Şi în cazul nostru, pur şi simplu, toate componentele integrate s-au potrivit între ele, iar rezultatul a fost unul pe măsură. În ceea ce mă priveşte, nu am mai luat parte la nici o altă întâlnire artistică la care totul sa funcţioneze atât de bine. Şi daca tot am dat-o pe tehnică, cred că lubrifiantul întregii instalaţii Dunare Art a fost albinutzza, iar ingnerul şef, nimeni altul decât Sorin Nicodim! (Adrian Sandu – Arad)
Mraconia, ascunzătoarea fără ascunzişuri!
artavizuala21 