Adnotări – lecţii de pictură

Vă invităm miercuri, 28 noiembrie 2012, ora 18.00, la noua adresa a Galeriei Anticariat Curtea Veche din Bucureşti, Bulevardul Unirii nr. 10, mezanin (punct de reper, Librăria Luceafărul), unde va avea loc lansarea volumului „Adnotări – lecții de pictură”.

Cu aceată ocazie, suntem onorați să vă propunem expoziția prilejuită de lansarea volumului:
Adnotări – lecții de pictură
Constantin Flondor şi Gruparea NOIMA – Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Neamțu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu şi Róbert Köteles, Liliana Popa Mercioiu, Ierom. Pantelimon Şuşnea.
Cuvântul de întâmpinare va fi rostit de Dan Hăulică, Preşedinte de onoare al A.I.C.A.
Vă aşteptăm!

Adnotări – lecţii de pictură. Constantin Flondor şi Gruparea Noima
Editura Institutului Cultural Român, 2011
Anul apariţiei: 2012
Număr pagini: 382 p.
Ediție bilingvă (română-engleză)
Traducere în limba engleză: Dana Chetrinescu

Dacă ar fi să profităm şi noi de generozitatea lui Al. Odobescu, am putea numi acest volum „Fals tratat de pictură” aşa cum şi-a dorit la un moment dat actorul principal al proiectului, pictorul Constantin Flondor. Deşi grupul care a lucrat la acest proiect a abandonat acest titlu la constatarea abundenţei de pseudo-tratate existente din 1875 până astăzi, nu ar fi greşit să ţinem minte acest reper. Caietul – album pe care încerc să îl aduc în atenţia dumneavoastră continuă preocuparea membrilor grupării PROLOG pentru studiu. Simpla enumerare a unor titluri îngrijite de aceştia e lămuritoare. S-ar adăuga însă, multe expoziţii, o viziune pedagogică consonantă cu cea de atelier, o atitudine, un mod de viaţă. Voi aminti aici doar cele trei documente STUDIU (1,2,3) primele datorate cu precădere lui Paul Gherasim iar  ultimul întregii grupări, „Ascult şi privesc” semnat de Horea Paştina şi „Despre ucenicie” al lui Mihai Sârbulescu

Adnotările… sunt rodul conlucrării pictorului-pedagog Constantin Flondor cu cei ce mai târziu au format gruparea Noima şi cu alţi câţiva foşti studenţi cu trasee ulterioare interesante. Această conlucrare s-a realizat, pe de-o parte, prin natura atelierului de pictură al facultăţii de profil din Timişoara. Pe de altă parte şi peste ani, proiectul cărţii-album de curând tipărite, a presupus o regrupare, un efort comun de documentare, de rememorare, de redactare şi punere în pagină a unor amintiri comune, a unor parcursuri, dar şi a unor date ale prezentului.

Prima parte a lucrării graviteză în jurul unor facsimile. Pagini din caietele pedagogice ale lui C. Flondor. Acestea sunt însoţite de texte pedagogice, adnotări (gânduri şi amintiri de atelier) ale unora din foştii studenţi şi lucrări realizate în perioada studiului. Toate acestea pun în lumină patru teme importante în pedagogia lui Flondor: Pictura în straturi, Între reprezentare şi simbol, Numărul şi geometria şi Perspectiva Renaşterii…convenţie şi adevăr. Rememorarea acestor teme este urmată de oglindirea conţinutului lor (imagini şi mărturii) în preocupările de atelier ale lui C. Flondor.

Urmează apoi o inventariere a contibutorilor la proiect prin prisma propriilor ateliere şi a parcursului grupării NOIMA. Acest inventar e punctat de rânduri semnate de Ileana Pintilie, Costion Nicolescu, Marius Lazurca şi Marie-Jeanne Jutea Bădescu.

Deşi pleacă de la datele unei documentări pedagogice, proiectul sfârşeşte mai curând într-o sărbătoare a întâlnirii întru meşteşugul picturii şi poetica sa. Pictura, cu vocabularul ei patinat, devine substanţa sărbătorii, liantul prieteniei.
Redăm mai jos un fragment al Adnotărilor, o scurtă corespondenţă Sorin Scurtulescu – Constantin Flondor, datată – februarie 2004.

Luni, 16 februarie 2004, am fost în Londra să văd expoziţiile retrospective ale momentului: El Greco, Vuillard, Philip Guston, Brîncuşi, Roy Llichtenstein. N-am reuşit să le văd pe toate. Am văzut trei dintre ele. El Greco – 10 £, Vuillard şi Philip Guston. La ora 12 la prânz, am intrat la expoziţia El Greco de la National Gallery, expoziţie care a venit de la New York. Erau expuse 58 de lucrări, vreo 3-4 desene, şi 2 statuete policrome (el picta după statuete cu lumină direcţionată). Oricum, vreau să spun că am fost copleşit de expoziţie.
Au fost şase săli. A fost cea mai extraordinară şi mai impresionantă expoziţie din câte am văzut în viaţa mea. Am stat în expoziţie două ore şi 30 minute, aproximativ. Am parcurs-o o dată, după care m-am întors în prima sală şi am mai parcurs-o o dată, iar a treia oară m-am reîntors şi am reprivit doar lucrările cele mai bune din fiecare sală.

În prima sală am văzut, pentru prima oară, trei icoane pe lemn asemănătoare cu cele mai bune icoane ortodoxe pictate în tempera. Culori nemaipomenite, blicuri cu alb, o dexteritate a tehnicii demne de un Rubliov. Tot în prima sală erau expuse încă câteva lucrări de început. Un portret mai mare asemănător celor veneţiene (icoanele erau mai mici, cam 50/40, 30/20 cm). Întrând în cea de-a doua sală, am început să văd ceea ce e El Greco. Acel manierism al său. Desigur fiind pictor, singurul lucru care îmi stătea în minte în momentul acela era ca eu să pot picta asemănător sau să-l copiez. Dar cum? Că nu mai pot avea viaţa lui şi nici epoca lui.

În cea de-a doua sală am văzut unele dintre cele mai cunoscute lucrări de El Greco.
Vreo trei variante la „Intrarea lui Iisus în templu”. Primele două variante erau destul de cuminţi, dar cea de-a treia, pictată după 1600, cam 1610, cu un fond aproape alb-negru format din coloane (de fapt un gri argintiu realizat cu ajutorul frotiului albului de plumb pe umbra arsă) efect asemănător cu cel din pictura pe care am copiat-o la Bucureşti, „Logodna Fecioarei”. Această lucrare era de o expresie, de o prospeţime şi de o lumină extraordinară. Era pătrată, cam de 1,50 m o latură. Era ca un drog. Întorcându-mă la ea de trei ori, cred că am privit-o în total 30 de minute, sau mai mult. Mi-am spus că aş putea să stau fără mâncare câteva zile doar cu lucrarea aceea. Era ca o poartă spre altă lume, o lume a picturii, a profunzimii spirituale, a umanului. Avea acel ceva inexplicabil, tainic, greu de avut şi pe care puţini pictori îl au. În acel moment mi-am dat seama că am devenit dependent de El Greco. În aceeaşi sală încă câteva mari lucrări „Sf. Sebastian străpuns de săgeţi”. Bine pictat, dar uşor superficial, capul mic, frumos pictat. O „Maria Magdalena”, un Christ răstignit cu o carnaţie nemaipomenită, umbra cu puţin alb era transparentă şi lumina. Călugărul din partea stângă avea pictată cămaşa doar cu frotiuri de alb pe un brun închis. Mai era un Sf. Petru cred, şi acea lucrare în două variante numită cred „Visul regelui Filip”, care era ca o apocalipsă, cu un peşte ca o balenă, cu gura căscată şi o mulţime de personaje. Dar avea prea mult oranj pur, care nu prea suna bine în contextul acelei lucrări.

A treia sală era plină de Sfinţi, un Christ nemaipomenit de bine pictat, cu o dexteritate fantastică. Dar ce m-a impresionat era un călugăr penitent în care puteai să vezi cât de bine ştia El Greco să picteze şi să se joace cu efectele şi cu expresia personajelor sale, şi să se transpună în starea lor de rugăciune şi adâncă comuniune spirituală. Unele părţi ale fondului erau ca în cinema, difuze, iar personajul principal era mai clar. Faţa osoasă a călugărului şi expresia feţei îţi produceau o emoţie care te copleşea. Mâinile vibrau a mişcare, ţinute la piept, din cauză că păreau fără oase. Proporţia nu mai contează când este creată emoţia şi starea sufetească. Nu contează dacă un deget este prea lung şi altul prea scurt, sau dacă un ochi este mai mic decât altul. Ochii şi portretele extraordinare, faldurile şi cerurile copleşitoare (chiar manieriste și repetitive fiind, subt inimitabile, spun asta din cauză că eu am încercat și nu am reușit să le imit). Am stat cu gura căscată la un Sfânt atât de bine şi cu atâta dexteritate pictat în întregime, mai mult decât perfecţiunea umană: capul, mâinile, faldurile totul pictat atât de complet şi rapid, nu se poate explica în cuvinte, decât în pură emoţie sufletească.

A patra sală am simţit-o mai comercială, catolicismul în Spania, lucrări mari pentru a face impresie bună Inchiziţiei. Mari pe verticală, cam nouă, asemănătoare celei mai mari lucrări de la Bucureşti. Şi surpriză, în colţul din dreapta am văzut şi mi-a sărit în ochi lucrarea „Logodna Fecioarei” din România adusă de la Muzeul Naţional de Artă, lucrare după care am pictat și pe care am mirosit-o şi cred că am şi atins-o o dată cu nasul, pictând la un metru lângă ea, timp de o săptămână. La fel de unică şi de frumoasă mi s-a părut şi aici, amintindu-mi de acea experienţă de la Bucureşti şi de toată atmosfera din acea perioadă. Celelalte lucrări de 3-4 m erau destul de teatrale dar frumoase, cu o aşa de mare dexteritate pictate, sugerând mişcarea, personajele parcă zburau pe verticală, iar capetele, uneori nefinisate, intensificau această senzaţie. Aceste lucrări de mari dimensiuni nu erau superficiale ca cele ale lui Rubens de la Louvre. Ele erau de o forţă extraordinară, dar nu atât de intime precum lucrările de mici dimensiuni. În cea de-a cincea sală, erau lucrări pe care le-am văzut în albume „Copil cu tăciune aprins” şi încă două variante la aceeaşi temă. Două statuete. Dar cele două lucrări principale erau „Laocoon”, care provoca un extaz prin mişcarea personajelor şi a cerului care se contopea cu pământul. Carnaţia pictată în tonuri gri reci, totul legându-se într-o mişcare şi o forţă expresivă care te puteau ţine în faţa lucrării mai mult de 20 de minute. Imediat lângă era expusă „Furtuna”, acel peisaj autonom atât de misterios, cu un cer extraordinar.

„Laocoon” şi „Furtuna” au dimensiuni mari, cam 150 cm cea mai mică latură. Tehnica devine o taină în aceste lucrări pictate atât de bine, încât le-am privit de la distanţă şi de aproape, lăsându-mă fără cuvinte. Îţi dădea motivaţia de a picta, trăi, conştientiza importanţa vieţii şi a ceea ce poţi realiza pe parcursul ei.

În cea de-a şasea sală erau portrete cu dimensiunile de 50/60 cm aproximativ, vreo două mai mari. Portrete foarte bine pictate, în privirea cărora puteam citi sufletul şi viaţa fiecărui personaj în parte. Erau frumoase. Cu cele 58 de lucrări puteai simţi ceea ce este El Greco. O aşa emoţie cred că şi pe cel mai abstract şi minimalist pictor îl va întoarce spre zona figurativă şi încercarea dificilă azi de a mai găsi o modalitate picturală în acest sens.

Sorin Scurtulescu
Anglia, 19.02.2004

Draga Sorin, e-mailurile cu noul tău episod Londra-oras-muzee, mi-au adus multă bucurie. Scrisoarea ta e foarte expresiva și trăitoare. Ne-ai plimbat cu tine în cele 6 săli El Greco. Ți-am simțit și înțeles frisonul și uimirea. Și-apoi l-ai „mirosit” de la mică distanță și pe dinăuntru pe El Greco, înca de atunci la București. Cu atat mai adancă și durabilă va fi revelația ta. Aceste iubiri sunt hrănitoare. Ele construiesc și nu trebuie să ne fie teamă de o eventuală pierdere a eului. Ne topim în ceva sus. Spuneam undeva că stilul nu se cauta, nu se speculează, el vine firesc. Vine de la sine (când suntem serioși și adevarați!). Stilul este consecința iubirilor noastre. Suntem un vas, cu o forma data de Dumnezeu, care se umple cu ceea ce iubim în timp. Și atunci, identitatea noastră (stilul) este o tainica alchimie a iubirilor și influentelor prinse în forma unui vas.

La un capăt de drum, cu atâta pictură, trebuie să ne asumăm nu cu disperare, eclectismul.
Un eclectism elevat. Ce să fie asta? Tocmai ce ziceam: bucuria de a iubi. Și aici nu poate fi bine să fie o singura iubire – pentru ca am cadea în idolatrie, ci de un summum. Ceva ne vine din El Greco, din Rubliov și Teofan Grecul, din Van Gogh, din Klee, Andreescu, Bonnard, din Tarkovski și Leonardo sau Cimabue, dar și ceva din Andrei Rosetti sau Stoianovici sau din cine știe care coleg sau amic, sau dintr-un necunoscut… Și-apoi, toți aceia mari și adevărați sunt Teo-fori. Adică purtători de Dumnezeu.

Cu drag, Flondor
Timişoara, Vineri 20 Februarie 2004

Mini-chestionar adresat doamnei Ileana Pintilie

Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în parteneriat cu Galeria Calina din Timişoara, prezintă în perioada 23 februarie – 20 martie 2011 expoziţia de pictură ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS, organizată de curatorul Ileana Pintilie cu lucrări selectate din creaţia unor tineri artişti timişoreni. Această expoziţie face parte din programul muzeului clujean de prezentare a creaţiei artistice contemporane din centre culturale importante ale României, Timişoara fiind unul din cele mai dinamice.
Prospecţiunile făcute în mediul artistic local au condus la selectarea unui număr de 13 artişti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron şi Mihai Zgondoiu.

Cu această ocazie i-am adresat câteva întrebări doamnei Ileana Pintilie, care a avut amabilitatea de a detalia câteva aspecte ale acestui proiect.
Ileana Pintile, absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, este profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate, fiind membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană. Este autoarea a numeroase articole de istorie şi critică de artă şi al volumului Acţionismul în România în timpul comunismului.

„Nu există o singură direcţie în arta românească,
aceste direcţii sunt distribuite pe generaţii”

Grigore Roibu: La Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, proiectul ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS este în plină deşfăşurare. Care sunt reperele conceptuale ce definesc acest proiect şi care ar fi  mesajul titlului pe care l-aţi ales?

Ileana Pintilie: Pentru cel care citeşte textul meu de prezentare al expoziţiei, demersul conceptual va deveni clar, şi anume definirea picturii actuale, privită din multiple perspective, atât tematic, cât şi din punct de vedere a mijloacelor de expresie, în încercarea de a discerne anumite direcţii şi orientări noi. Titlul vrea să exprime, cum sper că s-a înţeles, o dorinţă de a merge direct spre esenţă, dând la o parte aparenţele. Vă mulţumesc pentru corectura pe care aţi făcut-o traducerii în engleză a titlului, nu-mi aparţine greşeala, dar mărturisesc că am scăpat din vedere să verific traducerea!

– Revista Arta a consemnat debutul proiectului de la Timişoara, Halele Timco, în anul 2010. Cum a fost trecerea de la un spaţiu atipic (hala industrială) la cel conformist pe care îl oferă un muzeu? Rezistă această expoziţie unor astfel de migrări?

– Cred că aici dvs. ar trebui să-mi spuneţi ce părere aveţi. Din punctul meu de vedere, da, rezistă; în spaţiul halelor am avut mai multe lucrări de mari dimensiuni, cu un alt impact, iar expoziţia putea fi privită global. Există şi provocarea unui spaţiu vast şi necizelat, cum este cel industrial, care are o altă expresivitate decât un spaţiu specializat şi poate, uneori, prea conformist.
În cazul muzeului, cu un spaţiu alveolar, panotarea ne-a permis o dispunere a lucrărilor asociind un număr mic de artişti într-o singură unitate spaţială sau chiar prezentarea lor izolat, aproape „monografic”. Dacă nu aţi observat, atunci aflaţi că am operat o uşoară modificare faţă de expoziţia din Timişoara, tocmai pentru a adapta expunerea spaţiului Muzeului din Cluj.

– În România, încă, nu facem distincţia clară între curator, critic de artă, manager artistic, galerist etc. Puteţi ilustra aceste competenţe pe cazul proiectului In miezul lucrurilor?

– Nu mă consider nici manager de artă şi nici galerist (şi sper că acest lucru este evident şi nu mai trebuie demonstrat!). Distincţia între critic de artă şi curator este, oarecum, greu de făcut, deşi ea există. În calitate de critic de artă iniţiez o temă de cercetare – de exemplu pictura astăzi -, pot să generalizez concluziile acestei cercetări şi să le înscriu într-un fenomen mai larg. Calitatea de curator este strâns legată de caracterul practic al „îngrijirii” unei expoziţii, începând cu selecţia adecvată a lucrărilor (care se potrivesc spaţiului expoziţional), panotarea, pregătirea catalogului, a comunicatelor de presă, pregătirea evenimentului expoziţional. Alegerea temei expoziţiei este rezultatul unei cercetări făcute de criticul de artă, aplicarea ei în practică este partea curatorului.

– Identitatea şi subiectele criticii de artă au legătură cu contextul social şi politic sau pot exista şi în sine, fără a fi influenţate de realitatea exterioară?

– N-aş dori să dau un răspuns general la această întrebare, ci unul punctual: critica de artă din România ultimilor 20 de ani este strâns legată  de contextul social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea. Contextul social şi politic este dominant şi pe scena artistică şi teoretică internaţională, nimeni nu-şi mai permite să discute la modul general şi abstract fenomenul artistic actual.

– O mare parte dintre tinerii artişti abordează teme ce tratează o anumită traumă comunistă. Poate fi şi un rezultat al mediatizării sau al altor filtre exterioare. Care consideraţi că ar fi direcţiile, mai interesante, spre care ar trebui să se îndrepte generaţia tinerilor artişti în contextul artelor vizuale actuale?

– Unii dintre artişti sunt atât de tineri încât nu au amintiri din perioada comunistă. Cu toate acestea, într-adevăr, comunismul este încă un spectru care bântuie în România, fie şi sub forma unor mentalităţi inflexibile…Nu cred că există o singură direcţie în arta românească actuală, iar aceste multiple direcţii sunt „distribuite” pe generaţii. Generaţia anilor 1990 este mai deschisă spre un anume activism, spre o critică socială şi, eventual, politică, iar formele de manifestare sunt mai diverse – fotografie, film, video, performance, artă conceptuală. Generaţia anilor 2000 mi se pare mult mai „frivolă”, orientată spre tot ce este modă (chiar şi în artă, în sensul copierilor unor artişti, a unor direcţii etc.), este orientată spre „loisir”, are un cult al „nimicului”…Manifestarea predilectă este pictura, având ca sursă principală fotografia, dar nu aşa cum o făcea în anii 1970 Gerhard Richter – ca o sursă de cercetare vizuală, ci pur şi simplu ca o copiere sau o interpretare minimă a unei hiperrealităţi induse de fotografie.

– Care este rolul unui critic de artă în contextul contemporan românesc; pot părerile unui critic de artă să influenţeze în mod decisiv activitatea unui artist?

– În opinia mea, nici criticul de artă şi nici curatorul român, fragilizaţi de un context cultural defavorabil, nu pot influenţa decisiv mediul artistic românesc. Nerecunoaşterea profesională a criticilor, faptul că sunt extrem de puţini în România, că trăiesc mizerabil şi în general nu din propriile lor competenţe, ci muncind altceva, care le răpeşte timpul, nesolidaridatea lor, toate acestea contribuie la diminuarea prestigiului profesional.
Criticul poate juca mai multe roluri, nu cred că există un singur rol desemnat pentru acesta. În linii mari rolul criticului este acela de a semnala direcţiile noi în artă, de a putea generaliza şi de a vedea dincolo de cazul concret, de a crea conexiuni între fenomenul artistic românesc şi scena artistică internaţională.

– Aveţi o experienţă bogată în curatoriat. În ce fel credeţi că poate întregi participarea curatorului un concept sau o direcţie artistică?

– În ceea ce mă priveşte am avut întotdeauna obiectivele mele de cercetare, pe care le-am urmărit, în ciuda multor dificultăţi, iar experienţa curatorială a completat benefic cercetarea teoretică.

Îi mulţumesc şi pe această cale doamnei Ileana Pintilie.
(Interviu realizat de Grigore Roibu, Timişoara, 26 februarie 2011)

În miezul lucrurilor. Pictura tânără în anamneză

ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS

Muzeul de Artă din Cluj & Galeria Calina din Timişoara

Muzeul de Artă din Cluj vă invită miercuri, 23 februarie la ora 13.00 la deschiderea expoziţiei de pictură: ÎN MIEZUL LUCRURILOR / IN THE CORE OF THINGS.

Expoziţia poate fi vizitată în perioada: 23.02 – 20.05 2011.
(afişul la rubrica Evenimente 2011/ianuarie-iunie)

Curator: Ileana Pintilie, critic şi istoric de artă, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană.

Expun: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron, Mihai Zgondoiu.

Revenirea la pictură, în ultimele decenii, semn al unei reînnoiri continue a mijloacelor de expresie artistică, a condus la reaşezarea acestui gen în vârful ierarhiei artistice. Astfel, pictura ocupă un loc din ce în ce mai vizibil pe scena internaţională, dar şi locală, chiar dacă în arta actuală aceste ierarhii nu mai sunt atât de importante. În ultimele decenii, recuperarea picturii s-a făcut prin îmbogăţirea, cu infinite posibilităţi, a limbajului vizual, care nu mai este limitat de nimic, dând frâu liber imaginaţiei nestăvilite a creatorului, dar şi a aspectelor tematice sau a gradului de libertate al artistului, care nu mai cunoaşte constrângeri de nici un fel, în afara celor autoimpuse.

Artistul are libertatea deplină asupra subiectului şi asupra posibilităţilor de exprimare; căutările lui se pot îndrepta spre universul uman, subiectiv, senzitiv – chiar şi spre el însuşi, într-o autocontemplare narcisistă -, dar şi spre cel tehnologic, absorbind în interiorul operei experimentele făcute cu ajutorul fotografiei, artei video sau a computerului. El are libertatea să reinventeze spaţii virtuale fascinante, perspective abisale sau suspendate, în căutarea celor mai fanteziste idei, făcându-l adesea pe spectator complicele arsenalului său imaginativ.

Pentru unii artişti pictura înseamnă o căutare a unor modalităţi de expresie mai interiorizate, cu cercetări vizuale mai puţin spectaculoase, îndreptate spre o rigoare a reprezentării, în care dialogul se poartă între absenţa figuraţiei şi prea-plinul vibraţiei optice şi cromatice a tuşelor sau spre o încărcare cu materie, ca într-un relief.
Prospecţiunile făcute în mediul artistic local ne-au condus la selectarea unui număr de 13 artişti, de la foarte tineri până la artişti consacraţi: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haiaş, Robert Köteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Cristian Sida, Sorin Scurtulescu, Reka Ugron, Mihai Zgondoiu.

Apariţia unei generaţii de tineri pictori în Timişoara, diversitatea şi dinamica excepţională a creaţiei lor, imprimând o energie nouă oraşului şi chiar regiunii, au determinat realizarea acestei prime scanări şi acestei prime selecţii – o variantă din mai multe posibile – a expoziţie actuale. Avem convingerea că aceşti artişti merită să fie cunoscuţi dincolo de orizontul cultural local şi că ei ar putea fi prezenţi şi în expoziţii naţionale sau internaţionale. (Ileana Pintilie)