Mihai Zgondoiu: Libertatea ca şablon

Ne aflăm într-o lume bazată pe concepte de fast-forward și suntem din ce în ce mai mult bombardați cu imagini și sunete. De aceea, e necesară o viziune îndrăzneață și creativă pentru a ieși din letargia vizuală în care am căzut. Prin multitudinea de domenii – desen, pictură, instalații-video, performance, urban art – în care activează cu tenacitate, Mihai Zgondoiu redefinește termenii imagisticii care fac obiectul artei contemporane. Lucrările sale devin instrumentul propice pentru susținerea, dar și chestionarea  cauzelor sociale, politice și culturale care preocupă societatea actuală.

Mihai Zgondoiu s-a născut pe data de 5 februarie 1982 la Mediaş, jud. Sibiu. Este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice dinTimişoara, secţia grafică, clasa prof. Marcel Breilean (2004).  Între 2004-2006 a urmat cursurile unui masterat în grafică la Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa prof. Suzana Fântânariu. Din 2005 este  membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Mihai Zgondoiu s-a remarcat în expoziţii internaţionale la Paris, Budapesta, Viena, Veneţia, Roma, Berlin, New York, Londra, Beijing, Tokio, New Delhi, Seul, Helsinki, Belgrad, Seul şi Barcelona. Din 2009,  artistul coordonează proiectele vizuale la Atelier 030202 – spaţiu de artă contemporană. În proiectele sale, din care enumerăm: Somnul lui Lenin, Păpuşi sovietice, Manifest. 20.rEvolutie, Libertatea ca şablon, Me Matrix, Mihai Zgondoiu apelează la memoria şi conştiinţa socială a publicului. „Criticând lipsa valorilor spirituale şi intelectuale a societăţii contemporane româneşti, lipsa unor proiecte culturale viabile, artistul îşi manifestă, prin intermediul unei arte directe, asemănătoare cu aceea a străzii, exasperarea faţă de societatea contemporană în general – atomizată, antrenată într-o prăbuşire continuă, al cărei capăt nu-l mai întrezăreşte”, spune criticul de artă Ileana Pintilie (Galeria Calina 2009).

„Sunt un spirit liber în gândire şi în practici”

Interviu preluat de pe artclue.net

Elena Andrei: Proiectele tale vorbesc despre globalizare şi lipsa de coerenţă în demersul artistic contemporan. De unde a pornit această abordare activă a lucrărilor tale?

Mihai Zgondoiu: Nu trebuie să fii un filozof ca să înţelegi mecanismul din jurul tău. Atât tehnologia, cât şi produsele (multi)media explodează în jurul tău. Trăim într-o epocă a vitezei, socializăm din ce în ce mai mult în virtual, lumea noastră este într-o continuă schimbare. Acestea sunt problemele reale ale omului contemporan. De ce nu ar fi şi ale artistului de astăzi?

– Eşti un artist plurivalent, care abordează temele civilizaţiei moderne într-o manieră originală. Există o anumită abordare pe care o preferi când vine vorba de realizarea proiectelor tale?

– Artistul trebuie să aibă gândirea liberă. Aceasta este premiza de la care plec. Nu am fost niciodată legat de tehnici şi modele stas de exprimare şi nici nu cred că am să fiu.
Fiecare idee vizuală ori conceptuală trebuie să-şi găsească lumina printr-o rezolvare cât mai apropiată de mediul propice acesteia. Nu mai cred în categorii clar definite de artişti. Specializările din domeniul vizual s-au suprapus într-atât încât nu mai avem sculptori, pictori, graficieni, performări ori fotografi. Putem spune că le avem pe toate la pachet atunci când vorbim de creatori care îşi asumă libertatea de exprimare şi aleg mediul cel mai favorabil prin care proiectul lor se poate realiza.

– În proiectele tale („Me”, „ME MATRIX”) există multe sugestii autoreferenţiale. Ce semnificaţie au ele?

– Conştiinţa vieţii ca matriţă poate duce prin comentariu critic şi prin asumarea fragilităţilor la un eliberator discurs plastic şi estetic. Cele două proiecte dezvăluie o nouă ontologie a spaimei de a fi în plină dictatură a tabloidizării şi în cotropitoarea dictatură a imaginii-şablon. Într-o perioadă în care foamea de imagine face ravagii politice şi sociale, aceste proiecte si-au asumat tocmai absenţa propriei imagini printr-o mantră de natură vizuală: MATRIŢA autoreferenţială.

– Referindu-ne la proiectul tău „Libertatea ca şablon”, realizat anul acesta în Amherst Massachusets USA, cum te vezi tu în contextul artei contemporane raportându-te şi la faptul ca porneşti ca artist din spaţiul ex-sovietic?

– Eu am prins relativ destul de puţin din epoca de aur a comunismului pe meleagurile noastre. Am făcut parte din ultima generaţie de elevi care au jurat pe drapel în vara anului 1989, iar în iarna aceluiaşi an urma să strig pe stradă alături de copii – libertate, victorie – fără să înţeleg sensul acestor cuvinte.
În timp am aflat din cărţi, de la părinţi, bunici, apropiaţi, tot felul de story-uri care mai de care interesante sau terifiante de-a dreptul, cazul bunicii mele Erna care a stat închisă doi ani şi jumătate într-un lagăr rusesc. Toate aceste argumente s-au compactat în timp în acţiuni şi proiecţii vizuale personale cum ar fi proiectele Păpuşi sovietice, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti din Mogoşoaia (2009),  Zborul 20, Piaţa Revoluţiei din Timişoara (2009), Libertatea ca şablon, galeria Hampden – Incubator Art Space, Amherst, Massachusetts, (USA) sau proiecte de grup Est / Vest 20, Atelier 030202, spaţiu de artă contemporană din Bucureşti (2009), Liberta(r)te, Piaţa Revoluţiei din Timişoara (2009) şi multe altele.

Nu mă consider un artist ex-sovietic deşi conştiinţa generală a românilor încă mai este încărcată cu doctrine şi sloganuri demult apuse. Mi s-a părut corect faţă de mine şi de ţara în care trăiesc să dedic câteva proiecte legate de istoria recentă a ţării noastre câştigată prin jertfă. O istorie care deşi e „tinerică“ nu o prea cunoaştem în amănunt. O istorie de douăzeci de ani de libertate.

– Ai extins folosirea elementelor artistice în spaţiul urban. Consideri că e nevoie de o implicare mult mai mare din partea artiştilor pentru a schimba mentalitatea publicului căruia i se adresează arta?

– Ceea ce consider eu este una, ceea ce se întâmplă este alta. La noi în ţară, din păcate, nu se pot aplica încă toate şabloanele vizuale de succes ale Americii sau Marii Britanii. Suntem o ţară care şi-a pierdut capitalul pe autostrăzi fără şosea, termopane, borduri şi multe alte aberaţii.
Artiştii contemporani (cei tineri în mod special) se implică foarte mult în ceea ce înseamnă cucerirea publicului, a privitorului, a colecţionarului sau chiar a amatorului. Ei au devenit o instituţie în care fac totul. De la PR la executarea în sine a proiectului.
Interacţiunea cu spaţiul urban este extraordinară. E ca şi cum ai decoperta un muzeu şi l-ai lăsa fără pereţi gata oricând de interacţiune cu toate procesele mediului viu înconjurator. Nu este o reţetă nouă sub „soare”, dar în România a început să capete amploare acest gen de acţiuni de câţiva ani încoace.

– Există un anumit proces premergător în alegerea temelor pe care le dezvolţi?

– De obicei, dezvolt idei ample, generale care nasc la rândul lor alte idei. Îmi place să-mi gândesc proiecte de lungă durată şi cu bătaie adâncă în conştiinţa oamenilor. Chiar dacă mizezi pe acţiuni scandaloase ele trebuie să fie bine susţinute de idee şi concept. Arta zilelor noastre poate să nu aibă materie (după caz), dar niciodată nu se poate dezice de concept.

– Din ce considerente te autointitulezi artist vizual independent?

– Sunt un spirit liber în gândire şi în practici. Faptul că am ajuns să fiu propriul meu şef mă onorează. Cum am mai spus, atunci când preiei şi alte atribuţii de la conceperea lucrării până la mediatizarea şi expunerea ei devii o instituţie artist. O instituţie vizuală independentă.

– De multe ori, pentru instalaţie, video şi performance e nevoie de un suport tehnic important. Lipsa acestor dotări tehnice te-a impiedicat vreodată să-ţi vezi un proiect împlinit?

– Lipsa oricărui ingredient din „paleta ta“ de creator poate să încetinească sau să rateze un proiect. Din păcate, fiecare artist se întâlneşte în cariera sa cel puţin o dată cu situaţii de genul acesta. Soluţia acestor întâmplări nefaste este ingeniozitatea şi puterea de generare a noi mijloace prin care proiectul poate fi salvat. Artistul are nevoie să fie în pas cu lumea contemporană, are nevoie să cunoască noile tehnologii de exprimare, are nevoie de toată cunoaşterea ce îl înconjoară. El însuşi mimează marele act al creaţiei.

– Care sunt artiştii tăi preferaţi?

– Este destul de greu să faci topuri după propria ta subiectivitate. Prefer de la artişti tineri (Rafael Rozendaal, Lea Rasovszky) până la cei deja arhi cunoscuţi (Jeff Koons, Marina Abramovic, Dan Perjovschi,Bogdan Rața). Preferinţele se schimbă odată cu evoluţia ta în domeniu. „Simpatizezi“ cu cei care rezonează direct cu gândirea ta vizuală ori conceptuală.

Ce face Mihai Zgondoiu în timpul său liber?

– Am să răspund precum o făceau suprarealiştii într-un dicteu automat: Mihai Zgondoiu în timpul său liber face cam tot ceea ce a povestit în rândurile de mai sus!
(Interviu realizat de Elena Andrei)
SURSA: ArtClue

De la Somnul lui Lenin la Facebook

Faptul de a dormi presupune ideea unei posibile treziri. Proiectul vizual al artistului Mihai Zgondoiu, Somnul lui Lenin, se referă nu la personajul istoric, ci la statuia care a străjuit timp de cîteva decenii Casa Scînteii, actuala Casă a Presei Libere. Zgondoiu este al nouălea artist, cronologic vorbind, dintr-o serie de zece, care participă la proiectul Ioanei Ciocan, „Soclul lui Lenin”. Soclul, rămas fără statuie, joacă rolul constantei dintr-o ecuaţie în care variabila este lucrarea de artă. Cele zece intervenţii succesive îşi vor găsi locul la finalul proiectului într-un catalog pe care îl putem semnala deja ca pe o reuşită.

Tipul acesta de manifestare artistică este, dacă nu consacrat, cel puţin verificat în diverse formule şi variante: în Londra există, de exemplu, un soclu pe care se rotesc lucrări bianual. Ideea proiectului ţine de discursul postmodernist (sau, dacă cititorul doreşte, post-post) specific perioadei pe care o traversăm.
Mihai Zgondoiu a atacat subiectul în mod consecvent. În ultimii ani, deopotrivă ai stabilirii traseului artistic şi ai studiilor de doctorat, s-a implicat puternic în socio-politic, exclusiv prin acte artistice. Înainte de Somnul lui Lenin, există cel puţin două momente care au pregătit şi anunţat realizarea din 2011.

 

Ideea de a lucra cu Lenin a apărut în 2009, în timpul unei rezidenţe de la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia. Atunci artistul a întreprins o intervenţie pe statuile lui Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) şi Petru Groza, depozitate alături, într-un cotlon al parcului: a colorat faţa lui Lenin şi mîna statuii lui Petru Groza în roz, accentuînd sprîncenele cu negru. Această intervenţie s-a intitulat Păpuşi Sovietice. Artistul ne-a spus că nu este nici simpatizant, nici adversar al epocii trecute; l-a deranjat doar faptul că ne ascundem istoria şi trecutul în spatele unor garduri. „Aceste două statui, fără a fi opere de artă, reprezintă ceva, au fost făcute de nişte artişti, fiind ulterior abandonate.
Din momentul coborîrii de pe soclu, statuile au trecut prin mai multe mîini şi locuri, pe la Fondul Plastic, apoi la Mogoşoaia, iar acum (în 2011) se găsesc într-un depozit, în ideea înfiinţării unui muzeu al comunismului într-un viitor indefinit (Budapesta are un astfel de muzeu, de exemplu). Pentru cei care nu au prins „perioada roşie”, un spaţiu muzeal dedicat comunismului ar fi cel puţin interesant.

Mihai Zgondoiu, care a făcut parte din ultima generaţie de pionieri, jurînd pe drapel în vară, pentru ca în iarnă să cadă comunismul, a dorit să puncteze trecerea celor 20 de ani de la acest eveniment. În 2009, an al Păpuşilor Sovietice, a realizat şi un performance intitulat Zborul 20, desfăşurat pe 22 decembrie 2009 la Timişoara. Proiectul mai larg, intitulat „Manifest 20.rEvoluţie”, a presupus selectarea a 20 de poeme ale unor poeţi şi scriitori care au participat la evenimentele revoluţionare, ataşarea a tot atîtor desene şi tipărirea lor faţă/verso pe flyere. 50.000 de exemplare au fost aruncate din elicopter între Opera Română şi Catedrala din Timişoara.
Artistul se ocupă în mod special de omul care nu trece niciodată pragul unei galerii de artă, de aceea numeroase proiecte dintre cele pe care pe propune sînt desfăşurate în stradă. Comunicarea este un factor de bază în activitatea sa de grafician, cu atît mai mult cu cît lucrează şi în publicitate.

Despre actualul proiect, Mihai Zgondoiu ne destăinuie următoarele: „Înainte de orice altceva, Casa Scînteii este o replică arhitecturală sovietică. Eu nu am făcut altceva decît să plasez o replică în faţa unei replici. Am fotografiat statuia lui Lenin în poziţie orizontală la Mogoşoaia, apoi am realizat printul pe un banner de circa 7×3 metri, la o claritate foarte bună, l-am colat pe o placă şi l-am plasat în faţa soclului pe care stătuse originalul, pentru a crea falsa impresie că statuia ar urma să-şi reia vechiul loc. M-a interesat foarte mult reacţia oamenilor.
Sincer, mă aşteptam la reacţii adverse (zgîrieturi, spray-uri). În cadrul proiectului „Păpuşi Sovietice”, reacţiile au venit instantaneu, statuile fiind vopsite în negru în mai puţin de 24 ore. Nu m-a interesat ce reprezintă Lenin pentru comunism, ci reacţia unei societăţi post-comuniste la un astfel de simbol, m-a interesat ce putere mai are acest icon construit în manieră Pop-Art în societatea de astăzi. Am monitorizat instalaţia propusă de mine şi am constatat că oamenii se pozau cu imaginea lui Lenin cam din zece în zece minute. De la cinci metri distanţă nu se mai distingea dacă este vorba despre o imagine bidimensională sau despre statuia tridimensională.
Proiectul acesta a fost gîndit pentru spaţiul românesc. M-a interesat somnul statuii, nu cel al omului care a fost Lenin. Este şi o ironie la adresa celor care ar trebui să gestioneze patrimoniul naţional. Din acest punct de vedere, replica în bronz a lui Lenin doarme de doar 21 de ani. Aşadar, toate speculaţiile trebuie plasate în jurul statuii, nu al personajului istoric. Nu am ocolit nici partea de glumă, de ironie. Nu vreau să comentez valoarea artistică a lucrării, deoarece aceasta a fost comandată din raţiuni propagandistice, avînd astăzi mai mult o dimensiune antropologică”.

În prezent Mihai Zgondoiu lucrează la (alte) două proiecte paralele. Primul dintre ele s-a născut dintr-o întîmplare nefericită, aceea de a fi suferit o fractură. Timp de două luni, mîna dreaptă, cea cu care lucrează, i-a fost imobilizată. Totuşi, nu mîna este cel mai important atribut al artistului, ci conceptul. Gipsul purtat a fost deposedat de funcţia terapeutică şi transformat prin şlefuire în obiect de artă. Un preview de trei fotografii a fost expus deja în luna septembrie la Victoria Art Center. Expoziţia în lucru poartă numele Mîna de aur a artistului.
Cel de-al doilea proiect este unul extrem de social, Facebook, mon amour. „Numeroşi oameni de pe întreaga planetă – ne spune artistul – sînt fascinaţi de Facebook, platformă pe care îşi petrec importante părţi din viaţă. Toate comunităţile virtuale au plusuri şi minusuri. Multă lume uită că o unealtă trebuie să fie mijloc, nu scop şi îşi aşază altfel priorităţile în viaţă. Am realizat un sticker în care, sub caseta fără poză a utilizatorului, am scris God. Problema adusă în discuţie este cum ar reacţiona omul dacă într-o zi ar primi cerere de prietenie prin Facebook de la divinitate. O mare întrebare pentru tinerii de astăzi. Proiectul mai conţine, în afară de acest sticker, postere şi o serie de bancnote. Cel mai vînat lucru pe Facebook este like-ul. Cu cît mai multe, cu atît stai mai mult pe wall şi te vede toată lumea. Acesta este o monedă de schimb.”

Între Lenin şi Facebook, Mihai Zgondoiu rămîne acelaşi artist conceptual implicat în social, a cărui „mînă de aur”, pusă în slujba artei, va contraria, uneori va irita, dar întotdeauna va naşte întrebări, într-un climat al dialogului şi al creativităţii. (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Foto: Cosmin Năsui, SURSA: modernism.ro