Deconstrucţia siderurgiei româneşti
Pe data de 12 iunie a.c. s-au împlinit 127 de ani de siderurgie în zona Hunedoarei. Acastă aniversare ţine, însă, de istorie, o istorie a unui oraş în care coşurile furnalelor au fumegat mai bine de un veac pentru a aduce prosperitate populaţiei din zonă.
Renumitul oraş de pe malul Cernei, un simbol al siderurgiei româneşti, a fost aruncat în sărăcie. Am avut curiozitatea să vizitez zona unde pe vremuri se înălţa un templu al industriei grele din România. Intrând pe poarta fostului combinat, spaţiu care îmi este cunoscut din copilărie, datorită părinţilor care au lucrat aici, am avut una dintre cele mai mari dezamăgiri. Peisajul este asemănător scenelor din filmul „Călăuza”, al lui Andrei Tarkovski.
Fotografiile realizate înainte de anii 1990 au rămas mărturii ale vestitului combinat şi ale ale modului în care angajaţii din siderurgie munceau în urmă cu decenii. În prezent, muncitorii fostului combinat au plecat prin ţară, majoritatea în căutarea unor locuri noi de muncă, iar cei care au rămas sunt şomeri sau trăiesc la limita sărăciei. Mormanele de moloz ale fostelor clădiri din combinat au îngropat sub ele istoria Hunedoarei cunoscută prin cele două simboluri ale ei: Combinatul Siderurgic şi Castelul Corvinilor.
Combinatul Siderurgic Hunedoara nu este o întreprindere care aparţine regimului comunist, aşa cum s-ar crede. Siderurgia din zonă îşi are rădăcinile încă din anii 1882-1884, când au fost înfiinţate Uzinele de fier Hunedoara. Construcţia platformei industriale a început în anul 1882, primele obiective fiind două furnale de 110 m.c., inaugurarea oficială având loc pe 12 iunie 1884, dată care marchează naşterea uzinelor de la Hunedoara.
De-a lungul anilor combinatul se dezvoltă, construindu-se noi capacităţi de producţie, se construiesc noi furnale, aglomeratoare, oţelării, laminoare şi se dezvoltă producţia cocso-chimică.
După 1989, combinatul siderurgic se transformă în societate comercială pe acţiuni şi îşi schimbă numele în Siderurgica Hunedoara. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Astăzi, aproape tot combinatul a fost dezmembrat, majoritatea capacităţilor de producţie fiind demolate.
Sute de oameni îşi câştigă existenţa scormonind după fier vechi pe fosta platformă industrială a combinatului, o glorie uitată, care în perioada comunistă a planurilor cincinale situa populaţia municipiului pe primele locuri a celor mai înstăriţi oameni din România.
Privatizarea combinatului hunedorean este opera fostului ministru al privatizării, Ovidiu Muşetescu, care a rezolvat problema siderurgiei româneşti, vânzând-o pentru „un dolar” magnatului Lakshmi Mittal.
O mare parte dintre clădirilor nefuncţionale, amplasate pe suprafaţa de aproximativ 138 de hectare ale vechiului combinat siderurgic din Hunedoara, sunt monumente istorice. Nu a contat nimic în deconstrucţia combinatului. S-a făcut relativ repede şi fără un plan stabilit. În prezent clădirile sunt ruine asemănătoare templelor din Grecia antică.
Construcţiile catalogate în patrimoniul istoric al combinatului siderurgic din Hunedoara datează de la începutul secolului al XX-lea, din anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind proiectate, în parte, în stil neoromânesc, stil care prin aportul arhitectului Ion Mincu a dus la înfiinţarea Şcolii Naţionale de Arhitectură din Bucureşti. Clădirile, aflate într-o stare avansată a degradării, încă clasificate în patrimoniul naţional, sunt pe cale să dispară definitiv. (Grigore Roibu)
artavizuala21 