Lecturi cotidiene

Vis şi realitate
în fotografia lui André Kertész

Din istoria fotografiei

Fotografiile vechi trezesc uimire, melancolie şi un soi de nostalgie, toate acestea datorită simplităţii procesului tehnologic la care au fost supuse şi, în acelaşi timp, complexităţii provocate de subiect, de năzuinţa regăsirii cu ceva din trecut. Viaţa şi opera lui André Kertész, care s-a impus printre cei mai de seamă artişti-fotografi ai secolului al XX-lea, ilustrează acest lucru. „S-a spus că fotografiile mele vin mai degrabă dintr-un vis decât dintr-o realitate”, afirma André Kertész. Fotografiile lui au o poezie discretă şi accesibilă. Spre deosebire de perfecţiunea fotografiei lui Cartier-Bresson, care prin compoziţii perfecte atinge forma pură, fotografia lui Kertész lasă loc imperfecţiunii, o imperfecţiune voită ce se reflectă din viaţa de zi cu zi, comunicând într-un registru apropiat cu cel al privitorului.

Numele lui André Kertész este rostit alături de cel al lui Robert Capa (născut în 1913 la Budapesta) sau Brassai (Gyula Halász, născut în 1899 la Braşov), oraş care i-a inspirat pseudonimul), Kertész fiind primul fotograf ce a realizat o expoziţie de autor şi a fost recunoscut ca o figură marcantă în fotojurnalism şi în eseul fotografic. Fotografiile lui explorează nu atât aspectul epic, cât pe cel liric al subiectului, direcţionând atenţia privitorului către aspecte aparent neimportante ale cotidianului.
S-a născut în anul 1894, la Budapesta, în familia unui librar. Tatal său a murit când Andor avea doar 14 ani. În 1912, Kertész cumpără prima sa cameră foto şi realizează primul clişeu cu ţărani, copii, ţigani şi peisaje.
Urmează cursurile Academiei de Comerţ şi, apoi, se angajează brooker, meserie care însă îl nemulţumeşte. Publică fotografii în reviste de pescuit sportiv şi, în anul 1914, se înrolează în armata austro-ungară, participând la război unde continuă să fotografieze cu un aparat portabil Goerz. Majoritatea fotografiilor realizate în această perioadă au fost distruse de Revoluţia de la 1918.
După Război se întoarce la Budapesta, unde o cunoaşte pe Elisabeth Salomon, cu care se va căsători mai târziu.
În 1923 obţine medialia de aur din partea Hungarian Amateur Photographer’s Association iar, în 1925, o fotografie de-a sa este publicată pe coperta revistei Erdekes Ujsag.

În septembrie 1925 emigrează la Paris, împotriva voinţei familiei, unde îşi schimbă prenumele în André şi se ocupă exclusiv de fotografie pentru reviste. În 1927 vernisează prima sa expoziţie de autor, considerată prima acţiune în care fotografia devine subiect cultural-artistic alături de celelelte domenii ale artelor. Este atras de mişcările culturale de la Paris, în special de Dadaism şi de Cubism. În această perioadă realizează portretele lui Modrian şi Chagall.
În anul 1929 renunţă la aparatul cu plăci şi achiziţionează un Leica. Este premiat cu medalia de argint pentru serviciile aduse fotografiei la Exposition Coloniale din Paris, în 1930, fotografiile sale fiind publicate în numeroase reviste, cum ar fi, de exemplu, Vu şi Art et Medicine. Realizează celebra serie de fotografii: „Distorsion” şi, în anul 1933, publică albumul „Enfants”. Continuă, în 1936, cu „Nos amies les bêtes”, iar în 1937, „Cathedrales du vin”. În 1930 călătoreşte la Budapesta şi în 1933 se căsătoreşte cu Elisabeth, care vine la Paris.

Ascensiunea nazismului în Germania şi interesul redacţiilor pentru teme politice conduc la scăderea comenzilor încredinţate lui Kertész care, în 1936, decide să emigreze la New York.
Viaţa din America i se pare dură, lipsindu-i prietenii de la Paris şi având parte de critici virulente aduse lucrărilor lui. În anul 1938 revista Look publică fotografiile sale din seria „A Fireman Goes to School” sub numele lui Ernie Prince (fostul şef al lui Kertész), fapt care-l înfurie. În 1941 primeşte încă o lovitură de la revista Vogue care publică un număr dedicat fotografiei, dar unde numele lui nu este inclus.

Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial determină administraţia SUA să considere potenţiali spioni toţi cetăţenii străini şi, cum Kertész era cetăţean maghiar, i se intezice practicarea fotografiei. La începutul anului 1944 devine cetăţean american şi execută diferite comenzi pentru publicaţiile din SUA. I se oferă un post la catedra de la New Bauhaus – American School of Design, pe care îl refuză.
În 1945 publică albumul „Day of Paris”, în care apar fotografii realizate înainte de emigrarea sa în SUA, publicaţie care se bucură de succes. Devine director artistic la revista House and Garden, unde, în următorii 17 ani, publică peste 3.000 fotografii.
Se bucură, în sfârşit, de o largă recunoaştere internaţională şi lucrările sale sunt expuse la MoMA. Este ales membru al American Society of Media Photographers, premiat de Fundaţia Guggenheim, declarat comandat al Ordre des Arts et des Lettres, primeşte Mayor’s Award of Honor for Arts and Culture in New York, apoi Medal of the City of Paris, Doctor Honoris Causa of Fine Arts la Bard College (New York), Doctor Honoris Causa al Royal College of Art, Chevalier de la Legion d’honneur (Paris).

Expoziţia realizată de Jeu de Paume Paris şi Mediateca de Arhitectură şi Patrimoniu a Ministerului Culturii şi Comunicaţiei din Franţa, în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, în perioada 14.07.2011 – 28.08.2011, a adus în România o parte a creaţiei lui Kertész. Expoziţia, intitulată „L’intime plaisir de lire” / Plăcerea intimă de lectură, a reflectat ceea ce Kertész nu a uitat niciodată, că este fiul unui librar, „eroul” principal al imaginii lui fiind cartea, ziarul sau revista în tema lecturii. Realizate între 1915 și 1970, fotografiile expuse la MNAC reprezintă scene descoperite de André Kertész în periplurile sale din Ungaria, Franța și SUA, activitate ce a stat la baza editării albumului intitulat „On Reading” (1971). Fie că se află într-o grădină, autobuz, o cafenea, o bibliotecă sau un salon, pe o terasă sau în pat, la şcoală sau la război, în picioare, aşezat sau culcat, cititorul este peste tot: într-un alt univers şi într-un timp care nu este cel prezent. El se află în interiorul lecturii sale, în gândurile sale, în ceea ce află, în ceea ce simte, într-o altă lume, reală sau imaginară. De exemplu, „Copil citind benzi desenate pe o stradă din New York” (1944) ne înfăţişează o scenă tulburătoare, reprezentând un paradis pierdut al copilăriei. Ce putea să-şi dorească mai mult un copil, după cel de-Al Doilea Război Mondial, decât să stea în vârful unui morman de reviste cu benzi desenate şi să mănânce înghețată? Acest decalaj spaţial şi temporar, afectiv şi spiritual a fost fotografiat de André Kertész, cu înţelegerea iniţiatului, cu blândeţe, fără să interfereze sau să perturbe cititorul pe care-l cunoştea atât de bine.

În 1984 donează Statului francez (Patrimoniul fotografic) toate negativele şi documentaţia personală.
André Kertész a încetat din viaţă pe data de 28 septembrie 1985, la New York, lăsând în urmă o operă influenţată de Suprarealism şi Constructivism, iar în ultima parte a vieţii de Manierism.
Printre numeroasele publicaţii care îi sunt dedicate menţionez: Soixante ans de photographie 1912-1972 / Șaizeci de ani de fotografie, J’aime Paris / Iubesc Parisul (1974), Distorsions / Distorsiuni (1976), Hungarian Memories / Memorii maghiare (1982).

Clasic printre clasici, maestru pentru mulţi dintre colegii săi, André Kertész este o figură majoră pentru istoria fotografiei. Sinteză a unei etici şi a unei estetici, opera sa recuperează sau precedă diferite curente ale avangardei, rămânând în acelaşi timp ataşat de valorile umaniste.
Lucrările lui André Kertész au inspirat numeroşi fotografi celebrii, printre care Brassai, Cartier-Bresson şi Bill Brandt. (Grigore Roibu)
SURSE: On Reading by André Kertész; Foto-Magazin; Wikipedia; Modernism.ro – L’intime plaisir de lire.
Citiţi Din istoria fotografiei: Fixarea realităţii decupate în vizor; Goana după mişcare.

Ceramica – materie şi imagine

De la obiectul utilitar la cel conceptual

Mijloacele de exprimare în ceramică nu şi-au pierdut niciodată puterea de atracţie asupra omului. Pasiunea mea pentru evoluţia obiectelor utilitare şi artistice, ca reper istoric al unei civilizaţii, a tehnicilor şi tehnologiilor legate de folosirea focului, ce au transformat în prezent ceramica în ştiinţă, este un argument în analiza ceramicii ca domeniu artistic, teoretic şi educativ.

Prin natura complexă a experienţei practice şi a diversităţii materialelor utilizate, ceramica reprezintă în prezent o activitate cu mare potenţial expresiv în rândul elevilor şi studenţilor care se afirmă ca viitori artişti. Practicând ceramica sculpturală, decorativă, instalaţia, designul de obiect pentru industria ceramică şi conservarea patrimoniului existent, ceramica îşi poate asuma rolul de protagonist al discursului artistic contemporan. Ceramica reprezintă, aşa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici în lut a omenirii”, devenind un reper al unui parcurs pe care omul l-a urmat din Paleoliticul superior şi până astăzi, un parcurs în primul rând cultural şi artistic.

Nu întâmplător, ceramica este desemnată, uneori, prin sintagma de „verigă directoare” a preistoriei, adică a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricărei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor şi alte obiecte din lut ars suplinesc instanţa documentului scris, invitându-ne pe noi înşine să redobândim „limbajul” decodificării lor.
Considerată mult timp corolar al aşa-numitei „revoluţii neolitice”, originea ceramicii a început să fie privită, relativ recent, dintr-o nouă perspectivă.

Epoca modernă a făcut ca materialele ceramice să aibă o importanţă atât de mare, încât viaţa noastră de zi cu zi ar fi de neimaginat în lipsa acestora. În a doua parte a secolului al XX-lea, cercetătorii s-au concentrat pe dezvoltarea materialelor ceramice, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, a calităţilor estetice şi mai ales pe diversificarea domeniilor de utilizare. Avem astăzi rezultatul absolut spectaculos al acestor studii şi putem constata impactul lor asupra dezvoltării generale a societăţii umane.

Numai prin materia componentă, ceramica nu face pe nimeni să se emoţioneze. Succesul ei se datorează, în primul rând, durabilităţii şi costului redus de producere.
Vechii greci spuneau „keramos”, pentru a defini cu acest cuvânt materialele anorganice şi nemetalice obţinute prin acţiunea la temperaturi ridicate.

Totul începe, însă, cu mult înainte, atunci când cu o bucată de argilă, în mâinile cuiva aflat pe malul unei ape, în vremuri străvechi, prin mileniile al IV-lea – al V-lea î.Hr., jucându-se cu boţul argilos, şi-a pus amprenta degetelor dându-i forma de căuc care, uscat la soare, a putut ţine la un loc boabe de grâne sau fructe. A doua întâmplare s-a petrecut în momentul în care obiectul nou creat a căzut mai mult sau mai puţin întâmplător în foc, devenind astfel rezistent şi capabil de a putea păstra apa de băut.
De la această izbândă a creatorului străvechi, inovaţie considerată epocală, începe aventura unei arte – ceramica. Cu timpul vasele au fost înfrumuseţate înainte de a le coace, zgâriind pe ele cu un beţişor linii, apoi au fost colorate folosind o zeamă de lut roşu, alb sau negru, decorul evoluând la forme tot mai complexe, iar materialul devenind tot mai fin. Peste tot, din China până în Mexic, fenomenul s-a petrecut la fel, de unde asemănările uimitoare între cele mai vechi piese de ceramică descoperite pe tot globul.
Al treilea pas important a fost glazurarea. Acest procedeu constă în acoperirea vaselor cu un strat sticlos obţinut prin topirea în foc a unor nisipuri şi silicaţi, proces care a condus prin diverse experimente la obţinerea unor glazuri din ce în ce mai elaborate ce au făcut vasele impermeabile.

La începutul civilizaţiei sale, în elaborarea imaginii, omul a preluat elemente din natură: reflectări perceptive, urme şi amprente. Aceste elemente au constituit primele forme de manifestare creativă prin intermediul reprezentărilor vizuale.
Istoria poteriei de la oala de lut, la ceaşca de cafea sau ceai, realizată din porţelan fin, ar putea fi scenariul unui serial palpitant, de care, însă, nu mă voi ocupa în articolul de faţă.
Porţelanul a fost descoperit şi folosit în China, unde primii călători europeni au admirat materialul alb şi transparent, aducând la întoarcere câteva lucrări. A luat naştere un comerţ tot mai dezvoltat, chinezii ajungând să fabrice special pentru europeni porţelanuri pe care Companiile Indiilor le importau în cantităţi tot mai mari, dar insuficiente pentru cererea în creştere.
Pentru a compensa această nevoie de importuri masive în Europa s-au făcut cercetări pentru producţia de porţelan, în dorinţa de a rivaliza cu piaţa orientală. La început s-a căutat materialul de bază al porţelanului, caolinul, din care meşterii europeni să poată realiza produse similare sau, – de ce nu, – mai bune. Există poveşti la fel de palpitante şi frumoase despre aventura europeană a căutării secretului ce stă la baza producerii porţelanului.
Dacă lutul este aşa zis–ul pământ ars, numit terra cota, găsit în stare naturală pe malul albiilor de râu, fiind primul material utilizat de către om în meşteşugul făuririi de vase şi recipiente, descoperirea proprietăţilor altor argile, cum ar fi, de exemplu, porţelanul, faianţa şi gresia a dus la apariţia ceramicii de lux; tehnologii care presupuneau însă un efort mare şi se dezvoltau lent.
Faianţa este produsă de câteva sute de ani de ceramiştii din oraşul italian Faenza. Tradiţia s–a născut dintr–o fericită convergenţă a unor condiţii favorabile: un teritoriu bogat în argilă, un vechi centru istoric şi politic care avea relaţii comerciale cu Florenţa şi o mare sensibilitate a populaţiei cu privire la această formă de artă. Producţia ceramicii de la Faenza datează din perioada Imperiului Roman însă, în veacul al XV–lea, la sfârşitul fazei arhaice, producţiile de aici au început a se diferenţia prin albul materialului, structura glazurii şi adăugarea unor pigmenţi noi (citiţi Muzeul din Faenza).
Alchimistul Johann Friedrich Bottger şi fizicinul Ehrenfried Walther Von Tschirnhaus au fost primii care, în anul 1709, au descoperit preţioasa argilă care stătea la baza producerii porţelanului. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa şi rege al Poloniei să înfiinţeze, în 1710, la Meissen, prima manufactură de porţelan veritabil, numit porţelan dur.
Pasta moale de modelaj a fabricii de porţelan înfiinţată la Vincennes, aproximativ în anul 1740, este cea care va domina industria franceză de ceramică, iar mai apoi pe cea din Europa. Fabrica a dezvoltat rapid un material superior şi moale, dintr–o pastă organică care avea o culoare alb–transparentă după ardere şi nu era pretenţioasă la modelaj, fiind astfel eliminate toate imperfecţiunile. Aici au fost angajaţi cei mai talentaţi designeri francezi care furnizau desene şi stampe pentru pictorii fabricii, tehnologia fabricării porţelanului fiind strict secretă. Manufactura Sévres s–a bucurat de la început de succes şi s–a extins în permanenţă, realizând mai multe serii a unor vase de lux, precum şi servicii sau piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a epocilor. Manufactura a apelat în repetate rânduri la artişti consacraţi pentru a realiza diverse forme şi decoraţii, stilul Rococo fiind treptat înlocuit de Neoclasicism. Sèvres a fost prima manufactură din Franţa care, în 1768, a descoperit caolin şi a elaborat procedeul de fabricare a porţelanului. A fost înverşunat concurată de un număr mare de întreprinderi construite în zona Limoges şi la Paris. În anul 1864, Auguste Rodin începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit seconde Empire, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres.

Începând cu secolul al XX-lea o serie de mari artişti şi-au îndreptat atenţia asupra studierii creaţiei artistice utilizând materiale ceramice.
În atelierul lui Edgar Degas (1834-1917) s-au găsit, după moartea acestuia, peste 70 de lucrări nefinalizate, turnate în ceară, prototipuri pentru o serie de sculpturi mici, în special reprezentând balerine.
Una dintre laturile remarcabile ale lui Paul Gauguin (1848-1903) era aceea de a lucra cu diferite mijloace de exprimare artistică, abordând tehnici ale sculpturii şi ceramicii. A creat o serie de obiecte din ceramică care decorau casa, unele cu teme obscene.
O faţă mai puţin cunoscută a celebrului Pablo Picasso (1881-1973) este cea de ceramist şi sculptor. Artistul a reuşit să descifreze tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute şi sute de vase şi cupe graţie familiei Ramié din Valauris.

Joan Miró (1893-1983), pe la jumătatea anilor cincizeci, renunţă la pictură, pentru ceramică. Lucrează într-un atelier uriaş, special construit în acest scop, iar, împreună cu Llorens Artigas, realizează doi pereţi cu ceramică, Luna şi Soarele, pentru sediul UNESCO din Paris, lucrări care, în anul 1956, îi vor aduce premiul Fundaţiei Guggenheim.
Tot împreună cu Artigas, realizează un mare perete de ceramică pentru aeroportul din Barcelonna. A experimentat tehnica sculpturii turnând, în bronz (Personaj şi pasăre), lucrări care amintesc de opera lui Giacometti sau care par desprinse din propriile pânze suprarealiste (Oul). S-a ocupat de asamblaje construite din diverse obiecte (Domnul şi Doamna, Fata care fuge şi Maiestatea sa, Femeie şi pasăre), lucrări care reprezintă latura sa artistică apropiată de manifestările Pop-Art.

Ceramica, faţă de celelalte arte, este pictură prin cromatică, sculptură prin plasticitate şi arhitectură prin construcţie. În anii ’50 ai veacului trecut, mişcarea artistică „object makers and sculptures” duce la o schimbare decisivă a modului cum era privită ceramica: ceramica sculpturală ca obiect de artă autonom. Ceramica tratată conform acestor principii devine un mijloc de exprimare care acoperă o arie vastă ce merge de la experiment la forma abstractă, de la obiect la comentariu social. Această explozie formală şi conceptuală a survenit, paradoxal, din cauza minimalizării ceramicii ca artă. Împărţirea artelor în aşa zise majore, cum ar fi, de exemplu, pictura, sculptura sau grafica şi minore, precum artele textile, ceramica şi sticla a dus la apariţia unei mentalităţi noi în postmodernism, idei care s-au îndreptat spre teritorii ale artelor ce nu au fost până atunci explorate. Ceramica devine un mod de lucru prin care artistul angajează natura, istoria artelor şi tehnologia, îmnagazinând informaţii pentru a pune întrebări societăţii. Artistul zilelor noastre combină imaginile percutante cu artele vizuale pentru a da naştere, prin opera sa, comportamentului raţional ce apelează la capacitatea inconştientului de a furniza emoţii. Oricât de surprinzătoare ar fi receptarea artei contemporane ea este un îndemn la judecată, în afirmarea fără prejudecăţi a unei atitudini deschise în faţă fenomenelor care descriu lumea actuală. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Muzeul din Faenza; Victoria şi Albert – un muzeu al lumii ceramice; Hetjens – muzeul ceramicii din Dusseldorf; Ariana – un muzeu al istoriei ceramicii; Fundaţia Keramion.

Pier Luigi Nervi, poetul betonului armat

Din 29 aprilie până în 17 iulie, la Palatul Expoziţiilor din Torino este deschisă o importantă retrospectivă a operei unuia dintre cei mai prolifici şi mai versatili arhitecţi ai secolului al XX-lea, Pier Luigi Nervi, intitulată „Arhitectura ca provocare”.

Organizată de Fundaţia Pier Luigi Nervi, Centrul Internaţional al Oraşului, Arhitecturii şi Peisajului din Bruxelles, MAXXI (Muzeul Naţional al Artelor Secolului XXI) din Roma şi Centrul de Cercetări ale Comunicaţiei din Parma, expoziţia itinerantă, prima de anvergură internaţională consacrată întregii sale cariere, a fost găzduită până acum de Bruxelles, Veneţia şi Roma.

În fiecare dintre oraşe, corpului principal al expunerii i s-au adăugat alte imagini importante pentru locul respectiv. La Roma au fost expuse proiectele din 1960 pentru Complexul Olimpic al oraşului, cuprinzând „Micul Palat al Sportului” din districtul Flaminio, „Palatul Sportului” în Eur, stadionul „Flaminio”, conceput împreună cu fiul său cel mare, Antonio Nervi, viaductul „Corso Francia”.
Proiectul se concentrează pe diferitele aspecte ale personalităţii şi producţiei lui Nervi, cum ar colaborările sale şi realitatea complexă a societăţii lui de construcţii, una dintre primele care au activat la nivel internaţional.
După Roma şi Torino, expoziţia va fi itinerată în alte oraşe din Europa, în China şi America.

Catedrala Sfânta Maria din San Francisco

Inginer, arhitect, designer, scriitor, inventator şi profesor universitar, Pier Luigi Nervi (1891-1979) este un protagonist necontestat al arhitecturii şi culturii secolului al XX-lea. Istoricul arhitecturii Niklaus Pevsner îl considera „cel mai strălucit artist în beton armat al timpului nostrum”. Capodoperele lui Nervi sunt răspândite în întreaga lume. Lui i se datorează clădirea UNESCO din Paris, construită în 1958, în formă de Y, la care a lucrat împreună cu alţi doi arhitecţi de anvergură internaţională, Marcel Breuer şi Bernard Zehrfuss, zgârie-norul „Turnul Bursei” din Montreal, Ambasada italiană din Brazilia, Catedrala Sfânta Maria din San Francisco, bine-cunoscuta Aula Nervi, sala de audienţe papale de la Vatican, Terminalul de autobuz „George Washington” din New York, Turnul „Sacro Cuore” din Florenţa, „Moara de hârtie” din Mantua, „Field House” de la Dartmouth College, Ambasada australiană din Paris, Centrul „Good Hope” din Cape Town, format dintr-o sală de expoziţii şi un centru de conferinţe, cu patru faţade verticale şi două arcuri diagonale care suportă acoperişul.

Forma frapantă a Catedralei Sfânta Maria este rezultatul principiului geometric al parabolei hiperbolice, conform căruia structura se curbează în partea de sus în linii graţioase, provenind din patru direcţii, ce se unesc în formă de cruce. Cu o suprafaţă de 23,69 metri pătraţi şi o înălţime de 60 de metri, ea este surmontată de o cruce de aur înaltă de 16,7 metri. Patru piloni, în cele patru colţuri, suportă cupola, a cărei suprafaţă interioară este realizată din 1.500 de casete prefabricate care repartizează greutatea. Forma ei modernă a fost primită cu elogii, considerată demnă de renumele oraşului San Francisco, iar Pier Luigi Nervi o considera „prima catedrală cu adevărat modernă şi în armonie cu reformele liturgice ale Consiliului”.
Acestea şi alte lucrări-simbol ale lui sunt prezentate, prin fotografii şi desene originale, în expoziţie, alături de video-interviuri, cum ar fi cel de la BBC din 1965, şi filme contemporane construirii Complexului Jocurilor Olimpice din Roma. Cassius Clay, la 18 ani, triumfând pe podiumul „Palatului Sportului”, un gimnast la inele ţinând publicul cu sufletul la gură la „Micul Palat al Sportului”, o graţioasă Grace Kelly, însoţită de Nervi, la EUR, sunt imaginile care deschid expoziţia.

La Giuseppa

În piaţa din faţa clădirii a fost expusă „La Giuseppa”, barca cu motor din beton armat, lungă de 8 metri, restaurată cu acest prilej, singurul exemplar rămas din nenumăratele bărci proiectate şi construite de Nervi.
S-au adăugat documente originale, explicând „Sistemul Nervi”. Filmul cursurilor sale, realizat de Folco Quilici, sub conducerea ştiinţifică a lui Lucio Barbera, ca şi hârtiile oficiale prezentându-i pe Gio Ponti, Marcel Breuer şi alţi protagonişti ai timpului cu care arhitectul a colaborat.
Proiectul examinează cariera de anvergură a inginerului şi arhitectului, de la începutul anilor ’20 până în anii ’70. Sunt prezentate, cercetările de pionierat privind materialele şi tehnologiile de construcţie, structurile sale remarcabile şi construcţiile publice, machete complete ale unor clădiri, desene arătate în premieră.

Micul Palat al Sportului din Roma

Nervi a reuşit să transforme ingineria construcţiilor în artă folosind prefabricate sofisticate pentru a găsi soluţii ideilor sale constructive. Cele mai multe dintre structurile sale se găsesc în Italia, dar opera lui poate fi întâlnită oriunde în lume.
Ca parte a evenimentelor „Esperienza Italia 150”, expoziţia deschisă la Torino, sub direcţia unui comitet ştiinţific internaţional prezidat de istoricul arhitecturii Carlo Olmo, propune un nucleu central de 12 opere selectate printre cel mai importante proiecte ale lui din întreaga lume, şi secţiuni tematice privind fiecare dintre sectoarele sale de cercetare, începând cu introducerea noului material care a deschis noi posibilităţi arhitecturii moderne. Avea îndrăzneală ca inginer, imaginaţie ca arhitect şi poseda latura practică a unui om de afaceri. De-a lungul carierei sale îndelungate, opera lui acoperă şase activităţi fundamentale: design, desen, calcul, machetare, scris, profesorat. Deşi fiecare dintre aceste activităţi era autonomă, toate s-au întrepătruns în mod profund făcând posibilă evoluţia de-a lungul unei cariere care, de la început, a fost departe de canoanele comune ale ingineriei civile, aplicate în mod obişnuit în arhitectură.

Expunerea proiectelor care au dus la realizarea unor lucrări excepţionale, la cererea celor mai diverşi comanditari, de la UNESCO la Papa Paul al VI-lea, dovedeşte modul în care tehnicile revoluţionare de construcţie sunt legate frecvent de Italia şi de istoria politică internaţională.

Sculptură în oţel de Marino di Teana, omagiu lui Pier Luigi Nervi,
aflată la Carpentras-Vaucluse

La Torino, expoziţia este de fapt un itinerariu „Nervi în interiorul Nervi”. Palatul Expoziţiilor a fost construit la scurt tip după al Doilea Război Mondial pentru a găzdui „Saloanele Automobilului” şi a marcat începutul unei intense şi durabile relaţii între Nervi şi municipalitatea torineză, care a fost încoronată de Premiul Comisiei pentru Palazzo del Lavoro, edificat pentru celebrarea centenarului „Italia ’61”, în cadrul celui mai amplu proiect de reînnoire urbană a oraşului aflat atunci într-un boom economic.

Se adaugă edificiilor amintite, prezentate în expoziţie, Hangarele de la Orbetello şi Orvieto din 1930. O serie de fotografii, realizate de Mario Carrieri, oferă posibilitatea lecturii celor 12 opere ale arhitectului, alături de modelele lor la scară, cum ar fi cel al Stadionului Berta din Florenţa şi al Palatului Expoziţiilor din Torino, create cu tehnologia rapidă a prototipurilor, de „NerViLab” de la Universitatea din Roma, în scopul înţelegerii în profunzime a gândirii lui Nervi privind expresivitatea compoziţiilor structurale prin limbajul geometriei.
Secţiunea creată special pentru Torino are în vedere în primul rând relaţia lui Nervi cu importantele entităţi industriale care i-au comandat proiectele, ce au cuprins, în afara celor două importante ce mai pot fi admirate şi astăzi, altele mai puţin relevante, ca uzinele FIAT din Mirafori şi depoul de tramvaie din Via Mani, dar şi unele ce nu au fost materializate, cum ar fi gara Porta Nuova.

Turnul Bursei

Un al doilea aspect vizează relaţia lui cu arhitecţii italieni în timpul proiectării multor clădiri, cum ar fi Gio Ponti pentru zgârie-norul Pirelli din Milano, Luigi Moretti pentru Turnul Bursei din Montreal, Marcello Piacentini şi Annibale Vitellozzi pentru complexul sportiv din Roma, Ettore Sottsass pentru Palatul Expoziţiiloor din Torino şi Ernesto Nathan Rogers şi Pietro Maria Bardi, care au contribuit la succesul de critică al lui Nervi în reviste precum „Quadrante” şi „Casabella”. Un al treilea aspect este relaţia lui Nervi cu lumea inginerilor din Torino şi Milano, care a dus la descoperirea posibilităţilor, oferite de cercetarea experimentală pe modele la scară redusă, de a-şi constitui şi verifica invenţiile formale şi constructive extraordinare, creând „epoca de aur” a arhitecturii italiene din secolul al XX-lea. Vizitarea expoziţiei este completată, în afara clădirii, printr-o serie de tururi cu un autobuz care circula în timpul „Italia ’61” şi care a fost restaurat pentru această ocazie.
Concomitent cu expoziţia, Academia de Ştiinţe din Torino găzduieşte un seminar internaţional asupra operei lui Pier Luigi Nervi, cu atenţie specială pentru relaţia dintre ştiinţă şi artă în construcţii şi pentru conservarea corectă din punct de vedere cultural a patrimoniului arhitectonic al oraşului datând din secolul al XX-lea.

Norfolk Scope

Luigi Nervi spunea că are încredere „în expresia estetică naturală a unei bune soluţii constructive”. Ceea ce înseamnă că după „o soluţie bună” urmează studii, idei, creativitate.
Clădirile sale moderniste şi folosirea plastică a betonului armat sunt o marcă a arhitecturii internaţionale a secolului al XX-lea. Versatilă, opera lui Nervi poate fi găsită pe cinci continente. Cu studii la Universitatea din Bologna, absolvite în 1913, a început să practice arhitectura civilă după 1923 şi a construit câteva hangare pentru avioane. După 1932, a crescut rapid numărul proiectelor constructive care foloseau betonul armat şi oţelul, aspectul arhitectural cedând parţial pasul potenţialului ingineresc. În anii ’40, Pier Luigi Nervi şi-a dezvoltat ideile privind betonul armat şi a reconstruit multe clădiri şi fabrici în Europa de Vest. A împrumutat de la arhitectura romanică şi renascentistă nervurile şi bolţile pentru a elimina coloanele, a combinat geometria şi prefabricatele pentru a inova designul.

În afara preocupării sale intense pentru design, Nervi a predat în universităţi europene şi americane, iar întreaga sa viaţă a fost dedicată inovărilor în domeniul materialelor şi tehnologiilor. Patru volume şi mai multe studii semnate de el îi păstrează întreaga gândire din domeniul arhitecturii.

I-au fost conferite titluri onorifice de universităţile din Buenos Aires (1950), Edinburgh şi München (1960), Varşovia (1961), Harvard şi Dartmouth College (1962), Praga (1966), Londra (1969).
Expoziţia „Luigi Nervi. Arhitectura ca provocare” comemorează marea contribuţie a acestui renumit artist la arta, ingineria şi arhiectura mondială.
Un catalog de 450 de pagini şi un site web conţin o bază de date exhaustivă a publicaţiilor, informaţiilor şi imaginilor referitoare la el şi la opera lui. (Victoria Anghelescu)
SURSA: cotidianul.ro