Cultura în educaţie

Vă invităm să participați la a doua întâlnire, din seria  „Cultura în educaţie”, care va avea loc joi, 7 noiembrie 2013, ora 17.30, la ART HUB (Bucureşti, Calea Mărășești nr. 107).
Scoala altfel artavizuala21
Asociația MetruCub – resurse pentru cultură propune 3 astfel de ocazii în ultimul trimestru al lui 2013. Tema generală din acest final de an este resurse pentru a aduce activități culturale în viața copiilor și tinerilor. Întâlnirile își propun să informeze despre oportunitățile pentru dezvoltarea unor astfel de activități și să faciliteze întâlnirea și schimbul de cunoștințe și experiențe dintre organizațiile culturale, artiști, practicieni și cercetători din zona educației. MetruCub colaborează cu Centrul pentru Educație și Formare „Sintagma” în dezvoltarea conceptului și organizarea evenimentelor.

Cultura in educatie

Resurse pentru colaborarea dintre şcoală şi organizaţia culturală sau artişti

Deoarece în cadrul primei întâlniri am reușit să discutăm doar în mică măsură despre oportunitățile de colaborare dintre școală și organizațiile culturale, ne vom opri în luna noiembrie asupra acestei teme. Un alt motiv este posibilitatea înscrierii unor activități culturale în calendarul pentru ediția din 2014 al programului „Școala Altfel”, un program unic la nivel național în România care încearcă să „răspundă intereselor și preocupărilor diverse ale copiilor preșcolari/elevilor, să pună în valoare talentele și capacitățile acestora în diferite domenii, nu neapărat în cele prezente în curriculumul național, și să stimuleze participarea lor la acțiuni variate, în contexte nonformale”. Vom afla cum funcționează acest program, ce rezultate a avut în urma celor două ediții care au avut loc în 2012 și 2013 și ce se va întâmpla în 2014. De asemenea, vom discuta în general, cu exemple concrete, despre unele subiecte care au fost insuficient explorate la prima întâlnire, cum ar fi: Câtă libertate au școlile în a-și decide programul extrașcolar și extracurricular? În ce condiții oferă cu titlu gratuit spațiile pe care le au în administrare și cum e recomandabil să fie abordate? În ce măsură este posibil ca acestea să aplice pentru fonduri sau să direcționeze fonduri pentru un operator cultural care dorește să realizeze activități culturale pentru și cu elevii din școală? Ce stimulente formale există pentru profesor și învățător să fie interesat de astfel de colaborări? Cum funcționează programul Școala Altfel la nivel național, județean și al fiecărei școli? Ce rol au asociațiile de părinți în relația care se stabilește între artist sau organizație culturală și școală în vederea demărării unui proiect?

Atelier pictura artavizuala21

Mai multe detalii despre tema ultimei întâlniri din 2013, despre rolul participanților, rolul MetruCub și implicarea noastră în cultura în educație sunt disponibile pe site-ul www.m3culture.ro.

În căutarea harismei – Zilele icoanei

În deschiderea evenimentelor ce au avut loc la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva (MCDR), Sorin Albu a vorbit despre tradiţie, artă şi esenţa acesteia. Elevii Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva au fost  prezenţi într-un număr mare la deschiderea expoziţiei „Arhetip III”, poate şi datorită faptului că evenimentul a fost inclus în programul „Şcoala altfel”, program ce se desfăşoară în această săptămănă. Publicul a fost captivat de muzica bizantină şi felul în care domnia sa le vorbea despre valorile pe care trebuie să le căutăm în noi înşine. Vă prezentăm un fragment din discuţia avută cu domnul Sorin Albu, dialog care prezintă o mică parte din ceea ce s-a întîmplat în prima zi a evenimentelor reunite sub titlul generic „Zilele Icoanei”.

Sorin Albu s-a născut pe data de 11 iunie 1977 la Ocna Mureş, jud. Alba, a absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, a urmat cursurile unui program de master şi doctoratul în cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca. În aceeaşi universitate este, din 2004, asistent universitar al secţiei de conservare-restaurare. A iniţiat Grupul Sfântul Ioan Damaschinul, un grup de studiu şi promovare a tradiţiei bizantine în formele ei cultale şi culturale. Din 2005 până azi, acest grup a generat un fenomen cultural în spaţiul transilvan ce a readus în atenţie tezaurul bizantin. Sorin Albu pictează şi cântă (voce şi psaltirion). Tot lui i se datorează iniţiativa evenimentului bienal Zilele Icoanei, ajuns acum la cea de-a IV-a ediţie. În anul 2003 a obţinut locul I la concursul de tehnică tradiţională – frescă italiană, Fundaţia Romualdo Del Bianco, Florenţa, Italia. Din anul 2000 este membru UAPR.

Sorin Albu: Fiecare om are o harismă pe care trebuie să şi-o descopere

Grigore Roibu: În deschiderea evenimentelor de la Deva aţi subliniat importanţa expoziţiei de la MCDR, expoziţie intitulată Arhetip III. Vă rog precizaţi, încă o dată, pentru cititorii noştri, importanţa acestei expoziţii.

Sorin Albu: Importaţa acestei expoziţii, aşa cum am remarcat în deschiderea acesteia, este reflectată de chiar titlul ei – Arhetip III. Suntem la cea de-a III-a expoziţie de acest gen. Ediţiile anterioare au avut loc în cadrul diferitelor simpozioane pe care grupul Sfântul Ioan Damaschin le organizează în Transilvania şi în străinătate. Aş dori să menţionez câteva evenimente, cum ar fi, de exemplu, „Zilele artei bizantine”, care se desfăşoară la Cluj, „Zilele Icoanei”, care se desfăşoară la Deva, simpozionul „Byzantium”, de la Orăştie şi „Tradiţie şi modertnitate în arta transilvană”, care are loc la Brad, simpozioane care au menirea să reflecte acest titlu de Arhetip, de întoarcere la izvoare, la tradiţie şi la esenţa artelor ecleziale. Aici mă refer la arhitectură, muzică şi pictură. La un discurs interdisciplinar între cele trei domenii ale artelor ecleziale.

Expoziţia de la Deva reuneşte un număr de aproximativ 60 de exponate. Nu am reuşit să expunem toate lucrările, ci doar o parte reprezentativă, ce reflectă preocupările din cadrul grupului Sfântul Ioan Damaschin, preocupări sincere vis-a-vis de izvoare, de tradiţie şi de felul cum pot fi ele recuperate în spaţiul transilvănean. Aş putea spune că este un experiment, un laborator de cercetare pe termen lung, pe care grupul şi-l propune drept ţintă.

– Ne puteţi vorbi ceva despre tehnicile pe care le întâlnim în această expoziţie.

– Lucrările sunt realizate pe panouri de lemn şi hârtie. Sunt izvoade, schiţe, icoane finite, icoane pe panouri de sticlă, bannere cu proiecte de arhitectură, lucrări de arhitectură realizate cu machetări de atelier. Toate aceste lucruri vin în sprijinul ideii de Arhetip.

Aţi terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, aţi urmat cursurile Universităţii de Arte şi Design Cluj şi v-aţi apropiat de muzica bizantină. Cum s-a petrecut acest lucru şi cum aţi realizat această legătură între muzică şi pictură?

– Aş îndrăzni să spun că la muzică am ajuns prin intermediul picturii. În momentul în care pictam, fiind specializat în pictură, începând din anul 2000 am descoperit şi am fost fascinat de felul cum sună muzica bizantină. Din nefericire, în Transilvania nu există acest tip de muzică. Am avut ocazia să o întâlnesc la Athos şi, de atunci, nu am mai avut linişte. Vedeam o conexiune, o interacţiune extraordinară între pictură şi muzică. Mai târziu, aproximativ acum 3 ani în urmă, am avut ocazia să-l avem invitat pe profesorul universitar dr. Vasilios Nonis, director al Conservatorului de Stat din Atena, care a venit la simpozionul Artele Bizantine de la Cluj. Dânsul ne-a făcut conştienţi de legătura dintre muzică şi pictură. Tot dânsul, reprezentând o instituţie academică, ne-a conferit un statut prin parteneriatul dintre Academia din Atena şi Academia „Gheorghe Dima” de la Cluj. Din acel moment a început în şir lung de colaborări până acum un an şi jumătate în urmă, când, din nefericire, domnul Nonis a trecut la cele veşnice, la vârsta de 75 de ani. Cu toate acestea a pus bazele unui început în ceea ce presupune formarea prin masterclass. A reuşit să formeze o echipă de lucru care poate asimila şi transmite mai departe această tradiţie.

Întâlnim în expoziţie machete şi proiecte de arhitectură. Ce ne puteţi spune despre ele?

– Arhitectura vine ca un al treilea element ce întregeşte arealul artelor bizantine. A fost ceva de genul: dacă era pictură şi muzică, era nevoie de ceva care să le primească şi să găzduiască toate aceste lucruri. Ne-am dat seama de importanţa arhitecturii şi avem în mijlocul nostru un coleg foarte bine pregătit în acest domeniu.

La deschiderea expoziţiei Arhetip III au participat mulţi elevi ai Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, elevi care au ascultat cu mare interes ceea ce spuneţi, v-au ascultat muzica şi v-au adresat diverse întrebări, fiind fascinaţi de ceea ce văd şi aud. Aţi purtat o conversaţie, pe care vreau să o readuc în atenţie, despre relaţia maestru-discipol, o relaţie care a fost supusă discuţiei, cu câţiva ani în urmă, de către un filozof şi un istoric de artă. Credeţi că această relaţie, maestru-discipol, poate fi posibilă în societatea actuală?

– Ceea ce se întâmplă astăzi aici, asta este…Aş îndrăzni să spun că această relaţie este posibilă.

Pentru a nu extinde discuţia vă întreb mai concret: această relaţie poate fi posibilă în cadrul şcolii româneşti?

– Şcoala românească este o şcoală foarte bună. Eu nu am nimic de obiectat în privinţa şcolii româneşti pentru că şi eu, la rândul meu, fac parte din această şcoală, fiind cadru didactic. Aş sublinia doar faptul că felul în care sunt privite lucrurile în cadrul şcolii de către profesori ar putea aduce un plus de savoare în această direcţie. Este vorba de felul cum se raportează profesorul la elev sau student şi felul cum răspunde elevul în faţa profesorului. Relaţia de maestru-discipol rămâne. Ea există.

Cu toate acestea, această relaţie este diferită de cea din trecut, în care maestrul era un model de referinţă pentru discipolul său.

– Da, acest lucru l-am discutat cu domnul Vasilios Nonis la Cluj şi domnia sa a punctat foarte frumos acest lucru. Mi-a spus: maestrul este profesorul, este dascălul, de la dáskalos (n.r.în gr. a învăţa pe altul). La ei nu se face o distincţie. La noi, după 40 de ani de comunism, s-a dorit o nivelare a conştiinţei, pentru a face o şcoală, să zic aşa, uniformă. Acest lucru nu este posibil. Fiecare elev, fiecare student are o personalitate. Profesorul, că vrea, că nu vrea, că-i place că nu-i place, este un dáskalos. Are titulatura asta. Dacă se ridică sau nu la acest nivel, aceasta este problema profesorului. Cadrul există. El se poate manifesta în şcoală şi nimeni nu poate limita libertatea de mişcare a unui profesor în relaţie cu discipolii lui, care sunt elevii.

Aţi vorbit despre har, harismă şi talent. Ce transmiteţi actualei generaţii de elevi în calitatea dvs. de dascăl, aici într-un cadru în care se desfăşoară şi programul „Şcoala altfel”?

– Fiecare om are o harismă. Trebuie să şi-o descopere. Rolul dascălului, în contextul acesta, al şcolii, este de a reuşi să scoată la suprafaţă harisma elevului şi să i-o pună în valoare. Este asemănător cu ceea ce se întâmplă cu un copil mic când învaţă să meargă. Dacă mama nu l-ar ţine de mână, nu ar învăţa să umble sau ar învăţa să umble greşit. În momentul în care mama vine cu dragoste şi are o atitudine de mamă în prezenţa copilului, prin faptul că îl îngrijeşte, în cele din urmă îl învaţă să umble. Până la urmă copilul poate ajunge un foarte bun atlet.

Să înţeleg că menirea principală a dascălului este cea de a arăta calea.

– Părintele Marcu Manolis, duhovnicul lui Vasilios Nonis, spunea un lucru extrem de frumos. Dascălul şi duhovnicul trebuie să formeze ucenicii în aşa fel încât dacă ar umbla pe nisip, nu trebuie să râmână nici o urmă.

Vă mulţumesc.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Mâine urmează un interviu cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea care ne vorbeşte despre imaginea realistă a icoanei şi cea a fotografiei.

Variaţiuni din Oale şi ulcele

(partea a doua)

Articol preluat de pe GraphicFront.ro

Școală, variaţiune II

La şcoală. Şcoala cu clasele, cancelaria, biblioteca, terenul de sport, curtea, terenul pentru PTAP, toaletele, astea erau nişte spaţii bine delimitate. Acestora li se adăugau neutrele spaţii de trecere, coridoare şi holuri care trebuiau umplute cu ceva, cu orice: panouri de tot felul, afişe, tablouri, lozinci şi mai ales vitrine. Vitrine şi iarăşi vitrine, locurile unde putea fi expus tezaurul şcolii. În recreaţie sau în timpul orelor de sport pe care iarna le desfăşuram pe hol, unde puteam înşira saltele şi capre pentru exerciţiile de gimnastică, ne tot zgâiam la vitrinele în care stăteau împreună cioburi de la şantierul arheologic Budureasca şi cupele câştigate de echipele şcolii noastre la diversele concursuri naţionale. Le priveam fără să ne dăm prea bine seama că oalele sparte jucau de-acum un rol de martor, fără a mai putea purta ceva, fără a mai putea ascunde golul pe care-l umpluseră oameni necunoscuţi cărora profesorii ne învăţau să le spunem strămoşi. Mai ales nu-mi puteam închipui cum trebuie să fi arătat bărbaţii care băuseră din oala de pe urma căreia rămăseseră o mână de cioburi.
Vitrinele în care erau expuse trofeele prezentului fuseseră aşezate pe un holişor la intrarea profesorilor. Recipiente din porţelan, metal, plastic şi chiar lemn conţinând un gol în care se presupunea că se putea turna şampanie (ori suc?), în fond inutilizabile. De data asta ştiam că imaginaţia era posibilă. Că puteam ajunge şi noi în echipele şcolii (la handbal, atletism, pompieri ori PTAP) şi că la următorul concurs naţional vom avea şansa noastră de a ridica o cupă nouă, pe care am fi putut-o adăuga celor pe care le priveam dincoace de geamul vitrinei. Mai era şi exemplul proaspăt al Stelei Bucureşti care ne sucise mințile. Ca şi cioburile, rolul lor era să fie adăpostite, expuse, să poată proba ceva. Erau capitalul nostru simbolic, cu care ne lăudam în faţa celorlalte şcoli.
Spaţiile astea lipsite de personalitate, nişte spaţii limită, erau locuri unde se făceau mini-spectacole patriotice şi diverse alte ceremonii. Tot ce era pe holurile şcolii părea construit cu grijă, un fel de traseu care culmina cu acele vitrine. Noi le priveam când cu atenţie, cu cravatele de pionier trecute pe sub gulere, când mâncând din sandvişuri şi alergându-ne. Dar le priveam mai ales când eram de serviciu la clopoţel, zi de responsabilitate maximă. Ziua în care eram cel care împărţea timpul fiecărei suflări din şcoala noastră.

Appendix I

Tata era filatelist şi-mi inoculase şi mie microbul ăsta. Veneam la şcoală cu clasoare, micul meu tezaur, şi le arătam colegilor. Cu unii chiar făceam schimb de timbre. Începusem să mi le aranjez tematic, după cataloagele tatălui meu, şi să fac uneori pe deşteptul. Româneşti aveam cât cuprinde. La străine era mai complicat, dar aici era tot efortul. Totuşi, chiar şi o serie completă de ştampilate româneşti putea fi o performanţă. Câteva dintre aceste serii erau cele cu ceramică românească: una din ’73, alta din ’88. De-acolo am auzit prima dată de Oboga. Îmi suna atât de straniu… Acum stau şi mă gândesc că oalele acelea, nişte valori de patrimoniu selectate pe cine ştie ce criteriu de reprezentativitate, având un echivalent financiar bine stabilit pentru situaţii extreme (ditrugere, dispariţie), se transferau pe acele petice de hârtie, purtătoarele altor valori, urmând a face parte din colecţiile unor pasionaţi la fel de învederaţi precum colecţionarii de ceramică şi alte obiecte ţărăneşti. (Cosmin Manolache)
(fragmente din publicația „Oale și ulcele”, apărută la editura Martor / MȚR)
SURSA: graphicFront.ro
Citiţi prima parte aici.

Ravensbourne College din Londra

Proiect nominalizat la WAF, categoria Learning.

Proiect: Foreign Office Architects
Echipa: Alejandro Zaera-Polo, Farshid Moussavi, Cristina Parreno, Maider Llaguno, Penny Sperbund, Azizah Sulor, Mio Sato, Emory Smith, John McLean, Daniel Spreier, Sukyeong Kim, Nankuei Lyn, Carmen Sagredo, Changho Yeo
Client: Ravensbourne în parteneriat cu Meridian Delta Ltd.
Structuri: Adams Kara Taylor

Peninsula Greenwich este o comunitate în curs de formare, înconjurată de apă şi totuşi situată la doar 20 de minute de West End-ul londonez. Planul de dezvoltare al zonei oferă oportunităţi de locuire pentru 25 000 de persoane, alături de tot ceea ce le este necesar acestora, de la centre de sănătate la restaurante, magazine sau parcuri. Fireşte, educaţia şi loisir-ul sunt şi ele prezente, iar  în cazul de faţă, chiar alăturate: clădirea Colegiului Ravensbourne este amplasată pe limita sud-estică a complexului O2, o adevărată sinteză a entertainment-ului contemporan.

Proiectul creează o atmosferă apropiată de condiţiile mediului de lucru al profesioniştilor din domenii creative, de la arhitectură la design sau comunicare. Layoutul clădirii este unul al comunicării permanente între diferitele zone, astfel fiind încurajată colaborarea între diverse discipline predate aici şi între studenţii care le parcurg. Schema nu este, însă, una simplistă: cele două spaţii de tip atrium, în jurul căreia se ţese restul clădirii, au amplasament şi volum diferite şi generează, la rândul lor, partiţii verticale diferite. Cel nordic începe de la parter şi se dezvoltă pe aproximativ patru niveluri, pe când cel sudic are podeaua pe la mijlocul etajului al doilea şi urcă până la cota maximă, de şase etaje, a clădirii.

Punctul de tangenţă al celor două atriumuri, din care amândouă pot fi admirate simultan, este reprezentat prin puntea dezvoltată de-a lungul lor. Planşeele ce adăpostesc sălile de clasă, atelierele sau spaţiile de lucru sunt dispuse intercalat, cu jumătate de nivel unele faţă de celelalte, în funcţie de relaţia cu un atrium sau celălalt, iar comunicarea între partea estică şi cea vestică a clădirii se face prin pasarele. Faţada colegiului are o poveste în sine. Motivele florale ale rozetei gotice au fost preluate şi prelucrate în manieră neaşteptată: s-a creat un pattern non-periodic al elementelor de placaj. Sunt 32 de tipuri de plăci are, prin asamblare, creează aspectul interesant al faţadei.
(Text: Luiza Hanc, Foto: Morley von Sternberg)
Articol publicat în numărul 111 (martie 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog
Citiţi pe aceeaşi temă: Şcoli de artă – Universitatea din Kent
Expoziţia “Flying Classrooms. We are creating Schools”

MACRO. Proiect nominalizat la WAF

Tree Hotel

Expoziţia “Flying Classrooms. We are creating Schools”

Spaţiul în care se predă şi se învaţă nu s-a schimbat aproape deloc în ultimul secol. Chiar dacă arhitecţii şi profesorii au căzut deja de acord asupra faptului că metodele contemporane de predare sunt mult mai variate şi necesită spaţii flexibile, o sală de clasă are în continuare 9/7 metri.

Din acest motiv Architekturzentrum Wien organizează în perioada 3 martie – 30 mai 2011 o expoziţie a cărei temă este legătura reciprocă dintre spaţiul arhitectural şi procesul de predare/învăţare.
Adresându-se tuturor celor implicaţi direct şi indirect în educaţie: elevi, profesori, părinţi, arhitecţi şi politicieni, expoziţia prezintă date noi cu privire la modul în care arhitectura şcolilor a evoluat de-a lungului timpului. Istoria spaţiilor educaţionale din ultimii 200 de ani e documentată cu planuri şi machete originale, împreună cu exemple inovatoare de şcoli construite între 1950 şi 1980, ce provin din arhiva Az W. Vizitatorii sunt invitaţi să interacţioneze cu spaţiul într-o instalaţie scara 1:1 şi să-şi împărtăşească propria viziune asupra şcolii viitorului.

Flying Classrooms asigură un spaţiu pentru dialog şi schimb de experienţă între elevi, profesori şi părinţi pe de o parte, şi între arhitecţi şi politicieni pe de alta. Este locul pentru idei noi, scopuri comune şi soluţii. Expoziţia stimulează o abordare creativă a şcolii prin intermediul percepţiei spaţiale şi interacţiunilor sociale, pornind de la ideea că mediul în care învăţăm este esenţial pentru modul în care ne dezvoltăm.
Expoziţia va fi însoţită de volumul „räume bilden – Wie Schule und Architektur kommunizieren”, editată de Löcker Verlag.
SURSA: igloo.ro
Mai multe detalii pe www.azw.at