(200 de zile de la moarte)
Ce am descoperit eu la Mircea Spătaru…?
Seninătatea – un mod demn de a primi înfrângerea, moartea – eterna formă a supravieţuirii. Creativitatea – capacitatea de a intui forma plastica şi expresivitatea naturii.
Febrilitatea emoţiei – „randamenul” emoţional al arderii vibrante a visării.
Instinctul clar de prădător al realului – ca „animal” situat în fruntea lanţului trofic.
Velocitatea – investigaţia „torenţială” a naturii, a societăţii.
Distincţia- capacitatea de a se autoimagina ca o „zeitate” în alegoria lumii.
Talentul – echipamentul natural şi extrem de complex al simţurilor.
Îndrăzneala voivodală – umilinţa discretă cu care se lăsa colocviat de „sfetnici”.
Agilitatea – calitatea felină de a pândi şi exprima inspiraţia, creativitatea.
Spiritul raţional – anvergura filozofică a înţelegerii lumii înconjuratoare.
Onestitatea corelată cu simţul valorii.
Căldura paternală şi generozitatea dascălului.
Se purta la Bucureşti şi revenea periodic la Cluj, cu vigoarea „comisului” sadovenian prin ale cărui vene curgea un sânge de nobleţe voivodală, rânduind neobosit acea magie a spaţiului prin care centrul devine periferie, iar periferia, centru, adunând şi scăzând „puterile” după propria sa teorie a mulţimilor.
Modul subtil în care folosise ani la rândul „instalaţia de putere” a administraţiei comuniste era acum exersat cu facilitatea lucrului intuit, aflat la îndemână într-o lume dezorientată în care fronturile „se spărseseră”, iniţiativele şi ofensivele bataiste se aglomerau frenetic, interferându-se haotic şi intempestiv peste capetele derutate ale „cetaţeanului” artist. Reîntoarcerea sa la Cluj am înregistrat-o cu bucuria relaxată a reînnodării tihnite a vremurilor unei vechi „republici a artelor”. Dar aceste vremuri nu au mai venit.
Când absolvise facultatea la Cluj, închisorile comuniste erau încă înţesate de intelectualii şi burghezii vechiului regim. Spiriul proletar de partid nu îşi încheiase domnia şi teroarea, „tovăraşul” Gheorghe Gheorghiu-Dej, muncitorul ceferist de la Paşcani stătea încă mândru în „şeaua” puterii, dar mijeau zorile destinderii, timpurile „coexistenţei pasnice” între sistemele politice apărute, începea să se ridice perdeaua de fum care înecase gândirea artistă. Mijeau însă zorile primei mari bătălii artistice. „Micile sultanate” din insitututele de artă erau departe de a forma un „imperiu”, „iredenţa” se degrada treptat sub asediul internaţionalist, dar vechii maeştri, transbordaţi peste război, ezistau în deprinderile lor interbelice, semnând un pact secret cu puterea, mimând servilismul aducător de beneficii imediate.
Aceste era „momentul” noii şcoli artistice de la Cluj: Ana Lupaş şi Mircea Spătaru, trecuseră din bănci la catedre şi deveniseră „political artists”, dar nu în modul în care o făcuseră predecesorii lor. Se inaugurase „opoziţia” discretă dar vehementă, odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se instalase spiritul ”european” al depăşirii fruntariilor naţionale. Cele dintâi succese internaţionale erau menţiunile obţinute de Spătaru la Concursul Internaţional de desen „Joan Miró” de la Barcelona (1971, 1972, 1973), participările la Bienala de Sculptură Mică de la Budapesta 1971, 1977, 1978), sau medaliile de aur şi argint obţinute de Ana Lupaş la Stuttgart (1973), Trienala de la Lodz (Polonia). Modernitatea românească începea să aibă un aer nou, occidental, apar în expoziţii noile agremente ale expresivităţii contemporane: fotografiile, filmele, desenele, textele, instalaţiile. Această „rezistenţă” artistică, oarecum „szamiszdat”, se producea paralel cu instalarea în România a noilor măsuri politico-ideologice „pentru formarea omului nou – constructor liber şi conştient al comunismului” – o barbarie ideologică recuperată de Ceauşescu de pe meleagurile Chinei lui Mao Tze Dung sau ale Coreei de Nord a lui Kim Ir Sen.
Filiala UAP „Art 90” creată la Cluj în primăvara anului 1990 s-a realizat tocmai ca o expresie a primei modernităţi artistice româneşti apărută în plin marasm politico-ideologic impus de comunism. Acum, după 20 de ani, lucrurile par să se fi schimbat. „Metafora succesorală” lăsată ca moştenire de Ana Lupaş şi Mircea Spătaru n-a mai crescut cu aceeaşi ardoare, n-a mai urmat configuraţia lăsată de primii lor părinţi. Pentru uzul istoriei măcar, această parte relevantă a trecutului imediat trebuie să se regăsească, alături de alcătuirea acelei modernităţi afirmate concomitent la Timişoara de către grupul Ştefan Bertalan, Constantin Flondor şi Doru Tulcan (Sigma I).
Un astfel de trecut nu poate avea un rol inhibant pentru tinerii care alcătuiesc componenţa de azi a filialei. Aş zice, dimpotrivă, că ne obligă! Cine sunt cei care îşi pot asuma vreo datorie? Să o facă! În felul acesta se vor respecta pe ei înşişi! (Vasile Radu, martie 2012)
În data de 10 martie 2012, ora 11.00, la Biserica „Sfânta Treime” (Cluj, str. Bisericii Ortodoxe nr. 12) va avea loc slujba de pomenire a sculptorului Mircea Corneliu Spătaru, la 6 luni de la trecerea în nefiinţă a maestrului.
artavizuala21 